Categorie: OTIUM

Dimineața aceasta a fost dedicată lansării unui volum polițist plin de vervă, pe numele său , ,,Aventurile domnului Green”. Elena Panait, o tânără scriitoare, și-a ales un subiect original, l-a populat cu scene hilare, a fixat acțiunea într-un spațiu generos, împrietenind spațiul românesc cu Japonia. Finalul cărții nu ne-a fost dezvăluit, acesta urmând să se regăsească în cel de-al doilea volum. Scriitoarea ne-a plimbat de-a lungul firului narativ oferindu-ne detalii picante, de la sursa de inspirație din spatele titlului până la spațiul acțiunii, Japonia, țară pentru a cărei cultură are o fascinație aparte.

Câteodată afirmația ,,Tot românul e poet” mi se pare că este la fel de valabilă cu a fi scriitor. Important este ceea ce rămâne în urma exodului scriitoricesc. Tinerii vor să se facă auziți prin exercițiile lor literare, drept urmare am  vrut să cunosc mai multe detalii din ,,bucătăria” romanului polițist aflat sub semnătura Elenei Panait.

RC: De ce scrii? Ce simți în acele momente?

EP: Scriu din pasiune. Aș putea spune că este o obsesie. Dacă am o idee și nu o aștern pe foaia de hârtie, îmi rămâne în minte până când mă hotărăsc în cele din urmă să o fac. Atunci când scriu, mă transpun în lumea pe care încep să o creionez și împreună cu personajele râd sau plâng.

RC: Cum îți construiești subiectele?

EP: Orice acțiune, oricât ar fi ea de banală, pentru mine poate constitui un subiect. Eu nu mă gândesc la un fir narativ, ci îl las să se contureze de unul singur pe măsură ce se derulează în imaginația mea.

RC: De unde pasiunea pentru Japonia?

EP: În copilărie, singurele desene care îmi plăceau erau: Dragon Ball, Pokemon, Yu-gi-oh! Acestea erau difuzate pe TVR doar în anumite zile și erau destul de prost dublate, întrucât se auzeau atât în română, cât și în japoneză. Inițial nu am știut de unde provin personajele. La vremea aceea îmi doream să devin precum Goku (personajul principal din Dragon Ball), apoi am crescut și am descoperit anime-urile. De aici am învățat și câteva cuvinte în japoneză. Mi-am cumpărat chiar și diverse cărți legate de istoria Japoniei, a vechilor samurai și chiar cărți de literatură.(,,Pușca de vânătoare”, ,,Templul de aur”).

RC: Ce ne poți spune despre primele volume? Dar despre cele ce vor urma?

EP: Primele două volume înfățișează o parte din trecutul meu, împletit cu multă ficțiune. În ,,Legturile ce nu pot fi rupte” (primul volum) mă înfățișează întoarsă din Japonia și îndreptându-mă către Joseni, Berca, la cea mai bună prietenă a mea. Fac o mică paranteză pentru a vă spune că mi-am dorit dintotdeauna să devin regizor de film, iar în acest prim volum mi-a devenit realitate. În ,,Legăturile ce nu pot fi rupte- Aurul francezilor” , eu, capul răutăților, îmi chem toți prietenii la Paris pentru a fura o parte din porțile Palatului de la Versailles. Idee dată de o foarte bună prietenă în momentul în care mi-a mărturisit că porțile sunt din aur.

Cumva, acum am ceva cu Japonia…în sensul bun. Vor tot apărea japonezi ăn următoarele mele cărți. ,,Din neamul Păcălicilor” ar trebui să apară la anul. Aici am introdus o japoneză, din simplul motiv că la ei în literatură nu am găsit un Păcală precum al nostru.

RC: Unde și cum reușești să publici ceea ce scrii?

