Și te-ai trezit și azi, iar azi și patul de lângă tine este pe jumătate gol. Dacă ai privi pe fereastră exact în acest moment, ai vedea cel mai plictisitor cer din viața ta. Nu are nori,  nici soare, nici păsări nu zboară și nici vânt nu simți. Nu-ți oferă mare lucru. Doar crunta perspectivă.

. E o dimineață seacă, pe un fundal sec, într-un miros la fel de sec. Dacă nu te-aș cunoaște, aș crede că ai băut jumătate din cea mai ieftină  sticlă de vin pe care ai putut-o găsi. Un vin sec pe care ai uitat să-l mai astupi cu dopul de plută înainte să adormi, iar camera ta, de acum, duhnește acru. Și nu te recunosc.

Te întinzi printre cearșafuri și nu-ți dai seama că ai pierdut ceva ce ai uitat că ți-ar putea deveni vital. Poate din cauza vinului ieftin, poate din nepăsare, somnul ți-a fost mult prea profund. Și prea puțin dulce.

Mai stai 5 minute, mai stai 10 și până la urmă te hotărăști să-ți întinzi corpul și să arunci o privire în jurul tău.  Draperiile sunt neatinse, patul lângă tine este făcut. E ora 8 iar tu abia te-ai trezit. Ceva nu este așa cum ar trebui să fie. Ceva îți țiuie în urechi și pare că te deranjează. Ceva te neliniștește, însă tu nu te grăbești șă-ți părăsești așternutul. Rămâi inert. Și aștepți. Dar nimeni nu vine și tot acru-ți miroase.

Mai aduni  o urdoare din colțul ochiului, mai gemi un pic de somn, rămâi culcat cu ochii în tavan și-ți imaginezi ziua de ieri. Îți simți spatele umed de sudoare și devii conștient de pericolul la care te-ai supus dormind învelit până la gât. Dai pătura deoparte, cobori un picior pe mochetă, îl cobori și pe celălalt în timp ce ți se îngreunează respirația. Mai stai puțin cu pumnii scufundați în saltea și, într-un final, te hotărăști să te sprijini cu totul în tălpi. Corpul ți s-a clătinat un pic, pesemne că fereastra a rămas deschisă iar vântul a-nceput să bată din senin.

Faci câțiva pași. Te oprești în fața ferestrei deschise, desparți draperiile și lași tot aerul să-ți intre în dormitor. Ești nevoit să aprinzi lumina, căci soarele ezită azi, iar tu va trebui să-ți vezi urmele pașilor ca să nu te pierzi prin vidul tău. Doar partea ta de pat a rămas nefăcută, iar pe mochetă sunt doar papucii tăi. Pe care, de regulă, nu-i porți. Ție-ți place să simți cum tălpile ți se lipesc de pardoseala rece. Și totuși, i-am lăsat acolo pentru tine, pregătiți cu grijă, de teama că în dimineața aceea aveai să-ți schimbi radical existența și vei vrea să-i încalți.  Nu-i iei în seamă. Ca și cum lucrurile stranii se întâmplă constant în viața ta, coincidențele mai puțin.

Începi să fredonezi melodia ta preferată, deschizi ușa camerei și pleci spre parter. Măcar de ți-ai fi dat seama.

E 8 și ceva de acum. Până mai ieri, te trezeai numai la 7 și 5. Simultan. Cu soarele pe față și papucii aruncați pe lângă ușa de la intrare sau prin vreun dulap.

Eu i-am găsit sub noptieră.

Te așezi pe canapea și-ți verifici ultimele e-mailuri. Mâinile te ard și-ți vezi podul palmei stângi inflamat. Le întorci de pe o parte pe cealaltă și-ți dai seama că degetele ți s-au înoșit și au început să zvâcnească. Poate dacă ai fi băut apa din paharul de pe noptieră, ai fi putut să-ți scoți inelul de pe mâna stângă. Dar tu ai știut mai bine. Tu ai băut vin. Și încă unul ieftin.Și acum îți plângi mâna stângă, în aceeași măsură în care îmi plâng și eu aceeași mână. Doar că pe mine nu mă strânge nimic. Eu plâng absența inelului pe care l-am pierdut alergând. Încotro nu știu. Dar un motiv l-aș recunoaște.

  M-aș amuza teribil dacă te-aș vedea cum te chinui să-l scoți, cum te înroșești și ai vrea să-ți tai degetul cu totul numai să scapi. La fel de roșu erai și când l-ai pus acolo și aproape plângeai. Probabil știai încă de pe atunci că va veni ziua în care mâna ți se va umfla, te va încinge și te va sfâșia. Plângeai în avans, iar eu eram flatată. Zâmbean, țopăiam, exaltată. Te-ai simțit norocos un moment și-ai început să râzi și tu când m-ai văzut înălțându-mă pe vârfuri ca să-ți pot simți chipul pe buze. Mi-ai șoptit o poveste, mi-ai mângâiat obrazul și m-ai lăsat să cad la loc pe călcâie. Te-am urmărit cu privirea și am văzut cum redevii serios. Atunci am știut că trebuia să-l luăm pe al tău cu o mărime mai mare, în aceeași măsură în care ți-ai dat seama că-mi încălzisem gleznele pentru fugă și poate mi-ar fi trebuit o mărime mai strâmtă.

