0
0
M-am născut un om simplu, într-un sat simplu.
M-am născut copil, undeva prin Moinești, fără știință și fără bănuieli. Zilele de-atunci, de la începutul meu de lume, nu mi-au arătat nici drumul pe care mi-o va lua soarta și nici pe cel care-mi va fi fost lumină călăuzitoare spre descoperirea de sine și de orizont.
Îmi amintesc și acum de iernile grele, cu focul mocnind în sobă, cu ulițele pline de zăpadă și de gălăgie de copii.
Ce mai timpuri!
Și ce mai oameni simpli erau pe-atunci. Și părinții mei, când mă gândesc, parcă prea simpli-au fost pentru măreția de cer care li s-a întins pe deasupra capului. Spre cerul ăla înalt și brutal de albastru se întindea și fumul de prin hornuri în timp ce mă aruncam fără minte cu sania pe ulițele înghețate. Mă puneam cu burta pe podul de lemn și-mi dădeam drumul în josul derdelușului ca și cum la capăt de drum n-ar fi decât bucăți de nori și zăpadă moale care să mă prindă. Așa m-am aruncat și-n viață. Fără minte, fără griji, dar cu capul înainte. Din când în când mai desfăceam și brațele ca să pot simți din plin tot aerul vieții. Iar dacă mă vedeai că închid și ochii în timp ce căpătam viteză, însemna că atinsesem delirul. Și ce mai delir! Norocul meu că a fost o mână care să mă prindă zdravăn de guler și să-mi lumineze privirea, înainte să descopăr trunchiurile viguroase care m-ar fi zdrobit la capătul alunecușului.
Și ce mai om a fost acela, dacă mi-a fost destul să-l simt pe-aproape ca să mă conving de faptul că tot ceea ce am fost eu vreodată n-am să mai fiu. Că toată neștiința va fi înlocuită cu bănuieli și curiozități. Cu întrebări, cu noțiuni, cu lecturi la ceasuri târzii și căutări de sine la clipe nepotrivite. Dar omul acesta care m-a tras spre drum nebătătorit a știut să-mi pună ordine în existență. A știut să dea un sens rațiunii mele și să mă-nvețe când și cum să meditez la toate cele de trebuință ființei mele.
Ce am fost și ce am ajuns eu? Unde este copilul fără minte de altădată? Unde sunt oamenii aceia prea simpli? Unde este individul necopt care se arunca pe uliță cu sania pe sub pântec?
Doar profesorul meu știe. A luat ce aveam eu mai lipsit de sens, a pus totul într-o boccea colorată, asemănătoare cu ștergarele pe care le croia mama, a încins-o în jurul unui lemn viguros
și a pornit cu ea în spate și cu mine de mână spre un deal pe care nu-l mai văzusem și de care nu mai auzisem. De la poale până spre vârf începusem să înțeleg limba cu care mă povățuia dascălul. Și tare greu mi-a mai fost. Dar să fim drepți. Cui i-ar fi ușor să lepede primitivismul întru dobândirea identității de om?
Mă duc cu gândul la prima pantă pe care a trebuit s-o urc, la călăuzitorul meu care nu mai contenea și nici nu dădea semne de epuizare. Înainta povestind întâmplări din viața lui de până atunci, în timp ce eu respiram tot mai greu și mă chinuiam să țin pasul. Începusem totodată să înțeleg primele calități pe care un profesor desăvârșit le etalează și le șlefuiește prin elevii săi. O fierărie întrupată a științei și conștiinței, prin care înțeleptul își izbește virtuțile de muchia ucenicului pentru a-l ascuți la minte și la trup. Pentru a-l întări și a-i da o formă aleasă.
Și iată-mă azi, așa cum a vrut el să arat și cum am ales eu să mă prezint.
Un om simplu.
Dar om.
