Autor: Ioana Teodora Todorescu

EA N-ARE OCHI ALBAȘTRI, CA SĂ-I COȘI MAREA-N COLȚURI

Ioana Teodora Todorescu

Mai faci un pas, apoi mai faci unul și nu te mai oprești până ce umbra ființei dinainte nu te acoperă până mai sus de genunchi. Aceea consideri a fi distanța ideală. Nici prea aproape, dar nici la celălalt capăt al lumii.

Stai drept. Atât cât poți cu a ta conformație cotidiană. Nu depui un efort suplimentar. Stai drept așa cum ai sta în oricare altă zi, numai că acum ți-ai împreunat mâinile la spate.

Îți aștepți cu onoare pedeapsa, ori îți e teamă că fără acele mâini împreunate la spate ai putea să te frângi?

Cu pieptul înainte și genunchii pierduți prin întunericul umbrei, stai nemișcat. Doar ochii ți-i plimbi prin cap încercând să observi cuvintele rătăcite pe acolo, pe undeva.

Continui să stai, fără să realizezi că umbra ți-a ajuns acum până aproape de glezne.

Se îndepărtează.

Și pe măsură ce ea fuge de tine, tu ai reușit într-un final să găsești suficiente cuvinte cât să compui un reproș. Poeme n-ai ști să scrii. La fel cum n-ai ști să întinzi pe hârtie două cuvinte simple. Darămite să le și rostești cu pasiune. Dar la reproșuri ești bun. Iar pentru ele găsești suficiente cuvinte. Și ce simplu-ți e să te exprimi cu mâinile la spate.

Uite că umbra stă și ea acum la fel de nemișcată. Tu spui ceva, iar ea ascultă. Și în timp ce tu-ți miști buzele, ea își încrețește fruntea. Din șanturile acelea mici care s au ondulat pe chipul ei, ar putea să tresară și lacrimi, ori ea ține la fiece parte care-o compune, așa că își împreunează brațele la piept ca să le prindă în caz c-or să înceapă să cadă.

Probabil ai și tu o logică a ta când stai cu mâinile la spate. În timp ce-ți mărturisești rodul gândirii, te-aștepți poate ca umbra să te împingă cu ură, iar înainte să lovești asfaltul, o să te sprijini în palme.

Tu mai pui un pas în față, umbra mai pune un pas înapoi. Vă urmăriți. Tu cu pieptul înainte, iar ea cu pieptul apărat de brațe. Ea nu-ți vrea inima lipită de a ei, în timp ce tu ai îndrăzni să te lipești măcar în gând de o parte a sufletului care posedă umbra.

Tu-i coși meticulos câte o lacrimă. Așa, de unde ești, doar cu privirea.

Ori, ea n-are ochi albaștri, ca să-i aduci tu marea-n colțuri.

Ei să-i coși soare, flori și zâmbet. Atât.

Acum taci iar.

Te-ai înroșit.

Iar tălpile îți ard mocnind, căci umbra s-a îndepărtat de tine, iar soarele n-o să te cruțe.

Lumina-ți intră-n ochi. Și totul pare-acum doar umbre. Ea pas cu pas dă înapoi. Se mai oprește să se uite. Nu-și mai păstrează brațele la piept. O mână o ține peste frunte, iar cealaltă se leagănă firav pe lângă corp. Te mai privește o secundă, apoi se n-toarce cu spatele spre tine și merge pas cu pas tot înante.

Ea e departe acum, iar tu nu-ți mai reții la spate brațele. O mână îți rămâne moartă lângă trup, iar cealaltă-ți adună lacrimi.

Ce te-a orbit lumina asta nouă!

După atâta umbră.

Acum realizezi ce bine-i în penumbră. Să ai soare, dar și adăpost. Să ai și rău și bine, și cald dar și răcoare.

Ori, fără umbră peste tălpile-alea goale, cum să înaintezi peste asfalt încins?

Dacă sperai să calci pe iarbă rece, a luat- o ea pe toată, acolo, lângă ochiul drept. Ești condamnat o viață-ntreagă, să o privești cum fuge, în timp ce tălpile îți stau topite, iar soarele te-nțeapă-n ochi.

Stai drept. Atât cât poți cu a ta conformație cotidiană. Doar că de astă dată, ai vrea să depui un efort și să-i iei în brațe umbra.
Tu stai pe loc.

Ea merge înainte.

 

 

Și o să-ți dispară.

 

CA UN COPIL

Ioana Teodora Todorescu

Și uite că te-ai trezit până la urmă.

Ești încă buimac și clipești des.

Încerci să-ți scoli ființa din visare și te forțezi să te întorci în asprimea deplină a cuverturii. Ai uitat s-o mai dai deoparte înainte să adormi. Aveai cearșaful pus, dar ai preferat să te chinui.

Și te-a culcat pe umărul drept, cu spatele spre orice respirație a conviețuirii. Doar tu știi de ce ai vrut să fii rece. Sau poate că a fost frig înainte să-ți închizi ochii. Și poate de asta ai și lăsat cuvertura pe pat.

Începe să te doară umărul care ți-a suportat orgoliul somnului. E semn cert că revii în simțiri.

