0
0
Tot te prinde viața din urmă și uiți să te mai sperii. Eu am uitat. Am alergat
și încă alerg. Prin parc. Victoriile mele, multiplii lui. Și sunt victorii pentru simplul fapt că sunt. Doar eu știu.
Am tresărit când m-am trezit fugind în paralel cu viața. Dar am refuzat să
mă sperii. Voia să mă păcălească și pentru o secundă a reușit. Voia să mă provoace. Voia să o întrec. Dar nu m-a prins în cursă. Apoi am fost strigată de victoriile mele. Aveam alt nume, dar știam că pe mine mă cheamă. Am încetinit ca să mă uit în urmă, dar mă strigau din față. M-am oprit și-am văzut cum viața mea fuge în direcția lor. Atunci am simțit din nou frica. Victoriile mele au crezut că este o joacă. Au râs și au început să alerge. Am vrut să zbor și să le tai calea, dar viața era deja în urma lor și m-a prins de glezne. M-a tras cu putere și am simțit cum mă doare. M-am prăbușit. Și îmi este frică. Victoriile mă strigă din nou: ,,HAIDE!”
M-am ridicat sleită. Și-am luat-o la goană. Aproape i-am prins de bluzițe,
dar am căzut din nou. M-am ridicat, dar nu mai puteam respira și am renunțat. Nu voi putea să-i prind vreodată. Am renunțat să mai fug.
M-au întrecut încă două vieți. Dar nu mai fug.
Merg cu grijă și mă uit la victorii cum se joacă.
Aproape am fost păcălită de viață.
Dar am renăscut la timp. Am reușit să-mi reglez respirația și să mă plimb cu destinul de mână, în timp ce ne privim copiii jucându-se leapșa cu viața. Cu viața mea și-a lor. Câteodată le-o împrumut. Dar azi mi-aș dori să-i lase cuminți lângă mine. Să nu-i întărâte la fugă.
Cel mai tare ne place la munte. Am urcat de mână spre vârf, dar fără să vrem am nimerit în pantă. Victoriile mele, multiplii lui, s-au oprit pe marginea drumului ca să alerge o castană. I-am privit cu destinul de mână și le-am zâmbit. Ne-au strigat să ne arate cum cad două frunze. Am râs cu poftă. Nu știu de ce. I-am lăsat alergând în jurul celor două frunze arse. Ca și cum nici nu i-am cunoaște, ne-am continuat drumul ținându-ne de mână. Soarele începe să orbească. Privim înainte și distingem ceva. O siluetă se agită și râde căzând pe spate. Vreau să văd mai de aproape și mai ucid 100 de metri în alergare. Destinul mă apucă de umeri. Este echilibrul meu și-mi spune să stau. Aș vrea să aflu cine se amuză la capăt de drum. Aș vrea și eu să râd cu gura până la urechi, dar destinul îmi spune să stau. Are o cală în buzunar și mă hotărăsc să-l ascult. Se învârte puțin și mă prinde din față. Eu mă uit încă spre capăt de drum, în timp ce el își caută multiplii prin ceață. Îi vede tot mai puțin și începe să tremure. Cu spatele spre capăt de drum începe să alerge. Simte cum alunecă la vale. Eu continui să mă întreb cine râde. El deodată capătă aripi. Mă ia în zbor și aterizăm printre frunze. Copiii aleargă acum în jurul nostru. Râdem toți patru fix 7,5 minute. S-au plictisit și acum alergă o ghindă. Ghinda a reușit să cadă la vale. Copiii se-aruncă pe sanie ca s-o prindă. Eu și destinul rămânem lipiți de un trunchi. Eu mă gândesc cine râde, iar el numără sutimi de la patru la minus.
