Dimineață mi-am pus o cămașă albă, puțin mototolită la mâneci, o pereche de blugi largi și mi-am legat în jurul umerilor un pulover subțire. M-am încălțat cu prima pereche comodă pe care am apucat-o din hol, o pereche de papuci cu talpă moale pe care îi voi fi părăsit înainte de a mă refugia în colțul cu soare al grădinii mele, mi-am ales o carte din mica bibliotecă de lângă bucătărie și, în timp ce o răsfoiam pentru a ne acomoda una cu cealaltă, am pus puțină apă la fiert. Cum să-mi încep ziua fără cafea?

Trec peste introducere. Mă arunc direct în acțiune, direct în viața personajelor, fără să anticipez vreun pericol la care m-aș putea expune prin gestul meu lipsit de tact ori discreție. Astăzi, însă, am sărit și peste primul capitol, și peste al doilea și peste al treilea. Am sărit departe de mijlocul cărții, după ce imaginația mi-a fost toată prinsă de-o frază pe care am simțit-o suficient cât să nu mai aud țiuitul ibricului cu apă care clocotește. Astfel, cafeaua mea va trebui să stea cel puțin jumătate de oră pentru a o putea bea fără consecințe.

Mi-am luat cana fierbinte, mi-am pus cartea sub braț și am plecat, cu mintea departe, spre grădina mea care a uitat să se lumineze de ziuă. Știam că-mi voi lăsa papucii comozi înainte de-a păși pe iarba rece, dar nu anticipasem că, pentru câteva minute consistente, îmi voi fixa privirea pe unicul perete gol din casă. Un perete lat și înalt, de un alb imaculat, lăsat anume gol pentru a nu încarca ochiul celui care ar trece, din întâmplare, prin dreptul lui. Nu mai există un astfel de perete în casa noastră. I-am înzestrat pe toți cu amintiri, cu mobilă, cu pete. Mai puțin pe acesta, la care mă uit și acum. Dar când mă uit eu acum la el, nu mai este atât de gol ca mai devreme. Ce se putea întâmpla cu un perete gol, căzut pradă ochilor unei femei care a început să citească o carte, la prima oră de dimineață?

Am luat prima înghițitură de cafea. Mă așteptam să mă frigă, dar a avut timp să se tempereze. Am ieșit, m-am cuibărit pe scaunul cel mai de sub soare, mi-am dezlegat puloverul și am continuat să citesc fără a mai duce, vreo clipă, buzele spre ceașcă.

 Imaginația aprinsă, un perete gol profund studiat, ,,Dansatoarea lui Degas” răvășită de mâinile mele și un bărbat care s-a trezit mai târziu decât de obicei. Acestui bărbat nu-i place aerul rece de dimineață, așa că se oprește în dreptul peretelui gol, își ia jacheta de pe canapea și vine spre grădină fără să se descalțe înainte de a păși pe iarbă.

Iar inevitabilul s-a produs.

Lui nu am apucat să-i fac o cafea. Mi-a fugit mintea și n-am prins-o la timp ca să-mi amintesc de faptul că nu mai sunt doar eu de ceva timp. Și-o va face de unul singur, exact așa cum i-ar plăcea s-o bea.

Aștept să plece, las cafeaua și cartea pe masă, intru în casă și răscolesc tot podul în speranța că voi găsi ceea ce am nevoie. Trag la lumină o cutie mare, veche, de pantofi, plină cu borcănașe colorate și  tuburi de vopsea, îmi aduc aminte de o pânză pe care am cumpărat-o acum câțiva ani sperând că voi fi lovită de inspirație odată ce o voi introduce locuinței mele plictisitoare. Este o pânză ridicol de mare, dar s-a păstrat decent, fără pete de umezeală, fără găuri, dar cu o ușoară tentă gălbuie.

Am dus toate acestea jos, în living. Mi-am întors privirea dintr-o parte în alta, sperând că voi observa ceva potrivit de care să sprijin acea pânză ridicol de mare și îngălbenită. Cum să găsesc ceva util într-o casă plictisitoare ca a mea?

Bărbatul care s-a trezit mai târziu  decât de obicei, mă privește de afară și, considerând zâmbetul larg de pe chipul lui, a râs ceva timp până să ajung eu să-l observ. El și-a terminat cafeaua, așa că se poate sacrifica pentru a-mi oferi ajutor. Ar vrea să-mi țină pânza cât creionez ceva, orice. Dar ce să creionez eu când  el se uită?