Umărul te doare, cuvertura îți zgârie pielea în mod brutal, însă privirea tot nu ți-o îndrepți spre cealaltă parte de pat. Dacă ți-a fost atât de frig aseară, de ce te-ai mai trezit cu pieptul gol?

Te întinzi pe spate și-ți freci ochii cu pumnii strânși. Alungi orice urmă sfidătoare a somnului, îți simți omoplații cum se detensionează și-ți atingi cu grijă urechea dreaptă. În somnul tău pe-o parte i-ai creat un vid și-acum te doare. Și ea. Și pieptul ți-e tot gol, iar cuvertura ți-e sub trup și trupul ți-e tot gol.

Și nu-nțeleg de ce.

Dar te dor toate.

Îți lași palmele să-ți aline fruntea în timp ce privești spre fereastră. E întuneric. Și totuși e zi. Și totuși nu tremuri. Și totuși ți-e frig.

Draperiile sunt netrase iar patul ți-e gol. Lângă patul acela gol sunt doar papucii tăi. Dar tu nu porți papuci. Și-atunci de ce i-ai pus acolo înainte să te culci?

Și te ridici în capul oaselor. E deja 7 și 5 și deja întârzii în viață.

Au scârțâit vertebrele sau arcurile de la patul gol? Ești tu oare prea greu și nu mai țin cu tine?

Oricum ar fi, tot te ridici. Uzezi puțin curaj, cobori din așternut și nu te-ncalți. Pășești rigid către fereastră și tragi tardiv de draperii. Le despici precum ai despicat și noaptea cu spatele tău lat. Și te întorci cu ochii către pat. Și numai partea ta e nefăcută.

Eu am plecat discret. Să nu te scol devreme. Și nici papucii mei n-au mai rămas. Mocheta-ți este goală. Și ea. Și-așa am vrut s-o las, din grija mea maternă, să nu cumva să cazi sau să te-mpiedici de urme pe podea.

Și-am adunat cam tot.

De ce ai pieptul gol dacă pe pat stă cuvertura și ar părea că ți-a fost frig?

Ți-ai pus mâinile în șold. Știu sigur. Așa faci când te miri. Spâncenele nu le-ai mișcat. Deci te-așteptai.

Lași geamul deschis ca să se facă și mai frig. Cuvertura e la locul ei, așa că pleci împăcat din dormitor. Acum știi cum să dormi. Chiar dacă te dor toate.

Și cobori.

Și tălpile-ți sunt goale.

Pe treapta a doua găsești un papuc. Dar nu-i al tău. Tu nu porți roz. Și-ai tăi oricum au rămas amândoi sus. Îți continui drumul și pe ultima treaptă mai apre-un papuc. Deci sunt pereche. Și s-ar părea că ai și tu pereche, dar te-ai mira prea tare, și-ți arcuiești pe rând câte-o sprânceană atât cât să nu cazi. Nu te bucuri încă. Ești rezervat, căci știi prea bine de ce te faci vinovat.  Nimic nu este cert. Dar sigur tu ești treaz, căci gresia sub tălpi îți e la fel de rece ca și ieri.

Mai faci doi-trei pași.

Te plimbi prin casă fără vreun sens. Cauți ceva.

Îți ții o mână în șold și cu cealaltă îți netezești ceafa. Simți miros de cafea și te oprești din căutările tale mai buimac decât erai atunci când te-ai trezit. Visezi conștient și simțurile ți-o iau razna.

Brusc te simți iertat. Ca și cum zațul fierbinte ți-ar fi șters orice vină. Înțepenești și nu știi ce să faci. În loc să fugi după cafea și să o bei cu poftă, în loc să-ți pui tutunul în țigară și să-ți citești ziarul, stai cu ochii ațintiți spre verandă și râzi ca un copil. Te bucuri de soarele puternic. Și-n umbra lui mă vezi citind. Și-s tot a ta. Și azi. Și râzi cu desfătare.

Ești fericit și-ți netezești iar ceafa și mai apoi îți netezești și gâtul. Și-ți unești palmele doar ca să-ți prinzi vreun gând fugar și parcă de-odată simți ca-ți este cald. Ești din nou viu și nici nu te-ai atins cu gura de cafea. Nici mirosul greu de tutun nu-l mai simți necesar. Respiri adânc și te mulțumești să-mi adulmeci parfumul. Este același pe care numai tu mi-l știi. Și ești îndestulat.

Și știi sigur că eu stau acolo, afară, desculță, în timp ce tu stai acolo, în casă, cu pieptul gol.

Ieri a plouat iar astăzi este soare. Iar eu, precum un alt copil, ceva mai năucit de viață, am aruncat papucii în fuga mea spre roua dimineții, am apucat o carte la-ntâmplare și m-am pitit sub soare să profit. Nu-mi plac ploile și n-am să le accept vreodată. Dar mă supun. Căci sunt ceva vital. Chiar dacă-mi este gândul sec și inima angoasă.

Dar mereu mi-au plăcut diminețile de după ploi, când ies desculță prin grădină și simt pe tălpi umezeala ierbii. Mă așez în leagăn și citesc în timp ce-mi iau avânt cu talpa dreaptă.

