Categorie: LITTERAE

Și uite că te-ai trezit până la urmă.

Ești încă buimac și clipești des.

Încerci să-ți scoli ființa din visare și te forțezi să te întorci în asprimea deplină a cuverturii. Ai uitat s-o mai dai deoparte înainte să adormi. Aveai cearșaful pus, dar ai preferat să te chinui.

Și te-a culcat pe umărul drept, cu spatele spre orice respirație a conviețuirii. Doar tu știi de ce ai vrut să fii rece. Sau poate că a fost frig înainte să-ți închizi ochii. Și poate de asta ai și lăsat cuvertura pe pat.

Începe să te doară umărul care ți-a suportat orgoliul somnului. E semn cert că revii în simțiri.

Umărul te doare, cuvertura îți zgârie pielea în mod brutal, însă privirea tot nu ți-o îndrepți spre cealaltă parte de pat. Dacă ți-a fost atât de frig aseară, de ce te-ai mai trezit cu pieptul gol?

Te întinzi pe spate și-ți freci ochii cu pumnii strânși. Alungi orice urmă sfidătoare a somnului, îți simți omoplații cum se detensionează și-ți atingi cu grijă urechea dreaptă. În somnul tău pe-o parte i-ai creat un vid și-acum te doare. Și ea. Și pieptul ți-e tot gol, iar cuvertura ți-e sub trup și trupul ți-e tot gol.

Și nu-nțeleg de ce.

Dar te dor toate.

Îți lași palmele să-ți aline fruntea în timp ce privești spre fereastră. E întuneric. Și totuși e zi. Și totuși nu tremuri. Și totuși ți-e frig.

Draperiile sunt netrase iar patul ți-e gol. Lângă patul acela gol sunt doar papucii tăi. Dar tu nu porți papuci. Și-atunci de ce i-ai pus acolo înainte să te culci?

Și te ridici în capul oaselor. E deja 7 și 5 și deja întârzii în viață.

Au scârțâit vertebrele sau arcurile de la patul gol? Ești tu oare prea greu și nu mai țin cu tine?

Oricum ar fi, tot te ridici. Uzezi puțin curaj, cobori din așternut și nu te-ncalți. Pășești rigid către fereastră și tragi tardiv de draperii. Le despici precum ai despicat și noaptea cu spatele tău lat. Și te întorci cu ochii către pat. Și numai partea ta e nefăcută.

Eu am plecat discret. Să nu te scol devreme. Și nici papucii mei n-au mai rămas. Mocheta-ți este goală. Și ea. Și-așa am vrut s-o las, din grija mea maternă, să nu cumva să cazi sau să te-mpiedici de urme pe podea.

Și-am adunat cam tot.

De ce ai pieptul gol dacă pe pat stă cuvertura și ar părea că ți-a fost frig?

Ți-ai pus mâinile în șold. Știu sigur. Așa faci când te miri. Spâncenele nu le-ai mișcat. Deci te-așteptai.

Lași geamul deschis ca să se facă și mai frig. Cuvertura e la locul ei, așa că pleci împăcat din dormitor. Acum știi cum să dormi. Chiar dacă te dor toate.

Și cobori.

Și tălpile-ți sunt goale.

Pe treapta a doua găsești un papuc. Dar nu-i al tău. Tu nu porți roz. Și-ai tăi oricum au rămas amândoi sus. Îți continui drumul și pe ultima treaptă mai apre-un papuc. Deci sunt pereche. Și s-ar părea că ai și tu pereche, dar te-ai mira prea tare, și-ți arcuiești pe rând câte-o sprânceană atât cât să nu cazi. Nu te bucuri încă. Ești rezervat, căci știi prea bine de ce te faci vinovat.  Nimic nu este cert. Dar sigur tu ești treaz, căci gresia sub tălpi îți e la fel de rece ca și ieri.

Mai faci doi-trei pași.

Te plimbi prin casă fără vreun sens. Cauți ceva.

Îți ții o mână în șold și cu cealaltă îți netezești ceafa. Simți miros de cafea și te oprești din căutările tale mai buimac decât erai atunci când te-ai trezit. Visezi conștient și simțurile ți-o iau razna.

Brusc te simți iertat. Ca și cum zațul fierbinte ți-ar fi șters orice vină. Înțepenești și nu știi ce să faci. În loc să fugi după cafea și să o bei cu poftă, în loc să-ți pui tutunul în țigară și să-ți citești ziarul, stai cu ochii ațintiți spre verandă și râzi ca un copil. Te bucuri de soarele puternic. Și-n umbra lui mă vezi citind. Și-s tot a ta. Și azi. Și râzi cu desfătare.

