OMUL CU MÂRȚOAGA

– Cronică de amator-

Buzăul a avut teatru și oameni de teatru al căror nume a strălucit în galeria autorilor, regizorilor, actorilor ce au adus  renume României.

Cei a căror vârstă se numără în decenii își aduc aminte de clădirea teatrului Moldavia unde se jucau piese extrem de valoroase, cu participarea unor distribuții de răsunet.

 După cutremurul din 1977, conducerea administrativă a județului a hotărât demolarea clădirii, ce reprezenta o bijuterie arhitectonică, spectacolele având loc în diferite locații, fără ca spectatorii să se mai bucure de intimitatea lojelor, de acustica unei săli special destinate acestei bucurii de suflet pe care multi pasionati de spectacol o aveau.

Acolo unde nu mai sunt săli ale teatrului , rămân oamenii  săi !

În lumea reprezentativilor teatrului buzoian, se înscrie GEORGE CIPRIAN.

,,Tatăl său a fost un brutar grec din insula Cipru. La naștere, a primit numele de Gheorghe Pană Constantin, modificat prin decret în anul 1950, în Gheorghe Constantinescu Ciprian, nume deja celebru în lumea artistică sub numele de Gheorghe sau George Ciprian.

A urmat școala primară în satul Glodeanu-Siliștea din apropiere de Buzău, mutându-se apoi împreună cu mama sa la București. Între anii 1894-1902, a studiat la Liceul Gheorghe Lazăr, fiind coleg cu doi viitori importanți scriitori, poetul Vasile Voiculescu și Dem Demetrescu–Buzău (Urmuz de mai târziu), supranumit un Jarry al României, datorită contribuției sale în conturarea și impunerea literaturii absurdului.

După liceu, se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie, apoi la Facultatea de Drept, pentru ca, în final, să urmeze Conservatorul la clasa lui Constantin Nottara, care-i remarcă „îndemânarea la condei”.

Debutul său ca actor a avut loc în anul 1907 la Teatrul Național din Craiova în piesa Răzvan și Vidra de B.P. Hasdeu, unde, în care a jucat rolul Șoltuz. Rolul său de succes a fost interpretarea escrocului Leroque dintr-o piesă obscură, Necunoscuta.

Ulterior, Ciprian s-a remarcat prin interpretarea unor roluri cum ar fi: Bufonul din Regele Lear, Păcală din Înșir-te mărgărite, Răzeșul din Răzvan și Vidra, Grozea din Vlaicu Vodă, Purgon din Bolnavul închipuit, Lubin din Georges Dandin.

A jucat și în câteva filme de lung metraj, putem menționa următoarele pelicule: Independența României (1912), Năbădăile Cleopatrei (1925), O noapte furtunoasă (1942), Viața învinge (1951) și Brigada lui Ionuț (1954).

A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. ” ( http://wikipedia.ro )

În  anul 1995, un alt  reprezentativ, actorul, regizorul si dramaturgul PAUL IOACHIM , mândrie a Buzăului, pune bazele primului teatru de proiecte.

În lumina reflectoarelor, prima piesă  după inaugurare,  era ,, OMUL CU MÂRȚOAGA” , în regia lui Tudor Mărăscu .

A fost un spectacol fabulous in care au aparut Mircea Diaconu , Emil Hossu, Sebastian Papaiani , Diana Lupescu , Geo Costiniu, Adriana Trandafir, Ion Siminie, Ion Pavelescu , Radu Panamarenco, Ion Batinaș.

Eram în sală și de-abia respiram de emoția jocului celor ce își interpretau rolurile cu o încărcătură emoțională rară.

Aplauzele finalului de spectacol, bis-urile repetate, modul în care publicul a înțeles să răsplătească prestația trupei mi-au răsunat mult timp în memorie.

De 25 de ani mergem la teatru ca într-un sanctuar.

Am vizionat de atunci, zeci și sute de spectacole, uneori seară de seară, câte două, în festivaluri, alteori cu  tineri studenti, alteori cu trupe din străinătate, bucurându-ne de splendoarea jocului, lăcrimând emoționați sau râzând la comedii spumoase.

Un spectator devine un actor fără să vrea, fiind  integrat de actori în jocul lor, fie trăindu-și propriul rol, la final, când aplaudă cu entuziasm.

Au fost 24 de ani de poveste care au trecut extrem de repede. În al 25 -lea an, o pauză nedorită, neașteptată, neînchipuită, a interupt curgerea spectacolelor .

Și iata cum ne-am regăsit, fix la 25 de ani, în aceeași sală, mult modernizată față de prima noastră întâlnire, noi, iubitori ai teatrului, care au fost prezenți și  la  alte reprezentații ale piesei, și acum 20 de ani, și ieri, în numele și pentru a dovedi că orice actori , orice regizori, aduc  plusul lor de originalitate unui text vechi, dar atât de actual.