Am scris și am rescris povestea pe care mi-ai încredințat-o atunci. Am memorat-o, am transformat-o și am trăit-o. Fără să ne dăm seama că a fost de fapt un basm, precum cele pe care ni le spun părinții înainte de culcare când suntem încă mici. Ai reținut mecanic și mi-ai șoptit greșit.

Și azi suntem aici.

Renunți. Te resemnezi și-ți arunci nasul înapoi prin telefon. Mai stai puțin pe canapea și începi să simți o absență cruntă. Lipsește mirosul de cafea, atât de necesar existenței tale. Sufrageria pare mai goală decât de obicei, dar tu ești iar vesel. Cu tot cu mâna-ntreagă și inel.

Cum de nu ai văzut dulapul răvășit din dormitor?   Tu ești atent.

Nimic n-ai înțeles.

Ți-ai făcut singur cafeaua. Exact așa cum îți place s-o bei. Trecând la a doua melodie din repertoriu, învârtind în ceașcă până când frișca se topește complet în aburul fierbinte, începi să te gândești. Te așezi la masă și o bei calm. Visezi cu ochii deschiși. Pari senin, dar știm că astăzi ești mai sec decât cerul. Amândoi știm.

E 10.

Te întorci în bucătărie, îți speli ceașca și o pui la loc pe raft. E liniște și te auzi doar tu. Numai tălpile tale care se lipesc de gresie răsună și clinchetul făcut de cană când s-a izbit de un pahar pe raft.  Urci în dormitor, te schimbi în ceva mai rezonabil decât pijamaua și te pregătești să ieși în oraș. Ai uitat de inel.

Azi te-ai trezit târziu. Tardiv ca să mai poți salva ceva de ieri. Tu ești acum pe jumătate. Cu jumătate de pat nefăcută, cu jumătate de dulap goală, cu o cană din două pe raftul din bucătărie.

Și cu o pereche de papuci atent așezată la picioarele tale.

Mândria ți-a închis ochii atunci când fredonai către parter și n-ai văzut urmele marelui zbor ce te-a pândit. Ai știut de când ai deschis ochii. Ai știut că nu-ți mai sunt.

Și m-ai lăsat.

Ai stat moțăind în timp ce-mi târșâiam papucii pe podea, căutând cu disperare un inel vechi. Mi-am strâns toate lucrurile din dulapul cu balamale neunse și am sperat că ai să deschizi măcar un ochi când am lovit cu papucii de marginea patului ca să-i scutur. Au stat mult timp sub noptieră și se umpluseră de praf. Te-ai întors pe partea cealaltă când vântul de la 7 și 5, același vânt care te-a clătinat pe tine la 8, m-a împins și a trântit ușa în urma mea. Pe tine te-a furat somnul, ca și cum acela a fost semnalul că trebuie să dormi.

Aici, unde sunt eu acum, mi-am amintit unde-am pierdut inelul vechi. Mi-a căzut sub noptieră, când eu mă străduiam să scot papuc după papuc. N-aș fi crezut că mâna mi s-a subțiat atât. Eu mă vedeam la fel. Deși sunt clar schimbată.  Unde sunt eu acum, e soare. Pentru că soarele l-am luat eu tot, iar ție ți-am lăsat tot cerul și tot ce-ai mai avut la început.  Unde sunt eu acum, e cald și bine. La tine este sec și poate fi furtună. Eu n-am inele care să-mi cheme ploaia, în timp ce tu ai două, unul pe mână,  altul pe podea. Ai două cercuri mici, din aur, care aduc furtună și-ți umplu cerul sec. Te bucuri de un fulger. Și n-ai să-ți închizi geamul și nici n-ai să te temi. Vei fredona în continuare crezând că fulgerele-ți sunt partaj din soarele pe care mi l-am luat fără să-ți cer.

Doar că aici nu tună.

La tine e prăpăd.

La 8 eram deja departe. Mult prea departe de vinul ăla sec pe care cred că totuși l-ai băut complet și-ai sughițat. Mult prea departe pentru a spera, măcar, că vântul ar putea să-și schimbe sensul și să mă-npingă de unde m-a furat. Și chiar de-ar face-o într-o zi, din dorul lui de soare, te-aș găsi dormind pe aceeași parte și te-ai trezi la fel de fericit ca azi. Pentru că n-ai destul curaj.

Eu am plecat.

Ioana Teodora Todorescu
Previous post Ziua Limbii Române
Next post Haos energetic