Ce o fi fost în mintea mea? Ce am vrut eu să demonstrez pe pânza aia ridicol de mare?

Cât mă gândesc, sprijinul meu pleacă să se schimbe. Iar eu rămân cu un creion în mână și cu mintea ridicol de mare și de goală.

El își pune costumul, eu îmi desfac doi nasturi . El își pune cravata, eu îmi suflec manșetele mototolite. El își pune pantofii de piele maro, eu îmi încrucișez tălpile goale. El vine să mă sărute, iar eu arunc creionul cât mai departe.

I-am atins, fără o intenție dovedită, conturul bărbiei, în timp ce el îmi mângâia cu buzele fruntea. Are un maxilar bine definit. Un contur exact, aproape de perfecțiunea geometrică a unui unghi desenat. Îmi cuprinde umărul drept cu brațul și mă sărută pe obraz. Eu îmi las mâna să urce pe chipul lui și-i cuprind între degete urechea.

Îmi închid ochii și profit.

Am pus, lângă pânză, un borcan cu vopsea mov. Mi-am adâncit degetele mâinii libere în culoare și am trasat pe pânză liniile pe care le-am simțit cu mâna ce mi se plimba, deja, peste trăsăturile lui. Îmi propusesem să nu-mi deschid ochii până când nu aș fi acoperit tot galbenul  pânzei, dar el a continuat să mă iubească, la rândul său, cu ochii închiși, iar eu am uitat cu ce mână îl pictam și cu ce mână îl simțeam.

I-am colorat lobul urechii și gâtul cu vopseaua de pe degete și i-am picurat, fără să vreau, puțin mov pe cămașa albă. Mult mai albă decât pânza mea.

Mi-a luat palma într-a lui și mi-a zâmbit. Și a simțit că palma pe care mi-a luat-o nu este cum și-o amintea el. Și-a privit degetele colorate și a redevenit serios. Și-a desprins mână dintr-a mea și s-a uitat la palma lui murdară. Linia vieții i se pare mult mai clară acum. S-a uitat la umărul cu picuri mov și și-a scos sacoul fără să spună nimic. A vrut să-l arunce pe canapea și a văzut pe pânză un unghi desenat fără pensulă. Știe că i-am ruinat și cămașa, dar se lasă prins între unghiul de pe pânză și privirea mea amorțită. Își scoate cravata și-și suflecă manșetele cu palma pătată. Și le-a ruinat de unul singur. Eu am vină doar pentru cămașă și sacou.

Încă nu-mi spune nimic. Încă tace. Nu-mi mai zâmbește, dar nici nu cred că mă urăște. Îl simt. Încă nu mă urăște. Dar nici nu i-ar veni să mă mai sărute.

Se ridică și pleacă la bucătărie. Am rămas doar eu și unghiul de pe pânză și palmele murdare. Nici eu nu spun nimic. Ce aș putea să-i spun unui bărăbat căruia i-am ruinat cămașa mai albă decât pânza?

Se întoarce cu un scaun pe care-l așează dincolo de rama operei mele abia începute. Își trage puțin de panatloni peste genunchi cu aceeași mână pe care și-a colorat-o când s-a împreunat cu mine și se așează. Îl văd că schițează un zâmbet și încep să râd cât pentru amândoi. Nu mă urăște și  parcă i-ar veni să mă mai sărute odată. Poate ca să se răzbune pentru urmele de pe lobul urechii și de pe gât. Poate din simplă dorință. Îmi spune, zâmbind, să continui. Și redevin serioasă. Ce să continui, când nici măcar n-am început ceva?

Mă uit răvășită la el, mă uit cu coada ochiului la pânză și înțeleg că se referă la unghi. Vrea să continui unghiul. Și deodată mi-e teamă că voi distruge pânza în aceeași măsură în care i-am distrus, lui, sacoul și cămașa.

 Stă acolo, pe scaun, și mă așteaptă. Nu se grăbește. Deși ar trebui. Pentru prima dată are răbdare. Pentru prima dată zâmbește cu ochii deschiși. Ar putea să fie pentru ultima dată, așa că zâmbesc și eu, mă apropii de pânză și continui de unde am rămas. Îl privesc, din când în când, aplecându-mi capul dincolo de ramă. El se amuză ca un copil. Și-l văd mai fericit decât aș fi crezut vreodată că o să-l transform.