Să incepem cu o poveste de acum…..aproximativ 94 de ani lumină când, in 1927, un dramaturg, George Ciprian, om al cetății, dăruia o piesă al cărei mesaj a făcut-o să rămână piatră de referință în epocă și nu numai.

Să ne gândim că in urmă cu 25 de ani lumină, Paul Ioachim, actor si dramaturg, regizor si director de teatru, deschidea prima stagiune a teatrului cu același nume, cu piesa de față.

În viață am tot văzut-o în interpretări care mai de care, cu Grigore Vasiliu Birlic, cu Octavian Cotescu, am auzit-o la teatrul radiofonic de seară și am privit-o ca pe o comedie.

În seara aceasta mi s-a părut a fi cu totul altceva…..o piesa plină cu morală, mult prea didactică si profund ancorată în realitate.

Să ne reamintim subiectul…un arhivar, personajul Chirică, om la casa lui, cu soție si doi copii, trăiește printre dosarele de zi cu zi, cu  pasiunea devoratoare, neîmplinită, a jucătorului la cursele de cai.

Sărăcia dă târcoale  acestei familii , iar buna înțelegere de odinioară este sfărâmată de reproșuri, amenințări, teama evacuării, grija zilei de mâine.

Chirică e un personaj șters pentru unii…

Părul netuns, albit timpuriu, hainele în dezordine, lipsa de stil, de la hainele sau  ghetele uzate, nu-i dezvăluie valoarea.

Este un om bun, absolvent de Drept, posesor al unei memorii  impecabile, modest, iubitor, duios , atent față de cei din jur, filantrop, care nu-și poate depăși condiția.

Are o pasiune pentru cursele de cai, un vis, să aibe un cal al său, cu ochi mari , blânzi, cald, pe care să-l poată mângâia și o speranță, să scape de datorii.

Cu o brumă de bani, deși înconjurat de lipsuri, cumpără o gloabă și … în condiții de pierdere a propriei identități, renunță la viața de familie, la locuință, la slujba modestă, dedicându-se îngrijirii lui Faraon al V-lea, spre disprețul unui oraș întreg.

Devine batjocura urbei, familia sa capătă numele de Mârțoagă și apare pe prima pagină a revistelor. Fiind funcționar public, atrage atenția inspectorilor de stat, își pierde slujba. iar soția îl părăsește pentru cel mai bun prieten. Rămâne în sapă de lemn, dar nu-și pierde speranța într-o viață mai bună.

Pune în calul achiziționat dragoste, refuză toate ofertele de a-l vinde, îl hranește, antrenează, îngrijește,  fără a se gândi la sine. Ultimul ban este investit în cal, el mulțumindu-se cu pomana colegilor, disperați de halul în care ajunsese.

,,Cine este acest om ? … ”

O întrebare devenită lait motiv….repetată de soție, de prieteni, de inspectorul din minister, de femeia de serviciu, de proprietarul creditor, de fostul proprietar al calului…..

Ei bine, Chirică este omul senin, cu suflet cald, gata să se dăruiască tuturor, să învăluie cu iubirea sa ocrotitoare pe cel în nevoie, omul idealist care îți apără credința.

Calul său, gloaba de râs a întregului oraș, Faraon al V-lea, va deveni  învingătorul curselor de cai .

Este în stare să lupte cu toți, să facă frigul, foamea, să doamă în spațiul strâmt, plin cu nailon, al unei mansarde, numai să poată ține căldura lângă sine, numai să-și vindece calul.

Este personajul luminos al piesei, omul cu ochi blânzi, gloaba societății ce apără gloaba hipodromului.

În om și în cal, neînsemnați  aparent, stau ascunse minți agere, puteri nebănuite și dragoste de viață.

Omul își înfruntă prietenii, soția, soarta. Rămâne al nimănui, e singur, dar calul îl susține cu toată ființa lui.

Același lucru face și omul pentru cal într-o simbioză extraordinară.

Un om și un cal, două schelete azi,  devin doi învingători, mâine !

După un an în care în hrana și apa calului au fost picurate blândețe, credință, dragoste și  bunătate, câștigurile vin unele după altele…un million, doua, trei, patru, cinci…

Chirică este un om bogat !

Noblețea sa îi dă puterea să împartă cu bunii săi prieteni, Fila, femeia de serviciu  și Varlam, prieten din copilarie, fiecare leu.

Din partea rămasă lui, dă și altora, cadouri sau  diverse sume, știind că banii nemunciți nu aduc nimic bun.