Și-n timp ce eu îmi luam avânt cu talpa dreaptă azi, umărul tău drept agoniza în așternut. Tu ești bătrân și ploaia te îndoaie. Și te dor toate. Și-abia adormi. Și ațipești mereu cu pieptul dezgolit. Și-ți este frig. Și-abia te miști desculț prin casă. Chiar dacă ai papuci. Ești un copil și-alergi și tu desculț. Îți este frig și ai mereu o vină. Și dormi pe umărul tău drept și tremuri și nu știi dacă plec sau dacă dorm și eu.

Am încercat să spijin fruntea mea de tine, dar omoplații tăi sunt prea rigizi. Și nici coloana nu mă-ncântă. Aș prefera un braț sau o curbură. Dar te-am lăsat s-alegi cum dormi și nu te schimb. Așa că mă întorc și eu pe-o parte și dorm ușor cu fruntea pe un mușchi al meu. Și mă trezesc devreme doar ca să fug spre soare. Și uit de draperii când dorm pe-un mușchi al meu. Dar iau mereu papucii ca să-i arunc la ușă. Să fiu și eu copil în drumul meu. Și fug pe iarba rece, umedă și grea. Și-o netezesc cu talpa, în colțul meu din umbră. Mereu m-așez acolo. În fiecare zi ce vine după ploi.

Și mereu ești surprins când mă găsesști în leagănul meu veșnic. Și mereu râzi ca un copil naiv. Tu ești bărbat. Și poate că mereu privești surprins ca să nu-ți umilești orgoliul când într-o zi n-am să mai fiu în colțul meu pe care-l știi. Și râzi mecanic înspre leagăn, ca să nu pară că-mi duci lipsa când va ploua necontenit în curtea aia goală. Și tot cu pieptul gol ai fi.

Iar eu aș fi în pat, dormind pe-un mușchi al meu. Sub cuvertura ta, dar cine să mă vadă.

Și ce-ai să râzi atunci.

 

 

 

 

 

 

 

 

UN INELAR ȘI UN ARĂTĂTOR

Ioana Teodora Todorescu

Un arătător se prinde cu grijă de un inelar din apropiere. Inspiră adânc și prinde cu teamă întreaga palmă ce i se oferă. Se pierde o clipă și ar vrea să se desprindă din strânsoare, dar palma îi ține cald. Îi este bine. Prea bine ca să se îndepărteze cât de puțin de ea.

Palma din dreapta.

Stăpânii celor două degete mai aruncă un pas.

Apoi încă unul.

Și încă unul,  apoi se opresc.
Stau umăr la umăr și privesc spre departe în timp ce mâinile asudă dintr-un prea mult.
Câtă iubire să-ncapă într-un pumn cu două identități?

Câtă simțire să fiarbă în vidul dintre două palme?

Și câtă frică să tremure în respirații adânci?

Și totuși pieptul, pieptul cât să înainteze ca să-i apropie?  Nici inima nu pare să mai coopereze. Stă liniștită. Bate un ritm clar. Hotărât. Nu se agită. Și nici de partea cealaltă nu se aude vreun zgomot. Este o liniște mormântală, cu doi umeri lipiți fără jenă, două palme ce transpiră formând un pumn bipolar și două inimi prea liniștite și prea împăcate una cu cealaltă.

Și asta ce să mai însemne?
S-au stins deja sau abia acum începe rumoarea și tumultul unor vieți trăite pe jumătate și cu greu reîntregite?
Mai fac un pas cei doi stăpâni ai degetelor,  iar inelarul din dreapta e tot captiv. Și își oferă întregul regat pentru un arătător care a îndrăznit să arate cu prea multă cunoaștere și credință spre un chip de femeie.

Și ce femeie și-a găsit să arate. Cu un chip discret, ochi verzi și-o palmă îngustă. O încheietură subțire și o piele prea fină. Până și talia ar putea să i-o țină captivă. Atât e de mică.

Arătătorul se simte, totuși, umil. Este prea aspru și prea necioplit. Se simte umil și tot a-ndrăznit. Și acum se plimbă cu frică încolăcit peste palma îngustă. Are și el încheietura lui. Dar mai robustă, mai groasă, mai lipsită de grație si cu piele mai aspră. Palma-i este mare și ar părea că palma cea îngustă se pierde cu ușurință în căușul celei mari. Încheietura robustă se mai atinge din când în când de incheietura cea fină, dar atracția există. Și este prea resimțită ca să rămână dinstantă. Astfel că cele două încheieturi se lipesc și ele și încep să mocnească în ciuda celor doi stăpâni ce se privesc fără să mai ințeleagă vreun sens al identității lor individuale.

Au ajuns un întreg din cauza unui arătător necioplit, care s-a gândit că poate cuceri cu o unghie îngrijită un inelar.

Cei doi stăpâni mai fac câte un pas. Transpiră tot mai tare și amorțesc de la coate în jos. Sunt legați fără vreo vină și fără cuvânt.

Umerii decid că ei se vor întrece. Ei nu se unesc irațional. Ei vor alege duelul. Și se lipesc cu violență pentru a-și dovedi puterea. Pe stăpâni i-a durut o secundă. Iar pe femeia cu ochii verzi au făcut-o să se clatine din glezne. Dar n-a căzut. Umerii s-au prins și ei bine și au prins-o și pe ea să nu cadă.

