0
0
(…)
-Nu știu!
-După atâta timp…încă nu știți?
-Nu! Și poate că nu voi ști niciodată cu exactitate. Timpul ăsta, pe care l-ați transformat in clișeu cu atâtea scrieri și sintagme, chiar fuge pe lângă mine; diferența este că eu nu mă arunc să-l apuc de glezne.
-Și totuși, după atâția ani ai crede că poți avea răspunsul la orice întrebare.
-Amuzant și totuși deprimant. Aș putea să spun că este chiar paradoxal. Niciodată nu vei avea răspuns la orice întrebare, dar poți trăi împăcat cu vaga impresie că de fapt îl ai. Așa se întâmplă ca într-o zi să te întrebe un jurnalist ceva banal, suficient cât să-ți năruie falsa existență în cunoașterea universală.
-La începutul interviului vă pusesem o întrebare. V-ați mai gândit la ea?
-Vezi tu, ajungi într-un moment al vieții în care ceea ce ai lăsat în urmă și ceea ce îți rezervă următoarea secundă nu mai are importanță pentru tine. Ajungi să te uiți la ceas dimineața, să vezi banala oră 7 și 5 și să te gândești cum te simți azi. Îți răspunzi mirată – ca la 7 și 5. Cauți să-ți mai supui existența la o încercare și te întrebi ce vei faci azi, dar sufletul tău va fi epuizat de gândire si-ți vei spune – nu știu, e abia 7 și 5-.
-Cred că nu mai are sens să vă întreb care este primul gând care vă vine în minte dimineața.
-Doar dacă vrei să afli că este 7 și 5. Contează că te-ai trezit din somn încă odată. Sunt la momentul în care prezentul îmi este mai vital decât cel mai pur aer.
-De dragul interviului, ați putea arunca o mică privire spre trecut, spre ceea ce v-a determinat să alegeți această cale? Aș vrea să aflu mai multe detalii despre dumneavoastră.
-Îmi soliciți să comit un real act de narcisism, în totală contradicție cu gândul meu de acum, de ora 5. (…)
TO BE CONTINUED…