El, modestul slujbaș , este un idealist, un apărător al încrederii în idealul propriu, un devotat, un nobil. Are puterea să-și reprimească până și soția după trădarea  acesteia , atunci când a ales să-l părăsească pentru Nichita.

Panoplia cu personaje ne aduce în față o suită de tipare umane. Dan Tudor, Marius Bodochi,  Adrian Păduraru , Gabriel Fătu, Ana Ioana Macaia  și alții,  dau viață unor personaje absurde, dar reale.

Toate-s vechi si nouă-s toate !

Toți vin dintr-o lume lipsită de percepte morale, sunt lacomi, adulterini, obsesivi, agresivi, plini de ei…..

Antitetic, Chirica luminează ca un far, la polul opus….

Ce-am văzut noi azi ?

Un spectacol  greu de înțeles pentru copiii din sală, moralizator pentru adulți și far călăuzitor pentru vârsta a treia….

Curios, dar tema mi s-a părut apropiată de starea realității zilelor noastre. Desenul decorului servește intenția scrierii de a îmbina realismul cu absurdul vieții.

Costumele foarte expresive, antitetice, de la eleganța rafinată a lui Marius Bodochi ( pe care îl adooorrr !!!!!!) , până la dezordinea vestimentară a lui Dan Tudor, ce îl interpretează pe Chirică…, sunt, însă, specifice epocii scrierii.

Dan Tudor, în rolul lui Chirică, e sublim…..nătâng, absent, detașat, seren….

Trăiește în lumea lui , susținut de prietenia lui Varlaam si a Firei…colegul de școala si fata din casă, pe care și-i face parteneri de afaceri.

Un tip sincer, inegalabil……

Pentru public, spectacolul este amuzant, o comedie .

La final,  înțelegi că textul are un scop major, apropiat de actualitate, în care dramaticul situațiilor e doar aparent comic.

,,Omul cu mârțoaga” rămâne  o comedie  cu mulți oameni răi și interesați, și câțiva naivi, buni la suflet.

Sala a fost aproape goală.

Un scaun ocupat, două  ridicate, publicul  era mascat până la ochi. Sunt aspecte care au contat.

La final,  bătăile palmelor nu au mai răsunat cu intensitatea celor de acum 25 de ani, deși spectacolul se ridica la înălțimea celui de început .

Și dintr-o dată, pe fondul sonor, actorii au prins să aplaude alături de noi, cu putere, mai tare și mai tare.

A fost atât de frumos acest moment !

O scenă plină și o sală semigoală aplaudau la unison .

Un spectacol  ce a durat 25 de ani la Buzău,  va continua să existe.

Urarea directorului artistic al teatrului de la început a fost  :

,,Să sperăm că peste alți 25 de ani, același spectacol va reveni la Buzău”

Am socotit repede în gând, noi nu vom mai fi aici, dar…

,,câtă nevoie este in viata asta și de un strop de candoare . ”

Nu putem trăi altfel !

Până atunci, urăm viață lungă Teatrului ,, George Ciprian !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ARTA DE A RĂMÂNE PRIETEN PÂNĂ LA CAPĂT

– Cronică de amator – 

  • Subiect: piesa: ,,ARTĂ”
  • Interpretare: Teatrul Lucia Sturdza Bulandra
  • Actori: Ștefan Pavlu, Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim
  • Regizor: Cristi Juncu

 

A vedea o piesă de teatru, azi, este o întâmplare fericită, iar când impresarul te anunță că Teatrul ,,Lucia Sturdza Bulandra ” revine în urbe cu un spectacol, chiar și  mai vechi, pe care l-ai apreciat odată ca fiind extrem de reușit, nu pierzi ocazia.

Toată studenția, sala de la Bulandra a fost  o prelungire a camerei de cămin. Fie sâmbăta seara , fie duminica, la matineu, mergeam  cu  bilete reduse, așa cum poposeam și în sala Cinematecii, de pe Brezoianu. Era o bucurie de nedescris să te cufunzi în scaunul capitonat cu catifea și, de acolo, în semi întuneric, să ,, guști” jocul actorilor .

Am păstrat sentimentul de sărbătoare al tinereții și azi, așa că prima piesă de după un an de pauză a fost ca un premiu pentru bună purtare.

Oferta de spectacol nici nu mai conta. Personal, mai vzionasem comedia ,, ARTĂ ”,  însă plăcerea de a revedea un  scenariu inteligent, un joc de clasă al unor actori de top, din tânăra generație, au valorat mai mult decât prețul biletului. Tristețea sălii, rămasă neschimbată după un an și câteva luni, impresonalitatea chipurilor spectatorilor , mascați până sub genele ochilor.

