Câte cuvinte mi-ar trebui ca să leg cu precizie două încheieturi care nu se opun și cum aș putea anticipa defensiva?
Dacă ar fi să răpesc un om din întâmplare, aș ezita gândindu-mă că n-ar putea supraviețui. Și l-aș subestima. Aș omite fiecare detaliu din viața lui de dinainte ca eu să-l cunosc deplin, așa cum poate nici el n-a ajuns să se cunoască pe sine și așa cum poate n-ar fi vrut să fie știut vreodată.
Chiar dacă aș reuși să-l capturez, ar fi o vină individuală. O vină doar a mea, chiar dacă ar fi putut să fugă la timp. Are puncte slabe, fine, dar prefer să nu i le rețin. Doar ca să-mi complic strategia. Și ar deveni o misiune suficient de grea pentru o femeie.
O provocare ideală.
Și m-aș simți datoare să scriu mai mult decât aș putea povesti sau recunoaște.
Trebuie doar să aleg un subiect. Iar pasul meu dinapoi va fi legat de cel dinainte la fel de strâns precum cele două încheieturi. Aș continua să mă pierd în idei, iar pasul de dinainte ar trage vertiginos de cel dinapoi. Poate voi lăsa și un moment de tăcere. Cât să mă asigur că nu mi se împiedică pașii. Iar în clipele de silentium morte, încheieturile s-ar apleca să dezlege nodul de sub masă. Numai că mortem devine și dulce când ochii își au culoarea precoce. Și orice tăcere devine vocală.
Gesturile își schimbă traiectoria și deviază către ceva necunoscut. Și vezi doi oameni, unul cu brațele lipite și atârnate în jos și altul cu gleznele roșii, balansându-se peste pământ. Și s-ar auzi doar frecușul dintre două palme și dintre două tălpi și în asemenea zgomot, cu câtă discreție și eleganță aș putea să finalizez o lucrare?
Dezastrul ar putea fi fatal, iar succesul prea greu de tradus.
Și aproape răpesc un personaj ideal. Pe el, personajul. Iar strategia nu m-ar costa decât puțină imaginație și gândire.
Privirea nu mă trădează și am încă simțul vital. M-aș pierde pe frontul de luptă și tot aș câștiga. Măcar încă un rând bine scris.
Și n-ar fi decât o altă poveste. Scrisă de doi anonimi plictisiți.
Average Rating