0
0
”Margaret Thatcher: Socialismul nu durează decât până se termină banii altora.”
”Winston Churchill: Socialiștii sunt precum Cristofor Columb: atunci când pleacă nu știu încotro se duc, iar atunci când ajung, nu știu unde se află.”
”Drepturile unui individ nu trebuie să se schimbe în funcție dacă ești bogat sau sărac” spune profesorul Sorin Anagnoste. Trăim într-o lume în care drepturile naturale sunt în plan secund, iar tot felul de alte drepturi sunt inventate de statul omniprezent.
Mesajele socialiste au priză veche, iar românii sunt impregnați de propaganda celor aproape 50 de ani de comunism. Socialismul propagă multe teze false, demontate argumentat de către profesorul Sorin Anagnoste.
Un prim exemplu de teză demontată:
”Socialismul este moral. Uităm că socialismul încalcă trei din cele zece porunci: idolatria, furtul și gelozia. Astfel:
Porunca nr. 1: “Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Morala: Ar trebui să-l slujești pe Dumnezeu, ci nu pe stat;
Porunca nr. 8: „Să nu furi”. Morala: Socialismul este într-adevăr furt, chiar dacă votezi pentru el democratic;
Porunca nr. 10: „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”. Morala: Nu ar trebui să-ți invidiezi vecinul și nici să-i iei proprietatea, respectiv banii pentru că tu nu ai luat decizii (economice) bune în trecut.
Reamintesc că acestea fac parte din ceea ce se numesc “Cele 10 porunci”, nu “Cele 10 recomandări”.
Inegalitatea nu poate fi rezolvată prin a lua cu forța de la alții. Inegalitatea poate fi rezolvată numai având drepturi egale cu ceilalți indivizi.”
Interesantă viziune teologică, nu?
Un alt exemplu de teză demontată:
”Socialismul dă, capitalismul ia.
Capitalismul presupune respectarea drepturilor omului, iar socialismul produce o inflație de drepturi care, așa cum bine știm, produce devalorizarea drepturilor.
Socialismul este bazat pe drepturi pozitive, iar capitalismul pe drepturi negative. Dintre drepturile negative, amintim: eu am un drept să nu îmi furi proprietatea, eu am dreptul să nu mă omori, eu am dreptul să nu îmi împiedici libertatea de exprimare şamd. De fapt, toata constituția SUA este bazată pe drepturi negative.
Socialiștii cred în drepturile pozitive. Argumentul lor este acela că statul nu există doar pentru a proteja anumite drepturi date, dar că statul este sursa tuturor drepturilor. Adică, este rolul guvernului să asigure echitate.”
Socialismul și promotorii acestuia doresc să asigure egalitate între oameni, dar pentru asta iau de la unii și dau la alții, deci prin redistribuire. Liberalismul este pentru egalitatea de șanse, adică acces egal la educație, la sănătate, etc.
https://www.zf.ro/opinii/9-mituri-despre-socialism-17840896
Deseori se discută despre plafonarea prețurilor. Statul român nu a intervenit pentru calmarea inflației anul trecut când ajunsese la 16% pe trend de creștere, dar a decis să intervină acum când inflația este de 8% și pe trend de scădere. Cu alte cuvinte, intervenția este tardivă și nenecesară, inflația scădea oricum de la sine. Una din principalele surse ale inflației a fost criza energetică, în care, așa cum am arătat anterior, statul a fost marele câștigător (un plus de 50 miliarde lei la buget). Statul s-a făcut că intervine, dar a întors doar 11 miliarde către consumatori prin schemele de plafonare/compensare. În plus, plafonarea la gaze pentru populație s-a făcut la un preț cu 50% mai mare decât perioada ante-criză, iar la electricitate plafonarea a privit doar spre consumatorii foarte mici. În plus, mediul economic a suportat prețuri mari pentru energie, prețuri care i-au afectat competitivitatea, iar mare parte din costurile suplimentare cu energia au ajuns în final în prețuri, deci au alimentat inflația.
Plafonarea prețurilor are mai degrabă efecte negative decât pozitive.
Ungaria renunță la plafonarea prețurilor alimentare deoarece a produs efecte negative. Trebuie menționat că plafonarea prețurilor (inclusiv a carburanților) a fost introdusă în scopuri pur electorale. În ciuda plafonărilor, inflația în Ungaria a tot crescut și a fost cea mai mare din UE (de trei ori mai mare decât media europeană!!!).
Și Croația a luat măsuri similare anul trecut, fără impact pozitiv.
Plafonarea prețurilor nu poate fi utilă decât pentru termen limitat de timp. De fiecare dată când a fost aplicată, oriunde sau oricând în lume, ea a eșuat lamentabil și a agravat situația economică.
Ce înseamnă plafonarea prețurilor? Înseamnă intervenția statului prin care să stabilească prețuri maximale (mercurialul din comunism), prețuri care, în mod natural, sunt stabilite de piața liberă ca raport între cerere și ofertă.