Ne-am dus să râdem sănătos de snobism, prostie, grandomanie, să vedem că o prietenie adevărată nu se alterează nicicând, atunci când e susținută de sinceritate.

Yasmina Reza  , autoarea scenariului, nu mi-era cunoscută, măcar că în cronicile de gen apare ca o mare scriitoare și actriță. Nici Cristi Juncu, regizorul, nu are o prezență susținută în salba spectacolelor pe care le-am vizionat,  dar amandoi m-au convins că se poate face o echipă de top de la distanță.

Să recapitulăm subiectul ! 

 

Trei prieteni de o viață dezbat o împrejurare simpatică.  Medicul Serge ( Ștefan Pavlu ), care dispunea de bani, care era un pic snob și care credea în cuvântul prietenilor săi, medici și farmaciști, colecționari de artă, achiziționează cu o sumă impresionantă o pânză albă, pe care pensula lată a unui pictor  arhi- cunoscut al momentului trăsese linii verticale și orientale cu nonculoarea în cauză.

Deci , avem în față  o pânză, 1,10 x 1,00 , albă ca spuma laptelui, pe care se puteau zări … urme de leucoplast pe canturi, cu care se fixase o margine, dungi fine de la grosimea  materialului, unde  vag perceptibile, în nuante de  gri, bleu, verzui.

 Prezentată cu tam -tam lui Marc ( Vlad Zamfirescu ), inginer, așa zisă ,, operă”  naște controverse , acesta ridiculizându-și prietenul pentru naivitatea de a da un morman de bani pe un nume și atât.

În conflictul celor doi se interpune Iyvan, ( Gheorghe Ifrim ), librar,  împăciuitor, mediator de duzină, care caută să-i împace, să echilibreze  dizarmonia.

Nicio șansă! Oricât  dă dreptate unuia și altuia, conflictul degenerează pe panta unor afirmații periculoase și, dintr-o dată, cei trei prieteni uită de anii din spatele relației lor, devin sinceri până la cruzime și își spun unii altora tot, dar tot, de la părerile lor  față de nevestele celorlalți, până la  gusturile îndoielnice ale unuia și altuia și felul cu arată și tot așa.

Să zicem că ,,se trage” cortina și rămâne adevărul gol-goluț  al gândurilor din spatele vorbelor, zâmbetelor, mimicii înșelătoare.

 Ce poate face un tablou alb dintr-o relatie ? 

Un dezastru , o prăpastie, un tavălug,  aduce un bulgăre de reproșuri,  creează un război, devine  un câmp de luptă,  stins într-un final de foame, cu ce se găsea în casă, poate niște biete   măsline, apoi la un restaurant, în fața unei fripturi în sânge și a unui pahar de vin, unde se uită de tot și toate.

La început am râs, mai apoi  ni s-a stins  cu totul voioșia, am regăsit valențe ale societății contemporane, am descifrat chei ale actualului,ne-am îngrozit de  dimensiunea abisului lor.

 Am înțeles  și până unde poate  fi întinsă coarda rezistentă a răbdării.

Când realizezi că nu te poți  lăsa lovit de cuvinte, că poți  scrie sau desena pe albul de 50.000 E ce vrei tu, că imaginația e cel mai puternic instrument de sudură a relațiilor  sparte în țăndări, atunci totul e salvat, mai ales o prietenie .

Despre joc, numai elogii. 

Au ceva  magic  cei trei actori ai generației tinere, care te fac să crezi că scena e plină de decoruri, de culoare, de muzică.

 În realitate, pe o scenă  cu trei scaune și un șevalet urias, au compărut trei bărbați în haine de culoare închisă, care au privit o pânză albă.

Contrastul nonculorilor  a  făcut loc umorului robust, expresivității  fețelor, agitației personajelor, râsetelor noastre .

Savuros a fost însă, spectacolul de lumini și umbre, cel ce a înveșmântat în tot, replică după replică.

Alb și alb închis, să fim în ton cu vremurile, s-a jucat și regizat o piesă de zile mari, unde pretențiile de intelectual, risipa cu bani făcuți ușor, diluția  termenului de artă și subnivelul de exprimare, mediocritatea părerilor legate de femei , la nivel de bărbați, au reprezentat începuturi  insurmontabile de discuție și puncte terminus peste care s-a putut trece, în numele prieteniei adevărate.

Cu mască sau fără, întâlnirea cu teatrul aduce în noi bucurie !

Iar când piesa abundă în inteligență scrisă, regizată și jucată, arta ni se înfîțișează într-un spectacol de zile mari !

P.S. Un pic de trivialitate ca o picanterie s-a făcut simțită , dar a mers, gustul final fiind unul agreabil în tot. 