Bărbatul, cu inelarul lui cu unghie-ngrijită, se oprește fără preludiu și dezbină mantrele femeii cu ochii verzi. Este din nou pe punctul să cadă, însă palma din stânga și umărul mai înalt o ține destul de bine. O pun înapoi pe picioare.

Cei doi stăpâni ar vrea să se desprindă. E totuși cald. E totuși mult prea multă lume în jur. Să se arunce în colțuri distincte ar însemna fatalul. Pentru ei și pentru cei de pe lângă. Așa că se apropie unul de altul precum o balama demult unsă. Umerii și încheietura sunt acum un cotor rezinstent. Iar ei, stăpânii? Două coperte neajutorate în jurul unei povești nescrise încă. Rămân față în față, cu brațul ei drept și brațul lui stâng amorțite. Se privesc în tăcere și deodată obrajii încep să se miște. Iși zâmbesc. Buzele vor și ele să iasă la luptă. Și se vor uni și ele, probabil, într-o strânsoare mai dulce.

Și iată că le scriu o poveste în timp ce două trupuri sunt strânse compact. Nicio unghie, cât de neîngrijită ar fi ea, nu și-ar putea face loc în strânsoare. Rămân lipiți în timp ce buzele își buc războiul, în sala goală, lipsită de lume, cu mințile lor pline de lume. Pline de nume. Pline de orice. Căci în luptele duse de părți ale corpurilor de care aparțin, s-au năucit destul cât să nu-și mai găsească ordinea gândului.

Și nici nu le-ar fi de folos. Deja se iubesc. Sunt fără salvare.

CE N-AR PUTEA SĂ SCRIE O FEMEIE

Ioana Teodora Todorescu

Sunt femeie. Sunt puternică. Sunt ambițioasă. Sunt perfecționistă. Sunt prea orgolioasă.

Acel ,,prea” vine drept asumare. Și-mi asum azi, când un el nu și-ar permite să adauge nimic. Ba chiar mi-ar oferi și flori pentru voința de a-mi accepta exagerările, obligat la neputința de a-mi întoarce un zâmbet satisfăcut. Tot azi, în ziua mea de grație, îi dau și dreptate. Câteodată sunt prea femeie. Sunt prea puternică. Sunt prea ambițioasă. Sunt prea orgolioasă.

Și prea iubesc!

Iubesc ușor. Un el mare, un el mai mici, pe cei din jur, artă, flori, natură, tot. Mai puțin pe mine. De mine uit în alergarea mea după exagerări, iar inima nu-mi mai ajunge până la oglindă. Le-o dau lor toată, cu același irațional cu care îmi răspândesc și orgoliul și independența și puterea și feminitatea. Pe mine nu mă mai cuprind. Pe mine doar mă bănuiesc. Dar mă bănuiesc frumos și mă banuiesc cu suficientă încredere încât să umblu mândră. Iar bănuiala îmi revine din iubirea pe care o primesc la rându-mi. În aceleași măsuri exagerate.

Sunt prea stânsă în brațe. Sunt prea încurajată. Sunt prea fericită. Sunt prea iubită. Sunt prea femeie și tot mai femeie. Din vina unui el. Un el vinovat de serviciu.

,,Prea” la ,,prea” trage și duce spre ,,tot mai”.

Și ajung să fiu mamă.

Și-mi simt orice mecanism blocat.

Pentru un timp îmi uit bănuielile și-mi uit identitatea. Cine eram și ce făceam? Și-acum ce fac? Și ce mai pot să spun?

Îl privesc pe el cel vinovat cum plimbă doi de el mai mici și realizez în ce pericol mă aflu. Doi copii, cu exagerările vârstei lor, cu exagerările mele și exagerările celui vinovat, toate prinse într-un A.D.N firav și îndreaptate spre mine cu credință. Ce pot să fac decât să-mi fie teamă? Mă știu pe mine și îl știu pe el. Dar nu știu cum vor fi ei. Și încep să bănuiesc soarta și mai puțin pe mine. Și-mi pun întrebări până când uit definitiv cine sunt și ce făceam și ce-aș mai fi făcut.

Și-mi dau seama cu aceeași teamă că niciodată n-am fost mai femeie. Că tot acel ,,prea” a devenit ,,din plin” și duce spre suficiență. Că toată iubirea pe care mi-o oferea el, cel mai mare, cu vinovăția și naivitatea unui puști la prima scânteie, a devenit o iubire matură, o iubire profundă, o iubire cu mulțumiri nerostite din prea mult orgoliu și sentimente de acasă pe care două inimi le șoptesc între ele.

Ca simplă femeie aș fi spus cu încredere că pot schimba lumea. Dar ca mamă am și convingerea că pot. Oferind viață și educând.

Nu generațiile schimbă lumea, ci femeile prea puternice și prea orgolioase, care au format tinerii cu inițiativă și glas.

La mulți ani, prea femeilor!

Mulțumim, vinovaților! Meritați măcar un săut. Chiar dacă uitați de flori. Căci fără un el vinovat de serviciu care să ne prea iubească, oare cum am mai putea noi schimba lumea?

 

ȘI NOI SUNTEM DATOARE

Ioana Teodora Todorescu

E greu să fii femeie. Dar și mai greu este să fii bărbat când este greu să fii femeie.

Ești responsabil și te simți dator.