Ești fericit și-ți netezești iar ceafa și mai apoi îți netezești și gâtul. Și-ți unești palmele doar ca să-ți prinzi vreun gând fugar și parcă de-odată simți ca-ți este cald. Ești din nou viu și nici nu te-ai atins cu gura de cafea. Nici mirosul greu de tutun nu-l mai simți necesar. Respiri adânc și te mulțumești să-mi adulmeci parfumul. Este același pe care numai tu mi-l știi. Și ești îndestulat.

Și știi sigur că eu stau acolo, afară, desculță, în timp ce tu stai acolo, în casă, cu pieptul gol.

Ieri a plouat iar astăzi este soare. Iar eu, precum un alt copil, ceva mai năucit de viață, am aruncat papucii în fuga mea spre roua dimineții, am apucat o carte la-ntâmplare și m-am pitit sub soare să profit. Nu-mi plac ploile și n-am să le accept vreodată. Dar mă supun. Căci sunt ceva vital. Chiar dacă-mi este gândul sec și inima angoasă.

Dar mereu mi-au plăcut diminețile de după ploi, când ies desculță prin grădină și simt pe tălpi umezeala ierbii. Mă așez în leagăn și citesc în timp ce-mi iau avânt cu talpa dreaptă.

Și-n timp ce eu îmi luam avânt cu talpa dreaptă azi, umărul tău drept agoniza în așternut. Tu ești bătrân și ploaia te îndoaie. Și te dor toate. Și-abia adormi. Și ațipești mereu cu pieptul dezgolit. Și-ți este frig. Și-abia te miști desculț prin casă. Chiar dacă ai papuci. Ești un copil și-alergi și tu desculț. Îți este frig și ai mereu o vină. Și dormi pe umărul tău drept și tremuri și nu știi dacă plec sau dacă dorm și eu.

Am încercat să spijin fruntea mea de tine, dar omoplații tăi sunt prea rigizi. Și nici coloana nu mă-ncântă. Aș prefera un braț sau o curbură. Dar te-am lăsat s-alegi cum dormi și nu te schimb. Așa că mă întorc și eu pe-o parte și dorm ușor cu fruntea pe un mușchi al meu. Și mă trezesc devreme doar ca să fug spre soare. Și uit de draperii când dorm pe-un mușchi al meu. Dar iau mereu papucii ca să-i arunc la ușă. Să fiu și eu copil în drumul meu. Și fug pe iarba rece, umedă și grea. Și-o netezesc cu talpa, în colțul meu din umbră. Mereu m-așez acolo. În fiecare zi ce vine după ploi.

Și mereu ești surprins când mă găsesști în leagănul meu veșnic. Și mereu râzi ca un copil naiv. Tu ești bărbat. Și poate că mereu privești surprins ca să nu-ți umilești orgoliul când într-o zi n-am să mai fiu în colțul meu pe care-l știi. Și râzi mecanic înspre leagăn, ca să nu pară că-mi duci lipsa când va ploua necontenit în curtea aia goală. Și tot cu pieptul gol ai fi.

Iar eu aș fi în pat, dormind pe-un mușchi al meu. Sub cuvertura ta, dar cine să mă vadă.

Și ce-ai să râzi atunci.

 

 

 

 

 

 

 

 

 Are statura  niponelor, un păr lung până la mijloc, ochi negri, jucăuși, cu o poziție ascendentă în ovalul feței, e agilă, creativă, inventivă și pasionată de tot ce vine  din zona orientală.

Perioada izolării a făcut-o să scrie cu poftă pentru a-și umple viața.

 Din zilele și nopțile acelea pline de nesiguranță, s-a născut un personaj interesant , cu un nume proaspăt,  cu statura  firavă a detectivului ce trece neobservat prin muțime, plin de idealuri, generos, agreabil, extrem de atractiv.

O cronică literară are în medie 7000 de semne, deci , atunci când vom analiza cele două volume ale tinerei scriitoare, ELENA PANAIT , vom măsura cuvintele, cântărindu-le, pentru a le da greutate, apoi le vom număra semnele, pentru a ne încadra în formatul cerut de tipicul unei analize de gen.

,,POVEȘTILE DOMNULUI GREEN ” s-au lansat  în anul 2020 , într-un prim volum, pentru ca anul acesta să apara de sub tipar , volumul doi  ce s-a bucurat de audiența celor ce iubesc romanul polițist.