Sursa imaginii: YouTube

GĂSEȘTE SPIRITUL CRĂCIUNULUI – CONCURS

Regulile sunt simple:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Fiecare participant va putea trimite O SINGURĂ fotografie
  2. Fotografia trimisă trebuie să prezinte REALUL SPIRIT AL CRĂCIUNULUI. Cu alte cuvinte, emoțiile unei zile oarecare de Crăciun
  3. De asemenea, fotografia trebuie să aibă un MINIM SIMȚ ARTISTIC
  4. Pentru a fi desemnat câștigător, fotografia trimsă trebuie să respecte regulile de mai sus și, totodată, să strângă CEL MAI MARE NUMĂR DE LIKE-URI pe pagina noastră de facebook.

Concursul va avea 3 etape:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. 27.12.2020 – 31.12.2020 ( ora 9:00) așteptăm materialul tău la adresa  de mail: office@descripto.ro
  1. 31.12.2020 vom verifica dacă regulile au fost întrunite și vom încărca fotografia ta pe pagină
  2. Până pe 5.01.2021 (ora 24)  vei putea strânge like-urile necesare pentru a câștiga

Acesta este un concurs, drept urmare există și o miză. DeScripto va alege un singur câștigător, pe care îl va premia cu suma de 700 de lei.

ANTICHITATEA TÂRZIE ȘI EVUL MEDIU

Călătoria noastră prin istoria artei continuă.

Depășim perioadele în care cruzimea umanității nu a cunoscut limite și ne cantonăm pe latura frumoasă, pe expresivitatea umanismului ce nu a putut fi înfrânt de vicisitudinile  istoriei.

În anul 1325 este creată Biblia  Moralisee , întruchipare perfectă a artei creștinității europene medievale.

Bible Moralisée « Facsimile edition

Putem numi acest eveniment , petrecut in Champagne, Franța, unul din momentele cheie ale începutului creației de Ev Mediu , prin miniaturi, mozaicuri bogate în tematici, picturile murale ce inundă piața artistică a momentului.

Codexul este o altă mărturie a răbdării umanității . Un set de 24 de file veline, împăturite și cusute laolaltă,  împodobite cu miniaturi extravagante și frunze ornamentale de o frumusețe nepământeană.

Codex Rahonczi - un manuscris scris in alfabetul dacic? - Ştiri Actuale

Începând cu 313 și până în 834, asistăm la nașterea și evoluția artei creștine timpurii.

Cartea genezei de la Viena ni se înfățișează ca un pergament vopsit în purpură, a cărui scriere s-a realizat  cu vopsea argintie, în stilul bizantin, continuator al celui sirian.

Încet-încet, pășim pe file de scriere în Evul mediu Bizantin, care se  caracterizează  prin expresivitate unică. Din păcate, odată cu cucerirea și jefuirea Constantinopolelui , imperiul nu și-a mai revenit niciodată.

Este posibil ca, în acel context, să se fi pierdut opere de o valoare inestimabilă, ce nu au mai putut fi niciodată reproduse.

Manuscrisele anluminate irlandeze si anglo saxone , contemporane Constantinopolelului ,  au reușit  să ajungă, însă, până la noi, ceea ce ne poate duce cu gândul că formele grafice pline de frumusețe ale acestora, ornamentele bgate,  delicatele dantelării ale titlurilor,  se îngemănau cu cele pierdute  în marile războiae.

Lumină în Evul Mediu - manuscrisele iluminate - Bookaholic

Oamenii timpului scriau cu patimă pagini întregi de cărți religioase, istorie pură, adunau între coperți de argint viața lor de zi cu zi, în jurnale bogate.

Mai ales călugării și erudiții de la curtea lui Carol cel Mare creau manuscrise în scriiptoriile lor. Textele lor erau inspirate din Evanghelie, iar ilustrațiile  întreceau orice închipuire…

De altfel, pictura între anii 900 -1050  cunoaște influențe orientale .

Anluminurile romanice  evoluează  alături de pictura murală din Roma, Cluny, Salzburg, orașe cunoscute ca centre ale artei romanice.

Zidurile, bolțile bisericilor  călăuzeau credincioșii, majoritatea analfabeți și umpleau de culoare viața săracă a acestora.

Cele mai spectaculoase rămân vitraliile romanice, fabricate în Renania și în Însulele de France sau Poitiers. Fragmente de sticlă colorată se prindeau laolaltă într-un panou , se tratau cu email si culoare, apoi se înrămau în plumb. Acestea erau celebre pentru luminozitate, abundau în alabastru, roșu și galben, iar lumina filtrată prin ele dădea o senzație de spiritualizare, de diafan, fiind suficient de pătrunzătoare pentru a deveni de neuitat.

Una dintre bijuteriile epocii a fost tapiseria de la Bayeux, operă de artă seculară a Evului Mediu .