Te simți dator pentru iubire, pentru surâsuri, pentru parfum. O simți prin toți porii și ești dependent. Cum ți-ar fi viața dacă n-ai mai simți-o? Cui i-ai mai șterge ochii umezi și de cine te-ai mai îndrăgosti în fiecare zi?

Ce simplu ar fi să-ți iei paltonul și să pleci. Să-ți fixezi pălăria cât să n-o fure vântul și să ajungi departe, acolo unde gândul ei nici n-ar avea putere să ajungă. Și tot i te-ai simți dator. Pentru că încă te visează. Pentru că speră. Pentru că te iubește. Chiar și așa. Când ești departe.

Și ce sens are să îi fii dator de acolo, când îi poți fi dator de lângă ea.

Te întorci discret și arunci paltonul    într-un cui. Așezi pălăria pe scaun, la intrare, și iei un loc pe canapea. Și te gândești. Dar te gândești la tine. De ce ai rămas? De ce-ai pleca? Cine-ți este ea? De ce o mai cauți?
Ai rămas doar ca să fii complet și-ai pleca doar ca să ți se facă dor și să te întorci. Ea iți este și-atât. Iți este ea și numai inima o știe, însă inima-ți bate fără să răspundă și-ți tremură tot corpul.  O simți pe ea acolo, fugind fără astâmpăr.  Și-ți e destul.  Și încă o mai cauți  doar ca să o găsești. Dar s-a ascuns prin tine și n-ai să reușești. Dar tot o cauți cu ambiție și disperare până când într-o zi n-ai să mai fii. Iar ea iți va ieși pe-o nară, va îngenunchea pe fruntea ta și va muri. Și o vei fi găsit. Tardiv ce-i drept. Dar tot o simți. Și mai respiri o dată.

Îi ești dator în fiecare zi. Numai tu știi de ce și care-ți e dobânda.

Te sacrifici o lună întreagă și-o urci doar pe ea printre nori. O admiri cum dansează precum un copil printre stele și te întrebi dacă vreodată ai să mai vrei ca să pleci. O auzi cum râde și te amuzi de ochii ei mari.

Mintea-ți fuge nebună prin timp și vezi cum pălăria de la intrare este acoperită de praf și de pânze. Paltonul a putrezit în cui mâncat de molii. Nu ți-ar mai ține de cald. Iar tu ești țintuit pe canapea. Și te gândești din nou numai la tine, la cine este ea și dacă ai să mai pleci. Iți simți buza umedă și parcă te mănâncă o nară. E timpul s-o găsești. Și te bucuri.

Și te întorci la ochii ei printre nori.
E martie și-ai urcat-o mai departe de 9.  Cu părul ciufulit, fuge și râde frenetic precum o făcea când o căutai prin tine. Urci după ea cu mâinile în buzunare. Ai capul gol si-ți este rece. N-ai luat paltonul. De ce să-l iei dacă nu pleci? L-ai lăsat pradă timpului, ofrandă către molii. Ești fericit și nici nu-ți dai seama. Și nu te grăbești. O urmezi pas cu pas și râzi isteric, cu capul pe spate, înnebunit de extazul ei. Încă ai întrebări și-ți cauți răspunsuri.

Îți tragi pantalonii deasupra genunchilor și te asezi pe un colț de nor ca s-o admiri liniștit. S-o vezi mai de-aproape. Și tot râzi cu zgomot și ți se încing obrajii. Părul ciufulit i s-a umezit și-i acoperă fața. Îi vezi doar un ochi verde, țintit către tine. Îți zâmbește discret. Pieptul i se zbate de atâta bucurie.

Vă priviți.

O ai în fața ta.

E timpul la care te-ai gândit.

Ai găsit-o.

 

 

PENTRU CĂ ESTE VALS

Ioana Teodora Todorescu

Două manșete se strâng în tihnă, uitând că locul lor ar fi ceva mai jos. Sunt resemnate. Fără butoni, fără mândrie.

Un cot discret se sprijină pe-un umăr lat.
N-are nici el butoni, dar stă la înălțime. Are mândrie.

Două călcâie se înalță ușor. Nu au pantof. Dar au bucurie. Și parcă ar râde dinspre talpă spre vârf.
Totul vibrează.

O palmă firavă își tine cu grijă obrazul. Să nu cumva să cadă, privind prea sus de sine.
Doi ochi turcoaz își caută refugiu, cu teamă, cu sec, cu disperare.
Un zâmbet larg iși caută pereche.
Atât.
Și-ar mai fi un picior 45 ce s-a pierdut pe sub un fald.

Roșu.

E doar un vals. Dar muzica lipsește. Și cântă ea.

Și ochii și-au găsit refugiu, puțin mai sus de obrazul pe care-l ține palma. Și zâmbetul larg și-a găsit pereche, puțin mai jos de ochii cei turcoaz ce și-au găsit iertarea.

Însă piciorul, tot pierdut rămâne și bate ritmul cântecului ei printre mătăsuri. Iar manșetele…sunt tot resemnate. Fără butoni și fără grijă, dar cu parfum. Ceva cu mosc. Și un piper discret. Ceva al ei.
Călcâiele însă rămân prin aer, la fel și cotul de la înălțime. Dar călcâiul a râs atâr de tare, încât o gambă a tresărit până pe o coapsă.