EP: Mi-am încercat norocul pe la toate editurile, însă cei mari nu te vor atât timp cât ești un no-name, drept urmare, ajutată de Marius, l-am publicat pe domnul Green prin intermediul editurii Teocora. Primele cărți le-am scos cu ajutorul unei edituri din Brăila, ,,Sf. Nicolae”. Eu îmi doresc să ajung cât mai sus, îmi doresc să le arat străinilor că și din România se poate lansa ceva de calitate. O utopie personală ar fi o lansare de carte în Japonia.Spun utopie deorece, în contextul pandemic actual, o astfel de dorință este greu de realizat.

A fost o zi frumoasă, cu oameni dispuși să participe, cu verde crud de iarbă proaspăt tunsă, cu critici pertinente și cu talentul unei micuțe japoneze, Ayako Funatsu, specialistă în origami.

Și astfel, duminică dimineață, am întâlnit o româncă îndrăgostită de interlopi niponi și un detectiv român, cu nume englezesc, și o artistă japoneză, iubitoare de România și români, care nu s-ar mai întoarce niciodată în țara sa.

                Laura Cozma a reușit să surprindă cu un volum de versuri bogat în note profunde și esențe tari. Discutând iubirea pe un ton ermetic modern, Laura ne-a făcut cunoștință cu ,,Lama dulce a timpului”, debutând printre numele mari ale literaturii buzoiene.

 Până să iau contact cu universul literar al poetei, atenția mi s-a fixat asupra titlului. La o primă vedere ai crede că tema surprinsă în volum este cruzimea trecerii timpului, însă această ,,lamă dulce” va dobândi rapid interpretarea de iubire în cea mai ,,Barbiliană” formă a sa. Am încercat să înțeleg mai bine cum a ajuns o sriitoare atât de tânără să codifice cu atâta pricepere o stare comună. Laura a căutat să construiască o punte între poezia modernă și nuanțele mitologice formând așa cum ea însăși a menționat,  ,, un stil nou, un stil personal”, prin care volumul care ,,începe cu finalul aceleiași iubiri” să devină poem unitar.

Personal, am considerat iubirea drept clișeu literar fiind îndelung expusă, interpretată și reinterpretată de numeroși scriitori. Laura în schimb și-a asumat povestea din spatele cărții și a scris fără să-i fie teamă de cuvintele pe care le alege, considerând că ,,fiecare om iubește în felul său și nicio poveste nu seamănă cu alta atât timp cât te scrii pe tine, din tine”.

Lucian Mănăilescu, unul dintre numele importante ale literaturii buzoiene, a fost cel care a prefațat cartea și m-a convins prin cuvintele sale  de faptul că țin în mână un volum cu caracter. Acesta a caracterizat ,,Lama dulce a timpului” drept  ,,un exercițiu poetic profund și îndelung exersat”, astfel că am dorit să aflu de la scriitoare câtă muncă se ascunde în spatele publicației sale, iar răspunsul nu m-a surprins. Anii de încercări și căutare pe care Laura i-a investit în perfecționarea stilului său și-au spus cuvântul printr-o operă șlefuită cu mare atenție, cursivă, lipsită de colțuri periculoase ori margini aspre care ar putea răni simțul criticilor.

Deși perfecțiunea nu și-a putut face loc printre complicațiile și dilemele cotidiene, în literatură lucrurile stau diferit. Un scriitor simte când opera lui se apropie de ideal, pentru că la acest nivel perfecțiunea reprezintă un etalon subiectiv. Cu alte cuvinte, când Laura spune că și-a dorit ca opera ei să ,,se apropie de perfecțiune”, de fapt se referă la o apropiere cât mai strânsă de așteptările ei. Și cum de cele mai multe ori așteptările pe care le avem noi, scriitorii, de la operele noastre, determină perfecțiunea însăși să se îndoiască de propria semnificație, ,,aproape de perfecțiune” înseamnă dincolo de orice așteptări.