Scriitoarea  a creat un personaj imaginar, creionându-l din trăsături sigure, împrumutându-i linii nipone și înzestrându-l cu daruri românești, apoi  l-a plasat în tot felul de locuri, de la București  în Londra, din Tokyo până în New York, iar în Brașov și apoi înapoi, în Țara Soarelui Răsare. Tânărul detectiv japonez  este în centrul a  tot felul de ambuscade, printre delicvenți și răufăcători, teroriști și mafioți, hoți și brute de cartier, ieșind mereu învingător.

 O galerie de personaje secundare îl însoțesc într-un periplu de istorioare. Fie că sunt contese, actrițe, polițiști, și chiar o prințesă,  jocul lor face deliciul unei game întregi de situații inedite  care te prind într-un joc tentant.

Citind, pătrunzând firul acțiunii, nu te mai înduri să lași cartea din mână. De la autoare am aflat că s-a scris la fel, neîntrerupt, de la primul rând până la ultimul, cu scurte pauze de somn.

Ce impresionează în firul narației este faptul că Domnul Green nu e singur niciodată, el având alături o echipă căreia îi recunoaște meritele la finalul oricărui carambol și cu care împarte egal victoria .

 Volumul al doilea identifică cu mai multă acuratețe planurile interacțiunii dintre seducție și atractivitate.

   Un copil, un adult, un părinte, trei trepte de vârstă, se regăsesc în intimitatea personajului central care are ca obiective: descoperirea celui în nevoie, intervenția rapidă și oferirea siguranței .

La o primă vedere , un cititor neavizat ar spune că romanul polițist, cu toate trăsăturile sale de căpătâi, este între coperțile pline de personalitate , deci, nimic nou sub soare !

 Și totuși, volumele au în cuprinsul lor trăsături din personalitatea autoarei, o îndrăgostită de ritm și măsură.

Domnul Green ni se înfățiează suplu și dinamic, inventiv și dornic de acțiune, sensibil și afectiv, generos și cald, dăruit binelui într-un elan total.

Nu veți întâlni pași de retragere, nici sincope de îndoială, totul este precis, incisiv, dârz.

Două planuri interacționează dinamic, cel exploziv și cel interiorizat, într-un singur personaj care știe să-și înfrângă durerea, surpriza, emoția și merge până la capăt în orice misiune.

 Green este în primul rând rațional, are mișcări sacadate de  mecanism de ceas elvețian, spirit de sacrificiu și răbdare. De uneva, dintr-un colț ascuns al unui atriu sau al unui ventricul ,răsare floarea timidă a iubirii, emoția atingerii, răsuflarea sacadată a dragostei.

Green dă viață unor scene de o gravitate accentuată, cum ar fi nașterea unui copil, lupta cu brațele pline de pumnale, sau a unor sensibilități adânci cum ar fi primele atingeri ale pielii sale cu a unei femei pe care o place.

Din paginile cărții țâșnesc dorințe instinctuale, plăceri sau neplăceri, râsete sau lacrimi, spaime sau bucurii de învingător.

  Niciodată o carte nu-ți va spune totul despre personaj sau autor.

 Genul abordat , cu atât mai puțin, dar ești tentat să citești printre rânduri.

 Cartea prezentă deschide o fereastră generoasă și ne lasă imaginația să zboare departe, cu speranța că ne vom mai întâlni cu  personajul puternic, viu, atât de dinamic, care pare neoboosit.

Adevărul este că, într-o lume în care ușile ni se închid, nesiguranța ne înlănțuie, viitorul nu mai poate fi anticipat cu bătaie lungă, o astfel de lectură îți face bine.

 Volumul face parte din așa zisa categorie a ,, literaturii pandemice,, , căci în cuprinsul său găsim întrebări actuale despre criza pe care o traversează omenirea , întâlnim  un virus – DIV -19, un jurnal de carantină.

 Mai mult decât atât, găsim optimismul tinerei scriitoare, ilustrat într-un final  ca un răsărit de soare :

,, Simt că ne lipsește bucuria și sclipirea din ochi. Am devenit toți mai palizi. Suntem  niște morți vii. Trist !

Propun să tragem o gură mare de aer.

Să nu ne pirdem speranța.

Să ne rugăm.

Să râdem și să ajutăm cât mai mult pe cei care au nevoie, chiar și cu un zâmbet.

Niciodată nu știi cui îi poți schimba ziua cu un astfel de gest.

Vom ieși noi și din asta !

Au trecut altele și mai grele.