Și astfel am găsit pantoful, lângă perechea lui uitată. Nici pielea fină ce-o arată gamba nu-l fascinează mai profund decât un fald căzut la întâmplare. Dar gamba a rămas la înălțime, lipită fără grație de coapsă. Piciorul stă pe loc. Nu se mai mișcă.
Zambetul larg se bucură de-a sa pereche.
Pentru că este vals. Iar ea a început să cânte.

AI MAI RĂMAS C-O ZI

Ioana Teodora Todorescu

Îi atingi fruntea cu vârful unui deget și îi împingi cu grijă o șuviță răzleață pe după ureche. Îți înclini ușor capul și o privești cu frică.

Îi spui că o iubești, dar nu faci uz de cuvinte. Doar o privești. Cu frică.

Pentru că îți este frică.

Ți-e frică știind că mâine ar putea ca să plece, dar totodată ești fericit că azi încă poți s-o admiri. Și o savurezi.

Și ce dacă pleacă mâine? Și ce dacă nu se mai întoarce? Tu o ai azi. Iar azi te pierzi în ea, cu ea, pentru ea. Te pierzi.

Și poate o vei regăsi peste vreo trei vieți. Însă ți-ar trebui prea mult noroc. Iar tu nu ai nici măcar un gram. Așa că devii conștient. Îți îndrepți capul și te apropii de ea. Îi cuprinzi ceafa în căușul palmei tale și îi atingi scalpul cu fruntea.  Ai vrea să-ți lipești buzele de volum, dar ți-e prea teamă  să n-o rănești și să plece de azi. Alegi să-ți sprijini tâmpla acolo unde ai fi tânjit să-ți pui suflarea și o strângi în brațe cât să o poți modela după forma pieptului tău, dar umerii îți sunt prea lați pentru ca ea să te poată cuprinde.

Și te sacrifici. Închizi ochii și o cuprinzi tu pe ea. O lași să-și plimbe un deget sau două pe după urechea ta. O lași să-și piardă palma de-a lungul gâtului tău și să-ți amenințe existența cu un pumn strâns pe pieptul tău, chiar dacă inima a simțit-o și tremură. O lași să-și sprijine capul pe umărul tău prea lat, cu riscul ca tâmpla ta să n-o mai poată simți.

O lași să te modeleze. Și va profita. Ca orice femeie.

Își va plia palma stângă după forma gâtului tău. O să-ți simtă viața cum zvâcnește prin jugulară în dreptul inelarului ei. Și te va modela astfel încât să i se mai poată vedea numai zâmbetul larg. Fruntea și ochii îi vor sta în umbră, iar trupul i-l vei ști doar tu, undeva între inima tremurândă și căușul palmelor tale.

Lumea va vedea numai un zâmbet încadrat perfect în unghiul format de mărul lui Adam și bărbie. Și lumea te va considera vinovat. Pe tine. Doar tu ești vinovat. Vinovat de orice și de toate. Doar tu și nimeni altcineva. Azi, mâine când va pleca și întotdeauna.

Iar mâine te-ai trezit singur, cu un pat doar al tău și cu un răsărit care tânjește după ochii verzi ce se deschideau lângă tine. El suferă. Dar tu ești împăcat că ai mai avut-o și ieri. Ai rămas doar tu și-un răsărit și fără ea. Te ridici resemnat și observi că papucii i-au rămas lângă pat.

S-a trezit mai devreme doar ca să fugă.

Să fugă desculță.

Să fugă desculță spre geam și să lase toată lumina să-i îmblânzească lucrarea de ieri.

A rămas și azi. Și e doar vina ta. A ta și a nimănui altcuiva. Ești vinovat. Și mai ai o zi. Din vina ta.

Doar a ta.

VICIOȘII

Ioana Teodora Todorescu

Știam eu ce spun. David n-a putut dormi cu fotoliul în cameră. Și nici nu-l pot condamna. Prea tare. Știi senzația aia că ar fi cineva în cameră, în colțul cel mai întunecat? Păi cinevaul acesta misterios a ocupat cu mare emfază fotoliul de lângă șifonier și a răpit cu tiranie somnul bietului om. Aș fi zis somnul bietului bărbat, dar mi sa părut cam mult totuși pentru cineva care s-a uitat obsesiv spre un fotoliu din 5 în 5 minute până dimineața. Dar trecem cu vederea. Poate chiar a stat cineva în fotoliul acela în timp ce Ruxandra dormea dusă.

Că tot veni vorba, cum se poate ca o femeie precum Ruxandra, cu șapte
simțuri și doi ochi în ceafă, să nu simtă o prezență în plus?

Ori a fost fotoliul gol întreaga noapte, ori fantoma a fost orice mai puțin femeie. În caz contrar, ar fi simțit-o și anihilat-o înainte ca David să remarce vreun iz de prezență sau să observe vreo umbră. Și ce bine ar mai fi dormit el apoi.

Trecând peste o noapte grea, mă simt nevoită să las loc dimineții și cafelei. Ca de obicei, una amară și una cu frișcă. Putem să anticipăm care cum va fi primul care pune stop oricărei conversații la prima oră. Și totuși cel vizat nu se simte stânjenit de idee, drept urmare își aprinde și o țigară pentru a fi un meniu complet. Poate așa își va destinde mușchii minții și va scăpa un ,,Te iubesc”. Măcar atât.