Nu am scris niciodată poezie. Mi-a fost mai simplu să o critic decât să o compun. Să publici un volum de poezii te solicită. Îți solicită inspirația, timpul și un exces de talent. Laura mi-a povestit, cu o modestie care m-a surprins, că pentru ea, cel mai dificil pas a fost să-și pună lucrările într-o ordine rațională, sau măcar cronologică, astfel încât volumul să devină un tot-unitar și nu o simplă antologie: ,, Mai dificil a fost să strâng toate lucrările și să le așez într-o oarecare ordine. Nu este ca și cum ai scrie un roman cu fir narativ unic. Când ne referim la poezie, inspirația te lovește pe neașteptate și ajungi să scrii despre orice și în orice moment.”

Ce-i drept, nu poți lupta cu inspirația. Ai două variante; ori profiți de moment și începi să scrii, ori te prefaci că nu simți nimic și lași inspirația să plece spre un alt scriitor aflat în așteptare de idei. Nu este o alegere ușoară, mai ales dacă te gândești că ideea pe care astăzi o gonești din mintea ta va deveni best-seller-ul de mâine al vreunui scriitor american. Laura se pare că nu a ratat niciun moment prielnic poeziei, dar nici nu și-a grăbit debutul : ,, Am luat hotărârea de a publica acest volum  în primul rând datorită oamenilor dragi din jurul meu care m-au încurajat și m-au susținut în toți acești ani, unul dintre acești oameni speciali fiind domnul Lucian Mănăilescu  și totodată am considerat că operele mele au atins nivelul de maturitate dorit. ”  Maturitate pe care și Borges a așteptat-o îndelung. Nu menționez un nume mare întâmplător, ci pentru că discutând cu Laura mi-am amintit de un interviu pe care romancierul l-a oferit la o vârstă înaintată și în care menționa aceeași idee: nu am căutat să grăbesc actul creației, ci am așteptat momentul potrivit.

 Am rugat-o totodată pe Laura să-mi ofere trei sfaturi pe care să le transmit mai departe micilor scriitori care își doresc să crească. Mi-a oferit numai unul: ,,trebuie să scrii din inimă”. Dacă romancierul argentinian ar fi trăit încă, ar fi spus clar și apăsat că : ,, Un scriitor care n-ar scrie decât ceea ce intenţionează, ar fi un scriitor foarte prost. Un scriitor trebuie să scrie cu o anumită inocenţă. Nu trebuie să se gândească la ceea ce face. Altfel nu scrie poezie adevărată” . Am să ofer și eu al treilea sfat: subiectul unei opere de mare artă nu se caută, ci subiectul te caută pe tine.

Despre Borges se spune că este ,,un geniu într-un univers al ficțiunii”. Despre Laura am putea spune că este ,,un exponent barbilian într-un univers criptic al erosului”.

http://aplr-doctorat.blogspot.com/2012/12/borges-despre-borges-interviu.html

Salvador Dali se autoproclama cândva “catolic, apostolic, roman şi român.” În această ultimă calitate, va fi la el acasă la Buzău, chiar doar și prin expoziția sa, într-o impostază ce transcede existenței și timpului.

Radu Varia spunea că „Niciun artist de geniu ca el n-a arătat vreodată un interes atât de viu şi de constant pentru ţara noastră”.

Anul 2020 aduce la Arad și apoi la Buzău, prin grija domnului director al Muzeului Județean, Daniel Costache, expoziția “Unexpected Dali”.

L-am întrebat pe acesta cum de tocmai micul nostru oraș găzduiește o asemenea colecție privată de valoare, în condițiile în care bugetul Muzeului Județean nu ar fi permis poate nici măcar plata asigurărilor transportului și expunerii operelor de artă.

Răspunsul nu surprinde pe vizitatorii constanți: “Muzeul nostru îndeplinește normele necesare, anumite condiții de microclimat, condiții de securitate și condiții de acces, la care se adaugă normele privind împiedicarea răspândirii virusului.”

Domnul Costache a ținut totuși să sublinieze faptul că, deși “Este o expoziție de marcă, o expoziție de răsunet”, acesta nu dorește să se oprească aici, intenționând să crească în mod constant valoarea expozițiilor găzduite de Muzeul Județean Buzău.