Zâmbește, e gratis și face bine !,,

Literatura polițistă este abordată mai greu de critică, fiind un gen complex, dar în egală măsură și mai rar.

Începutul ELENEI PANAIT  pare a fi unul de bun augur și de aceea îi urăm să urce în rândul înaintașilor ce au încercat genul, ca Liviu Rebreanu, Mihail Radoveanu, Haralamb Zincă, Rodica Ojog Brașoveanu ș.a.

Până atunci îi felicităm curajul de a încerca, dăruirea de a scoate, la rând, două volume inedite și de a le face lansări pe măsură.

Într-un mod fericit, la prima prezență publică, alături de  micuța noastră scriitoare s-a aflat o prietenă din Japonia, maestră în origami , indrăgostită de România și de Eminescu , iar cea de-a doua  lansare a coincis cu evenimentul sărbătoririi a 100 ani de parteneriat dipmomatic între Japonia si România.

Nimic nu e întâmplător în lume !

Îi atingi fruntea cu vârful unui deget și îi împingi cu grijă o șuviță răzleață pe după ureche. Îți înclini ușor capul și o privești cu frică.

Îi spui că o iubești, dar nu faci uz de cuvinte. Doar o privești. Cu frică.

Pentru că îți este frică.

Ți-e frică știind că mâine ar putea ca să plece, dar totodată ești fericit că azi încă poți s-o admiri. Și o savurezi.

Și ce dacă pleacă mâine? Și ce dacă nu se mai întoarce? Tu o ai azi. Iar azi te pierzi în ea, cu ea, pentru ea. Te pierzi.

Și poate o vei regăsi peste vreo trei vieți. Însă ți-ar trebui prea mult noroc. Iar tu nu ai nici măcar un gram. Așa că devii conștient. Îți îndrepți capul și te apropii de ea. Îi cuprinzi ceafa în căușul palmei tale și îi atingi scalpul cu fruntea.  Ai vrea să-ți lipești buzele de volum, dar ți-e prea teamă  să n-o rănești și să plece de azi. Alegi să-ți sprijini tâmpla acolo unde ai fi tânjit să-ți pui suflarea și o strângi în brațe cât să o poți modela după forma pieptului tău, dar umerii îți sunt prea lați pentru ca ea să te poată cuprinde.

Și te sacrifici. Închizi ochii și o cuprinzi tu pe ea. O lași să-și plimbe un deget sau două pe după urechea ta. O lași să-și piardă palma de-a lungul gâtului tău și să-ți amenințe existența cu un pumn strâns pe pieptul tău, chiar dacă inima a simțit-o și tremură. O lași să-și sprijine capul pe umărul tău prea lat, cu riscul ca tâmpla ta să n-o mai poată simți.

O lași să te modeleze. Și va profita. Ca orice femeie.

Își va plia palma stângă după forma gâtului tău. O să-ți simtă viața cum zvâcnește prin jugulară în dreptul inelarului ei. Și te va modela astfel încât să i se mai poată vedea numai zâmbetul larg. Fruntea și ochii îi vor sta în umbră, iar trupul i-l vei ști doar tu, undeva între inima tremurândă și căușul palmelor tale.

Lumea va vedea numai un zâmbet încadrat perfect în unghiul format de mărul lui Adam și bărbie. Și lumea te va considera vinovat. Pe tine. Doar tu ești vinovat. Vinovat de orice și de toate. Doar tu și nimeni altcineva. Azi, mâine când va pleca și întotdeauna.

Iar mâine te-ai trezit singur, cu un pat doar al tău și cu un răsărit care tânjește după ochii verzi ce se deschideau lângă tine. El suferă. Dar tu ești împăcat că ai mai avut-o și ieri. Ai rămas doar tu și-un răsărit și fără ea. Te ridici resemnat și observi că papucii i-au rămas lângă pat.

S-a trezit mai devreme doar ca să fugă.

Să fugă desculță.

Să fugă desculță spre geam și să lase toată lumina să-i îmblânzească lucrarea de ieri.

A rămas și azi. Și e doar vina ta. A ta și a nimănui altcuiva. Ești vinovat. Și mai ai o zi. Din vina ta.

Doar a ta.

All I have for you is love

I’m seeking for you all night

Looking for you from the above

Just to hold you tight.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

I always thought love was fake

But after I saw your charm

After a hard day, I just want to wake

With you holding my arm.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A silhuette of the trees

You stole my heart and left

You went just like a breeze

This is the biggest theft.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

The sea of trees from your eyes

And the gold from your hair

When you talk to me I rise

And disappear into the air.