Ruxandra nu are vicii. Plăcerile ei vinovate sunt cafeaua amară și plăcinta cu vișine. Deși nu concepe ideea de dulce, pe el îl acceptă în viața ei fără prea mari compromisuri sau zvâcniri interioare. Cine altcineva ar mai iubi-o așa și mai ales cu cale?

Doar el. Încă.

A fi femeie reprezintă un viciu în sine, drept urmare cu greu ți-ai putea permite unul în plus. Ruxandra a renunțat la orice altă opțiune. S-a ales pe ea însăși cel mai puternic viciu, drept urmare poate ține pasul cu toate reducerile care îi ies în cale. Ea investește în proiecte ce au potențial de profit. Și în pantofi. Dar muncește suficient cât să nu regrete nimic. Mai puțin faptul că nu petrece mai mult timp alături de minunatul ei partener de conviețuire. Cui îi stă mintea la ședințe și conferințe când acasă așteaptă plin de mândrie un adevărat domn în șalvari? Greu te poți concentra în astfel de condiții. Dar ea reușește, într -un fel sau altul, să echilibreze lucrurile. Dacă lipsește la cină, stă mai mult la micul de jun. Dacă ratează vreo promisiune, se revanșează în așa fel încât să-l facă să uite. Să uite de sine, de muncă, de țigară și de tot. Mai puțin de ea. Nu-l lasă niciodată să uite de ea. I-a devenit lui mai viciu decât sie însăși. Nu-mi dau seama cum. Are ea ceva special. Ceva al ei pe are îl înțelege numai el. Ea este viciul și el bărbatul vicios.

Dar ne oprim aici cu pledoariile. Avem o cină de savurat, iar lucrurile funcționează bine calculat în casa lor. Mai întâi vor merge la părinții lui. Vor lua cina și micul de jun la ei, apoi vor rămâne la prânz și cină la părinții ei. Se vor ridica de la masă în aceeași secundă și vor fugi la munte unde se vor relaxa și își vor aminti de dragoste și de ei împreună. Nu le va fi atât de simplu. Vor fi rugați de fiecare în parte să mai stea, vor fi cercetați, vor fi întrebați și speculați. Deja au o vârstă și au cam întârziat. Există așteptări și există dorințe pe care ei nu sunt gata să le realizeze. Se vor enerva ca de fiecare dată și își vor rezerva o săptămână în plus doar ca să evadeze. Vor sta izolați de orice și oricine. Vor sta doar ei cu ei. Se vor certa și se vor iubi într-un spațiu închis, iar singura evadare le va fi patul cu perne spre munți. Spre munții pe care și-au promis în tăcere că-i vor muta împreună. Și astfel vor reveni în căminul lor, după aproape o viață de singurătate încarcerați între patru brațe, ca prima dată, îndrăgostiți peste rațiune, cu roșu in obraz și ochi de copii.

Așa cum le stă mai bine. Și le va mai sta.

HOTĂRĂȘTE-TE ȘI FUGI!

Ioana Teodora Todorescu

,,Ce-i prea mult strică” se aplică și în cazul iubirii. Iar ei o țin doar pentru ei, cu moderație și cu excese rare. Mult prea rare ca să ne așteptăm la neprevăzutul atât de dorit de cei din jur. De unde atâta dorință? Pentru că e timpul. Pentru că e vârsta. Pentru că.

Și ce fac ei? Orice altceva.

Muncesc, se răsfață, învață și se iubesc. Totul cu moderație. Totul spre disperarea altora. Și sunt satisfăcuți. Pe deplin.

Cum s-au cunoscut?  Din cauza lui. Pentru că riscă. Și riscă des. Din plin.

Pe scurt, există câteva expresii pe care le evităm în ideea de a nu ne atrage ghinion. Expresii precum : ,,ce se poate întâmpla?” sau ,,nu poate fi mai rău de atât”.

Înainte s-o întâlească pe ea, David s-a gândit să folosească o expresia fatală. Atât de fatală încât nimeni altcineva nu o cunoștea. El a gândit-o. Dar nu suficient.  Și și-a riscat independența afirmând după cum urmează (a nu se încerca acasă):

,,-Acum am 30 și nimic nu mă mai poate surprinde în viață!”

Și ce s-a întâmplat apoi? S-a întâmplat ca a doua zi să se hotărască mai greu ce cafea să-și ia la birou.

Așa, și?  Și l-a călcat ghinionul. Cu tocuri de 12. Și un zâmbet larg.

Și ce a făcut el? I-a zâmbit înapoi.

 

 

 

 

De ce n-a fugit? Că oricum nu mai scăpa.

Ce s-a gândit el prividu-și ghinionul în ochi?  –This is commitment!

Ce i-a șoptit ghinionul?  –Te rog să mă scuzi, but this is you fucked up!

Ce a urmat? 14 februarie. Every year since.

 

 

 

 

 

 

E fericit? Oricum nu mai scapă.

Acum întrebarea ar fi: Când mai poate fi surprins David, acum că are 30 împliniți de ceva timp?

Surpriză:

 

ZILNIC!

 

Cum se poate așa ceva după 30? Ghinionul are destule perechi de pantofi. Și-i schimbă zilnic. Și încă-și mai cumpără.