Tapiseria de la Bayeux - Wikipedia

Castelele reci ale regilor și nobililor abundau în spații goale, astfel că nevoia de a fi umplute a dat naștere acestor creații splendide.

Ideea genială a decorării prin tapiserii a prins repede, urmând a fi create centre în care acestea se fabricau cu deosebită atenție.

Valoarea istorică este dată de tehnica realizării, prin bucăți de lână înnodate, colorate intens, prin imaginile surprinse, tematica lor, faptul că puteau cuprinde întreaga viață cavalerească a momentului.

Această tapiserie este realizată din stofă brodată, la comanda lui Odon de Bayeux Odon de Bayeux - Les voies du seigneur par Jaime Caldéron - Illustration

și prezintă scene din timpul cuceririi Angliei de către William Cuceritorul, în 1066. 

Asistăm la o întrecere neoficială între creatorii de tapiserii și cei de vitralii.

Paradoxal, fiecare dintre creațiile acestora, deși au parcurs un drum de secole, au ajuns la noi, unele dintre ele într-o stare excelentă.

 

 

 

 

Vitraliile gotice sunt, la rândul lor,  un exemplu de rezistență în timp. Contraforții și arcele  folosite în arta gotică abundă, iar efectul pereților trans-lucizi , plini de culoare, impun admirație.

Proiect: Fragmente din vitraliu gotic (3 sedinte) - Fundatia Catharsis Art

Artiști de marcă  adună anluminuri gotice alături de pictura de panou , iar tematica aleasă se va apropia de viața de zi cu zi a oamenilor, căci în ele sunt surprinse zilele adunatului recoltei, viața de prin păduri, cicluri narative ale războaielor, acțiunile medicilor ce îți salvează pacienții.

Iată că încep să apară tot mai des cărțile, cu coperți din lemn, cu pagini din hârtie, fabricate în ateliere manufacturiere .

Omenirea devenea tot mai interesată de modul în care se exprima, dar mai ales de felul în care păstra amintiri de viață vie.

În paralel cu arta din Europa medievală, se dezvoltă și cea islamică.

La început, aceasta se concentrează pe caligrafie, ceramică, sculptură, decorațiuni ale stucaturilor moscheelor și palatelor,  pentru ca mai apoi să se deschidă în reproduceri spectaculoase ale Coranului.

Influențe ale Chinei, Indiei, Asiei centrale se fac simțite  în ceramica ornamentală islamică . Aceasta, deși a început sub semnul restricțiilor, a cunoscut o perioadă de evoluție înfloritoare.

Omenirea de pe tot globul, deși nu cunoștea o corespondență a artei, iși crea punți de comunicare prin frumos.

Bogăția formelor de exprimare anunța deja debutul celei mai bogate epoci artistice a omenirii , Renașterea !

Dar despre aceasta, într-un episod viitor ….

LA DRUM PRIN ANTICHITATE

Cum ar fi să ne întoarcem în timp, să poposim prin anul 900  î.Hr și să privim prin lentile cum oamenii se dezvoltă, progresează și lasă urme memorabile ale unui nivel de trai  care definește o nouă perioadă a societății ?

 Pasionant, provocator, tentant….

Iată că civilizația miceniană tocmai s-a prăbușit , ,, evul întunecat” a lăsat loc evoluției culturii grecilor , iar comerțul înfloritor a stabilit legături cu Egiptul și Orientul Mijlociu.

    E momentul când apar sanctuare apelene, când este adoptat alfabetul civilizațiilor Orientului Apropiat, epopeile lui Homer, Iliada si Odiseea, poemele lui Hesiod. Toate la un loc contribuie la crearea unei identități culturale comune popoarelor Greciei.

   Din punctul de vedere al artelor distingem opere memorabile realizate din ceramică  pictată cu frize, cu stil geometric, figuri de femei și bărbați în mărime naturală, picturi realiste ale bătăliilor purtate de luptătorii greci .

Sculptura vremii era uluitoare. Avea funcții și mesaje noi, se realiza cu o acuratețe desăvârșită.

 Nici pictura nu era mai prejos, evoluția stilurilor mergând de  la cel geometric, perfectibil, exact, până la cel al figurilor în mișcare.

Vasele decorate cu figuri  abundă, transformând interioarele în adevărate expoziții de frumos cultivat atent.

  Prin anul 700 î.Hr. pașii ne poartă din  perioada arhaică, unde abundă figuri  antropomorfe masculine ce se aduceau ca ofrande vaduvelor către clasicism.