Sunt murdară până la coate de mov. Plec de lângă pânză și caut prin cutie o altă culoare.

Și-mi amintesc de ochii lui.

 Și fur un tub de albastru.

Și diluez cu alb.

Pentru că-i văd și pe-ai mei verzi în cei ai lui. Și-aș vrea să am turcoaz la îndemână. M-am ascuns în spatele pânzei și-l conturez cum mă pricep mai bine. Pentru ochi nu am nevoie să-l mai privesc. Îi știu pe de rost. Îi știu fiecare cearcăn, îi știu numărul de gene, îi știu sprâncenele, îi știu și ramificațiile de pe cornee. Pictez cu degetul și uit el stă tot acolo și mă urmărește. Și se apleacă într-o parte, râzând, ca să fie sigur că nu l-am părăsit fără să-i spun un ultim cuvânt.

Nici cămașa mea n-a rămas albă. Și afară este aproape seară. Iar noi încă ne colorăm reciproc pentru a sacrifica o pânză îngălbenită și uitată. Mi-am adus și eu un scaun din bucătărie și m-am așezat în fața lui. Am ales o nuanță mai închis de mov, aproape neagră. Mi-am mânjit două degete până la jumătate și m-am aplecat ușor spre el.

El încă zâmbește, cu ochii umezi și spatele obosit. Ne privim cum n-am avut timp să ne privim vreodată. Îmi duc degetele cu vopse spre fruntea lui și le las să alunece. Îi simt fiecare rid, trec peste gropița din obraz și îi ating buzele. Încă ne mai privim. Ca și cum nu l-am atins și n-a simțit că-l desenez cu mov închis. Știam că nu mă urăște pentru că i-am distrus cămașa, astfel că mă sărută pe gât, cu buzele proaspăt pictate și-mi lasă și mie o urmă de culoare pe piele.

Se prinde cu palma lui curată de palma mea murdară. Împrumută puțină vopsea, dar nu-mi cere voie. Și-mi trasează conturul de la tâmplă până după ureche. Și câteva șuvițe de-ale mele devin mai mov decât erau înainte.

Mă întorc la pânză și descarc tot ceea ce au memorat cele două degete ale mele. Și unesc fruntea cu tâmpla și ajung să îmbin totul cu unghiul inițial.

Nu mai are răbdare.

Se ridică de pe scaun. Este amorțit, este colorat, dar este fericit. Încă-mi mai zâmbește și se apropie și el de pânză. Mă cuprinde în brațe și-mi distruge cămașa ca să nu-mi rămână dator.

Mâine, pe sârmă, vor sta atârnate două cămăși albe, cu pete eterne de mov. Și lumea va crede că nu știu să fiu femeie.

Bărbatul care s-a trezit mai târziu decât de obicei, își toarnă vopsea roșie în palmă. Stă în picioare, în spatele meu și-mi alintă creștetul.  Cu mâna îmbibată de culoare mă mângâie pe obraz și se plimbă în josul încheieturii mele. Îi alunecă degetele printre degetele mele și-mi ridică mâna în dreptul pânzei. Mă sărută, din nou, cu ochii închiși, în timp ce eu îi prind urechea între degetele mâinii pe care o am liberă.

Cu palmele împreunate și îmbibate de roșu, ne semnăm împreună sub unghi.

Mâine, pe sârmă, vor sta atârnate două cămăși albe, cu pete eterne de mov. Și lumea va crede că nu știu să fiu femeie.

Mâine, lângă sârma pe care vor atârna două cămăși cu pete eterne de mov, se va usca  un tablou cu chip de bărbat. Și lumea îl va compătimi că nu știu să fiu femeie.

Mâine, pe sârmă, vor sta două cămăși albe, cu pete eterne de mov, iar lângă ele se va usca un tablou cu chip de bărbat. Un bărbat cu ochi turcoaz care zâmbește etern, cu urme de mov. Și lumea se va încrunta. Pentru că știu să fiu femeie.

Are răbdare.

Și-mi zâmbește și-acum.

Chiar dacă nu mai avem pereți goi în casa noastră plictisitoare.

 

Ioana Teodora Todorescu
Previous post Verde. Bun, dar scump
Next post ÎNAINTE ERA MAI BINE