Se vorbește despre reducerea adaosurilor comerciale. Se uită că adaosul comercial este un cost (cost de producție, de funcționare, costuri salariale, costuri cu taxe și impozite). Cu alte cuvinte, o mare parte din adaos provine din taxele aplicate de stat; o altă parte înseamnă activitate economică care nu este și nu poate fi gratuită. În final, există o mică parte de profit, căci orice activitate economică urmărește profitul și nu munca gratuită (patriotică/voluntară).
Acele produse cu prețuri plafonate vor deveni mai rare, căci nimeni nu va mai fi interesat să le producă și să le vândă. Acest fapt va genera penurie. Vor scădea prețurile acelor produse (de bază), dar vor crește prețurile altor produse alimentare și mai ales nealimentare. Cu alte cuvinte, efectul asupra inflației va fi nul, în cel mai bun caz.
Plafonarea adaosului comercial duce la reducerea/eliminarea profiturilor. Care este influența asupra actorilor din piață (producător, distribuitor, retailer), asupra consumatorului și asupra statului? Redactorul Carol Popa este tranșant pe subiect: ”Pierd companiile mici, locale, câștigă companiile mari, multinaționale. Producătorii români sunt puși în dificultate, la produsele din import nu pot fi controlate adaosurile”. Și dacă se va ajunge la creșterea importurilor și scăderea producției interne, urmarea este firească: ”Cine câștigă în acest caz? Retailul internațional, producătorii externi și companiile de logistică, pentru că au distanțe mai mari de parcurs. Cine pierde? Producătorii locali, retailul local, dar mai ales statul român, prin dezechilibrul generat și prin creșterea artificială a importurilor de produse alimentare. Și, bineînțeles, consumatorul român, care va putea alege produse dintr-o sortimentație restrânsă și, foarte important, din care va lipsi adesea produsul local.” Desigur, pentru firme multinaționale există posibilitatea schimbării datelor de identificare ale producției (fictiv se poate raporta producția internă ca fiind producție externă).
Cum poate arăta bilanțul plafonării prețurilor alimentare:
● producătorii autohtoni vor pierde;
● consumatorii români vor pierde căci vor avea ofertă mai mică de produse, sortimente mai puține, iar mica reducere de preț la câteva produse va fi acoperită de o creștere a prețurilor la restul produselor;
● comercianții nu vor pierde;
● statul va pierde: ”Statul se poziționează ca un perdant categoric al acestei măsuri, prin încurajarea importurilor și creșterea deficitului comercial extern, prin falimentarea unor producători locali, plătitori de taxe, dar și prin transferul inflației de la o grupă de produse la alta, transfer care se poate solda cu un nou puseu inflaționist.”
Dar oare ce urmăresc guvernanții?
Pare că doar foloase electorale, căci în rest pierd și ei și toți ceilalți actori din piață, pierde și consumatorul român, tocmai cel care teoretic se vrea protejat de această măsură.
Plafonarea prețurilor este o contra-soluție la inflație. Alte țări europene au recurs la ajutoare acordate categoriilor vulnerabile (bani, vouchere, alimente).
Statul cu viziune socialistă face plafonare pe banii altora, nu pe ai ei. Statul nostru nu vrea să renunțe temporar la unele taxe și impozite pentru a face protecție socială, asta în timp ce apără cu dârzenie privilegiile unor anumite categorii (scutiți de taxe, cu pensii speciale, etc).
Până și plafonarea prețurilor energetice s-a făcut pe banii furnizorilor (statul rambursând cu întârziere sumele datorate). Și vorbim de un domeniu cvasi-monopolizat de stat (domeniu în care statul are o pondere economică foarte mare), adică statul putea să-și permită orice preț, dar a ales profituri exorbitante pe seama consumatorilor români.
Când statul vorbește de adaosuri mari, de lăcomia comercianților, uită că primul lacom este tocmai statul. O singură firmă din energie a făcut anul trecut profituri cât toate lanțurile de supermarketuri la un loc!
Plafonarea prețurilor este facil de aplicat de marile lanțuri alimentare. În schimb, în mediul rural, pur și simplu comercianții nu vor mai vinde acele produse, căci ar însemna să le vândă în pierdere. Asta deoarece, atunci când ai vânzări mici, trebuie să mărești adaosul comercial (lanțurile comerciale pot funcționa cu adaosuri mici întrucât au rulaj mare). Cu alte cuvinte, măsura nu va ajunge la oamenii din mediul rural, la cei mai vulnerabili social dintre români.
Stabilirea unui adaos maxim poate fi o oportunitate ca aceia care practică adaosuri mai mici să le ridice până la nivelul maxim. Prin urmare, se poate ajunge la creșterea prețurilor nu la scăderea lor!
Intervențiile statutului pentru plafonare duc, deseori, la efecte contrare. În criza energetică, măsurile luate de stat au premers criza, iar apoi au mărit prețurile peste valorile pieței. Chiar după ce ”focul” energetic s-a potolit, statul a păstrat prețurile plafonate care sunt mult peste prețul pieței.
Mulți români cred cu naivitate în plafonarea prețurilor. Însă, de regulă, acolo unde statul intervine prin plafonare, prețurile nu scad ci cresc!