Un anume stil apare preponderent. Este imortalizarea nevoii de siguranță. Un monument reprezentativ este  Sfinxul din Naxos, aflat în Muzeul din Delfi, care ne înfățișează un monstru  mitologic, cu cap de femeie, piept și aripi de pasăre, corp de leu – temă populară arhaică.

  Sentimentul de înflorire al civilizației acestei perioade transpare din culorile vaselor, care trec de la non culoarea neagră la roșu intens, albastru și nuanțe metalizate.

  O privire de ansamblu  te face să crezi că desenul tehnic era materie de bază pentru pictorii amatori care nu conteneau în a prezenta prin intermediul temelor complexe perfecțiunea imaginii surprinse.

  După 508 î. Hr pană în 404 î.Hr omenirea face un pas important, trecând  în perioada clasică…

   Desi aparent ar trebui să întâlnim un stil sever, statuile timpului demonstrează prospețimea corporalității, libertatea tehnicii, o identitate aparte.

   După 404 î.Hr omenirea distinge un altfel de artă, cea elenistică, în care Lisip și școala sa au o influență covârșitoare asupra sculpturii elenismului.

   Venus din Milo, una dintre cele mai frumoase imagini feminine sculptate în marmură,  cunoscută și ca Afrodita din Milo,  face dovada noii orientări în clasicism. Se prezumă că brațele sale erau întinse și tineau scutul iubitului său, Ares.

    În paralel cu  aceste orientări distingem și arta etruscă, un alt culoar de frumos ce merită a fi traversat cu  mintea, sufletul și privirea .

   Câtă grație, câtă frenezie în frescele etruscilor, care cântă, dansează, iubesc. Spre deosebire de greci, ei credeau în viața de apoi, ceea ce a avut o influență bogată asupra ornamentației mormintelor.

         In 202 î.Hr omenirea  pășește în perioada augustană, când republica romană se transformă în imperiu. Caesar fusese ucis, iar locul său a fost luat de Augustus, imperiul trecând prin perioada Pax Romana, caracterizată printr-o înflorire fără precedent a artelor. Busturile  conducătorilor devin o prezență permanentă, pictura romană  se bucură de un statut asemănător cu al sculpturii

Una dintre cele mai reprezentative fresce este cea din Pompeii  care ne infățișează un riual feminin de inițiere în misterele cultului lui Dionysos. Din păcate, multe din astfel de bijuterii au dispărut odată cu erupția vulcanului Vezuviu.

    Perioada descrisă este una vie, pulsând de viață, în care creatorii de frumos au un statut recunoscut de societate. Sunt respectați, adulați, înconjurați de prețuirea maselor.  Anonimi în majoritatea lor, ei reprezinta gradul de instrucție al claselor  conducătoare, exigența în prezentare a realității, tonusul unei societăți în continuă dezvoltare.

    Picturile murale, pavajele mozaicate, vasele pictate descoperite în orașele acoperite de cenușă, în morminte sau  cu ocazia deschiderii unor șantiere arheologice oferă indicii prețioase celor dornici să se întoarcă prin tunelul timpului.

    Talentul omenirii  este demonstrat ca o ecuație  matematică.

   A existat,  există și va continua să existe din orice timp !

❗ FRAGIL❗

Orice deține ramă, devine tablou. Doar curentul artistic diferă. Curentul și chipul care din întâmplare s-a privit în oglinda cu ramă. Nu vom discuta despre mituri și legende. Și nici despre motivul oglinzii. Dar vom vorbi despre INACCESIBIL. Simbolul universal care pornește de la dogmă. Iar dogma rămâne rezervată celui ce poate privi dincolo de transparent și până în adâncul galbenului dens. Artistului. Pentru care fragilitatea înseamnă virtute și putere iar cald-rece înveliș labil.

Interdependența dintre pictor și dăinuire o va explica el. Artistul. Aris.

I.T.T: Dacă ar fi să-ți pui în dreptul patului o pictură, pe care ai alege-o drept ținta primei tale priviri de dimineață?

A.T: Nu aș alege să îmi expun propria lucrare în camera în care dorm. Deși sunt foarte atașat de tablourile mele, din momentul în care le finalizez ele deja aparțin privitorilor. Prefer ca peretele din dreptul patului să fie gol, alb, ca o pânză în așteptarea pensulei mele.

I.T.T: Am remarcat un anumit stil cromatic în lucrările tale. Spune-mi, te rog, ce-ți trece prin suflet și apoi prin gând în clipa în care întinzi pensula spre roșu?

A.T: Sufletul și gândul funcționează într-o simbioză, împingându-mă destul de rar, dar hotărât, spre alegerea roșului. Dacă pentru unii roșul semnifică iubire sau furie, pentru mine înseamnă ceva haotic, distopic, deranjant. Roșul e și modul meu de a încripta un mesaj sau un simbol.