 

De ce? Că oricum nu mai scapă!

 

 

Ce mai poate face David? Păi face 34.

Și ghinionul? Și-a pus de 15.

 

Ce se înțelege de aici?

 

Niciodată să nu-ți privești ghinionul în ochi.

 

De ce?

 

Că cine știe cum ajungi să fii fericit. Și se poate și mai rău. Se poate și 12 cu platformă.

 

 

PREA CRITIC

Ioana Teodora Todorescu

Zgomotul de afară nu pare să perturbe în mod semnificativ liniștea pe care David o resimte între pereții casei sale. E liniște. Ruxandra lipsește. A dispărut pentru câteva cumpărături de urgență, ceea ce nu poate însemna decât jumătate de zi prin magazine, fără un scop precis și cu un cont amenințat. E contul ei. Probabil de asta bărbatul s-a schimbat în haine comode și își permite să se concentreze asupra ultimelor rapoarte pe care le mai are de predat la serviciu.

Cum spuneam. Liniștea nu poate fi perturbată iar femeia lipsește, ceea ce ne permite să ne concentrăm asupra lui David. Dar nu critic. Prea critic. De data asta.

De dimineață și-a pus o pereche de pantaloni lejeri, genul de șalvari pe care i-ai purta eventual la mare și eventual în deplinătatea nopții ca să nu poată fi admirați de nevinovații plimbăreți de pe faleză. Dar nu critic. E alegerea lui. Totuși ar fi mers mai bine un tricou pe corp în combinație, dar el a ales un hanorac. E ok.

Cu tălpile goale, David se plimbă prin biroul de la parter încercând să remedieze câteva probleme de gestiune pe care le-a găsit în rapoarte cu o zi în urmă, când încă mai purta blugii și cămașa. Se concentrează. Își încruntă privirea iar fruntea se strânge în două pliuri compacte. Este un semn. Dar nu îl va lua în considerare. Încă.

Se așează pe scaun și începe să verifice câteva documente salvate în laptop, moment în care privirea îi cade pe calendar. E ziua!

Scapă creionul dintre dinți și ridică privirea spre fotoliu. E încă acolo. Se albește puțin în obraji, se ridică și se năpustește spre etaj. Aproape a căzut îcercând să urce scările, dar tălpile s-au lipit bine de gresie și nu l-au trădat. Intră în dormitor și se apucă să ruleze covorul, să mute lampa din colț mai spre șifonier și se oprește câteva secunde. Își reglează respirația, se scarpină în ceafă și fuge la parter. Aruncă șalul ei și paltonul lui de pe fotoliu pe canapea. Își suflecă mânecile hanoracului. Dacă avea tricou pe corp nu mai era cazul. E ok. Apoi se apleacă și prinde cu grijă brațele fotoliului. Îl mișcă puțin să-i calculeze greutatea și apoi se încumetă să-l ridice puțin câte puțin de pe podea. Reușește, semn că acele pliuri de pe frunte nu merită prea multă atenție. Încă.

Ia fotoliul cu grijă și începe să urce scările cu gâtul alungit în dreapta spătarului și cu pașii fermi. Acum ori niciodată! Mai are trei trepte și poate lua o pauză. Ajunge la etaj și parcă ar vrea să dea cu fotoliul de pământ, însă bărbatul din șalvari se simte dator să-și dovedească nemăsuratele puteri de gen ducând fotoliul direct în dormitor și să-l lase jos abia după ce i-a fixat poziția ideală în colțul proaspăt eliberat. Ce nu au anticipat el și șalvarii ar fi că acele cute de pe frunte plus fotoliul pe scări însemnă o săptămână de dureri de spate. Dar e ok. A pus fotoliul la locul lui. Desigur că nu am putut lăsa detaliul neobservat. El s-a albit la față înainte să fugă pe scări. Ce zi o fi azi de a avut o semenea motivație?

Nici n-am întrebat bine că el se și îmbracă. Boxeri și hanorac parcă tot arată mai decent decât șalvarii. Își trage blugii și-și aruncă o cămașă albă, de bumbac, pe care a decis s-o asorteze cu un pulover descheiat de cașmir. Nu-i rău pentru un bărbat care deține șalvari. Își pune șosetele cu steluțe și ghetele maro și părăsește reședința fără să mai țină cont de rapoarte, de laptopul deschis ori de cafeaua de pe masă. Nimic nu mai contează. Nici paltonul nu și l-a luat. A dispărut fotoliul, au dispărut și grijile probabil. Ce somn va avea el cu fotoliul alături…

Iese afară. Frigul nu-l incomodează. Dârdâie cu pași repezi către mașină, se urcă fără să stea prea mult pe gânduri și demarează doar el știe unde.

NEXT….

(…)El este fericit privind-o cum îi tremură privirea. Zâmbește cu tot dragul spre ea și se bucură că a putut s-o mai surprindă cu același gest de atâția ani. Ea nu știe cât timp a trecut. Ea nu a încheiat contract ca să știe. Doar se bucură. Și parcă din ce în ce mai tare pe an ce trece. Poate pentru că nu s-ar mai aștepta la atâta grijă, sau poate a îmbătrânit între timp și nu-și mai amintește. Oricum ar fi, ea țopăie ca un copil când în fața ei(…)