Exemplu: prețurile plafonate în industria tutunului, în care 80% din prețul produsului îl reprezintă taxele statului român. Astfel, dintr-un pachet de 20 de țigarete, 12 reprezintă acciza, 4 TVA, iar 4 venitul producătorului (incluzând costul materiei prime, salariile, marja de retail, transportul, profitul cu impozitul aferent, etc).
https://adevarul.ro/economie/cati-bani-face-statul-din-tigari-80percent-din-pretul-2023454.html
Dar flagelul plafonării prețurilor la alimente deja contaminează Europa. Decidenții politici uită că nu sunt perspective realiste de scădere a costurilor de producție ținând cont de prețurile energiei, ale îngrășămintelor chimice, de reglementările de tranziție la energia verde (mai scumpă, cel puțin inițial).
Măsurile de tratare a efectelor (inflației) nu sunt potrivite, adecvate. Măsurile reale ar trebui să privească cauzele și nu efectele.
Un exemplu demonstrativ al inadecvării acestor măsuri de plafonare a prețurilor: ”Un alt cititor și-a amintit lecția prezentată în iarna anului 1970 de Harold Demsetz, profesor de economie la Universitatea din Chicago, în fața studenților de la Universitatea din Winnipeg. Profesorul Demsetz le spunea atunci studenților că utilizarea controlului prețurilor pentru reducerea inflației este ca și cum ai răspunde la vremea rece prin spargerea termometrului.
Profesorul american a dorit să sublinieze astfel că, indiferent dacă este vorba de vreme rece sau de caniculă, termometrul nu face decât să reflecte o stare de fapt, la fel cum prețurile reflectă acțiunea factorilor economici din spatele cererii și ofertei.”
Redactorul Călin Rechea concluzionează că: ”La fel cum spargerea termometrului nu determină scăderea temperaturii, nici controlul prețurilor nu va conduce la scăderea inflației.
De fapt, controlul prețurilor este mult mai rău decât spargerea termometrului, deoarece „atunci când spargi termometrul nu înrăutățești vremea, însă plafonarea prețurilor duce la înrăutățirea situației economice, prin reducerea ofertei și accentuarea dezechilibrului în raport cu cererea”.”
Toate aceste decizii de plafonare a prețurilor descriu incompetența și analfabetismul economic al autorităților.
Concluzii:
● Reducerea inflației nu se realizează prin plafonarea prețurilor;
● Măsurile de protecție socială pot fi țintite pe categoriile de cetățeni vulnerabili;
● Reducerea inflației se poate face prin corectarea cauzelor ei, nu prin tratarea efectelor;
● Inflația este pe trend natural de scădere, deci plafonarea prețurilor este nenecesară;
● Plafonarea prețurilor nu a adus efecte pozitive niciodată, nicicând; dimpotrivă a generat probleme suplimentare;
● În ciuda reclamei cu patriotism economic, plafonarea prețurilor lovește în micii producători interni și favorizează importatorii;
● Plafonarea prețurilor este o dovadă de incompetență și analfabetism economic al autorităților;
● Intervențiile de plafonare a prețurilor duc la penurie de produse, la reducerea ofertei de sortimente;
● Plafonarea prețurilor nu reduce inflația, căci vor crește în contrapartidă prețurile altor produse neplafonate, în special cele nealimentare;
● Primul profitor al inflației mari este statul; de ce ar dori el cu adevărat ca inflația să scadă? Demersul este pur populist;
● Plafonarea prețurilor produce distorsiuni în piață, din care unii pierd, iar alții câștigă; în afara importatorilor, cam toată lumea pierde, inclusiv statul român.
Socialism pe banii altora, căci oricum guvernul funcționează cu taxele noastre. Socialism pe banii altora, numai că guvernul pare că a ajuns la fundul statului. Deficitul bugetar este uriaș și tot crește (pensiile speciale nu scad, cresc veniturile multor categorii sociale care au protestat în stradă sau au amenințat cu proteste). Și disperarea bugetară este tot mai mare încât se anunță eliminarea facilităților fiscale din IT, construcții și agricultură.
Socialism pe banii altora (ai contribuabililor cetățeni sau firme), socialism pe datorie (singura țară europeană care nu a avut excedent bugetar în ultimii 33 de ani și singura țară europeană care este din anul 2019 în procedură de deficit excesiv), socialism dopat cu fonduri europene și investiții străine (fără de care statul român practic nu poate funcționa).
Cel mai mare bine pe care îl pot face guvernanții pentru economia românească este să intervină cât mai puțin. Atât de puțin, dar atât de greu, nu?
Analiza profesorului Sorin Anagnoste confirma ca socialismul se bazeaza pe anumite teze false, precum cele doua exemplificate. Legea omului si credintei i-a aratat ca socialismul se contrazice plasand prea multa incredere in puterea si in capacitatea statului de a face bine cetatenilor. Cele 11 minute, 39 secunde au fost extrem de interesante, prin argumentele aduse de acesta. Sesizam ca statul trebuie sa fie responsabil cu banii contribuabililor si sa nu ii foloseasca pentru a face reglementari nedrepte si ireversibile.