 

Știam eu ce spun. David n-a putut dormi cu fotoliul în cameră. Și nici nu-l pot condamna. Prea tare. Știi senzația aia că ar fi cineva în cameră, în colțul cel mai întunecat? Păi cinevaul acesta misterios a ocupat cu mare emfază fotoliul de lângă șifonier și a răpit cu tiranie somnul bietului om. Aș fi zis somnul bietului bărbat, dar mi sa părut cam mult totuși pentru cineva care s-a uitat obsesiv spre un fotoliu din 5 în 5 minute până dimineața. Dar trecem cu vederea. Poate chiar a stat cineva în fotoliul acela în timp ce Ruxandra dormea dusă.

Că tot veni vorba, cum se poate ca o femeie precum Ruxandra, cu șapte
simțuri și doi ochi în ceafă, să nu simtă o prezență în plus?

Ori a fost fotoliul gol întreaga noapte, ori fantoma a fost orice mai puțin femeie. În caz contrar, ar fi simțit-o și anihilat-o înainte ca David să remarce vreun iz de prezență sau să observe vreo umbră. Și ce bine ar mai fi dormit el apoi.

Trecând peste o noapte grea, mă simt nevoită să las loc dimineții și cafelei. Ca de obicei, una amară și una cu frișcă. Putem să anticipăm care cum va fi primul care pune stop oricărei conversații la prima oră. Și totuși cel vizat nu se simte stânjenit de idee, drept urmare își aprinde și o țigară pentru a fi un meniu complet. Poate așa își va destinde mușchii minții și va scăpa un ,,Te iubesc”. Măcar atât.

Ruxandra nu are vicii. Plăcerile ei vinovate sunt cafeaua amară și plăcinta cu vișine. Deși nu concepe ideea de dulce, pe el îl acceptă în viața ei fără prea mari compromisuri sau zvâcniri interioare. Cine altcineva ar mai iubi-o așa și mai ales cu cale?

Doar el. Încă.

A fi femeie reprezintă un viciu în sine, drept urmare cu greu ți-ai putea permite unul în plus. Ruxandra a renunțat la orice altă opțiune. S-a ales pe ea însăși cel mai puternic viciu, drept urmare poate ține pasul cu toate reducerile care îi ies în cale. Ea investește în proiecte ce au potențial de profit. Și în pantofi. Dar muncește suficient cât să nu regrete nimic. Mai puțin faptul că nu petrece mai mult timp alături de minunatul ei partener de conviețuire. Cui îi stă mintea la ședințe și conferințe când acasă așteaptă plin de mândrie un adevărat domn în șalvari? Greu te poți concentra în astfel de condiții. Dar ea reușește, într -un fel sau altul, să echilibreze lucrurile. Dacă lipsește la cină, stă mai mult la micul de jun. Dacă ratează vreo promisiune, se revanșează în așa fel încât să-l facă să uite. Să uite de sine, de muncă, de țigară și de tot. Mai puțin de ea. Nu-l lasă niciodată să uite de ea. I-a devenit lui mai viciu decât sie însăși. Nu-mi dau seama cum. Are ea ceva special. Ceva al ei pe are îl înțelege numai el. Ea este viciul și el bărbatul vicios.

Dar ne oprim aici cu pledoariile. Avem o cină de savurat, iar lucrurile funcționează bine calculat în casa lor. Mai întâi vor merge la părinții lui. Vor lua cina și micul de jun la ei, apoi vor rămâne la prânz și cină la părinții ei. Se vor ridica de la masă în aceeași secundă și vor fugi la munte unde se vor relaxa și își vor aminti de dragoste și de ei împreună. Nu le va fi atât de simplu. Vor fi rugați de fiecare în parte să mai stea, vor fi cercetați, vor fi întrebați și speculați. Deja au o vârstă și au cam întârziat. Există așteptări și există dorințe pe care ei nu sunt gata să le realizeze. Se vor enerva ca de fiecare dată și își vor rezerva o săptămână în plus doar ca să evadeze. Vor sta izolați de orice și oricine. Vor sta doar ei cu ei. Se vor certa și se vor iubi într-un spațiu închis, iar singura evadare le va fi patul cu perne spre munți. Spre munții pe care și-au promis în tăcere că-i vor muta împreună. Și astfel vor reveni în căminul lor, după aproape o viață de singurătate încarcerați între patru brațe, ca prima dată, îndrăgostiți peste rațiune, cu roșu in obraz și ochi de copii.

Așa cum le stă mai bine. Și le va mai sta.