I.T.T: Care mai este scopul portretului dacă îl lași fără chip? Nu-l privezi oare pe el de identitate iar pe noi de sens?

A.T: Pentru mine, identitatea nu este reprezentată de chip; chipul e doar o carcasă a sufletului. Sensul portretelor mele nu e universal. Vreau să accesez individual fiecare privitor, iar el să își dea voie să vadă dincolo de formele și petele de culoare abstracte. Privitorul e în control și poate insera în locul chipului lipsă orice dorește – chipul cuiva, un sentiment, un cuvânt. Sau îl poate lăsa așa. Sensul adevărat pe care l-am dat eu rămâne mereu un mister, dar nu din dorința de a priva privitorul de libertatea interpretării.

I.T.T: Ce înseamnă fragil?

A.T: Apelez la tema fragilității în lucrările mele din dorința de a o celebra și de a o expune ca pe o calitate. Cred că e nevoie de o doză aproape infinită de curaj pentru a-ți da voie să fii vulnerabil. Admir cu tărie oamenii fragili care își asumă riscurile la care se supun.

I.T.T: Oare se poate sfărâma ceva din tine la brutala mânuire de opinii a privitorului neavizat?

A.T: Nu. Reacțiile privitorilor sunt o oglindire a trăirilor ce le aparțin, trăiri care, fie că sunt negative sau pozitive, sunt tot trăiri – sunt autentice și le apreciez. Mai mult decât atât, pun valoare în mod egal pe opiniile privitorilor. Nu îi discriminez. Fie că sunt avizați sau neavizați, valoarea e aceeași.

I.T.T: Un bărbat în poziția copilului este mai lipsit de forță comparativ cu un bărbat pe verticală?

A.T: Nu. Un bărbat în poziție verticală se pliază după așteptările din partea societății. Un bărbat în poziția fetusului își dă voie să acceseze (și să afișeze) vulnerabilitatea care, pentru mine, e o virtute. Dar fiecare își găsește puterea în ce lasă să îl definească.

I.T.T: Orice artist devine el însuși artă. Mai pură și mai greu de imitat. Tu ce curent artistic vezi când te găsești în rama oglinzii, cu tot cu chip și cu tot cu tine?

A.T: Deocamdată îmi acord libertate de exprimare prin neapartenența exactă la un curent artistic. Deși este evidentă afinitatea mea pentru arta contemporană, îmi dau voie să mă redescopăr, să mă reinventez. Într-un mod paradoxal, vreau să fiu recognoscibil prin a fi irecognoscibil, imprevizibil. Întrebarea ta îmi aduce aminte de o secvență din filmul Klimt, unde se discuta despre valoarea oglinzii și despre valoarea ramei sale. Mă privesc în rama oglinzii și văd același eu, dar în lumini diferite – în funcție de ramă, de stare. Văd un mozaic ale cărui piese le schimb constant, marginile sale rămânând aceleași.

I.T.T: Dacă te-aș ruga să faci un portret lumii, ce fel de linii ai folosi?

A.T: Lumea se schimbă într-un ritm atât de alert încât lucrarea nu ar ajunge niciodată la o finalitate coerentă. Ar fi o muncă sisifică. În schimb, aș îndemna lumea să își facă un autoportret.

I.T.T: Crezi în distincția dintre culori calde și culori reci? Dacă da, pot oare culorile calde să exprime trăiri ce pot îngheța un om?

A.T: Da, cred că sunt diferite, dar nu fundamental. Culorile calde și cele reci pot împrumuta și face schimb de efectele pe care le pot produce. Culorile calde au puterea de a trezi trăiri negative în sufletul și mintea privitorului, dar cred că trebuie luate în considerare și formele ce îmbracă aceste culori.

I.T.T: Un artist și-ar putea rezuma întreaga existență printr-o mâzgălitură făcută cu pixul, la plictiseală sau la prea aproape de final?

A.T: Consider că talentul și existența unui artist sunt aproape incomensurabile. Da, artistul talentat poate concentra într-o formă simplă toată existența sa, însă nu aș vrea ca privitorul să o perceapă ca pe o ,,mâzgălitură’’, ci să încerce să o înțeleagă. Aș realiza această ,,mâzgălitură’’ în ultimele momente din viață

I.T.T: De ce pictezi?

 

A.T: Pentru a dăinui.

 

Ca să înțelegi puterea universală trebuie mai întâi să înțelegi forța pe care increatul o deține și fragilitatea concretului ce va deveni. Fragilitate suficient definită pentru a speria orice rațiune. Și sperie atât de tare încât mâna artistului în care își slujește penelul începe să tremure și să traseze apăsat figura embrionară. Cu roșu. Nu din iubire. Din haos.