Un om cu o minte simplă, dar ageră. Și ce ageră a mai trebuit să-mi fie mintea când mi-am privit profesorul în ochi și am înțeles că am greșit și că nu i-am dat ascultare. Și ce trup viguros a mai trebuit eu să am ca să eliberez potecile și să îndepărtez stâncile ca să-mi pot continua drumul. Măcar de-aș fi avut o sanie. La deal de-aș fi fost și tot aș fi făcut-o eu să zboare întinzându-mi brațele. Dar sigur m-ar fi luat bietul meu profesor de guler, m-ar fi trântit pe-o potecă înverzită și mi-ar fi tulburat privirea cu un arătător și-o povață. Și m-aș fi supărat, în timp ce astăzi i-aș fi mulțumit.
Un profesor nu reprezintă altceva decât un stâlp al identității, un făuritor de moravuri alese, ticluitor al sorții și întruchiparea luminii care a încălzit capetele părinților mei până la vârsta educării mele. Îi sunt dator precum îi sunt dator și sobei care m-a încălzit cu devotament în anii cei mai fragezi ai începutului meu de lume. Și ce frig era afară. Și ce cald era în casă. Și ce cald îmi e acum în suflet.
N-au fost copaci cu coajă netedă și nici poteci lipsite de stânci masive risipite de undeva de sus. N-a fost pasăre să nu mă amenințe, la fel cum n-au fost vietăți să nu mă caute cu poftă din priviri. Așa mi-a fost drumul. Și ce mă mai speriam eu de puterile nopții, când pașii mi-erau scăldați de întuneric și prin tufișuri tremura necunoscut și dintre frunze răsăreau ochii verzi ai tuturor temerilor mele. Simțeam și frig si groază. Dar când își punea dascălul mâna cea grea pe umărul meu drept, de-odată se luminau cărările, se limpezea cerul și se potolea vântul. Era destul să-mi spună o vorbă apăsată în ceafă și aruncam înapoi spre zări fiece piatră care-mi optura pașii.
Astfel am mers ani la rând cu învățămintele unui om care încă mai căra bocceaua aceea colorată, care cu timpul a devenit ponosită. În rarele momente când ne abăteam de la drumul meu, bătrânul se așeza pe singura bucată de pământ fără iarbă, desfăcea nodul din jurul bățului de lemn și arunca în râu câte un nimic de-al meu pe care mi-l luase de acasă. Mai urcam câte un an și jumătate și iar se oprea, se sprijinea de vreun copac uscat și azvârlea spre crengi un alt nimic scos cu grijă din boccea. Din când în când mă lua de braț și-mi spunea cu degetul arătător spre cer: ,,Tinere, tu să știi de la mine și de acolo că toate-s orânduite cu noimă!”.
Niciodată nu spunea de două ori același lucru. Niciodată nu mă plictisea. Și niciodată nu mă pierdeam cu voia bună. Râdeam și ne bucuram, însă fără excese. Așa am învățat eu de la el. Să fiu cumpătat, să fiu drept, să fiu bănuitor, să caut și să mă caut de câte ori simt că nu mai corespund. Și aș fi urcat eu astfel mai mult decât mi-ar fi ajuns dealul acela pe care acum îl știu precum nodurile din palmă.
Mai povestea omul meu de nădejde, mai arunca ici-colo câte un nimic, mă mai bătea pe umăr, iar mai auzeam șuierul unui nimic ce zboară prea departe ca să-l mai găsesc vreodată. Și am tot mers așa, tot mai departe de ulița mea și de ai mei cei simpli, am tot urcat și-am tot oftat până am dat de soare.
Și ce mai soare!
Și ce mai cer senin!
Picioarele-mi erau străine. La fel și dorul. Fața-mi era arsă de furtuni și de secete, mâinile-mi erau șubrede și pline de răni, dar sufletul mi-era atât de plăcut și de plin încât nici soarele nu m-ar mai fi privit dacă m-aș fi putut revărsa pe dinafară în loc să mă revărs pe dinăuntru. M-am întors și l-am văzut din vârful meu de deal pe profesor. Mergea sprijinit în bățul de lemn pe care legase în prima zi bocceaua. Se chinuia să mă ajungă și se mai poticnea din când în când ținându-se de șale.
Râdea cu stăpânire. Înălță veșnicul arătător și-apoi îl îndreptă către vale. Am privit în urma lui și-am văzut cum prin copaci, prin râuri și livezi, atârna câte un nimic de-al meu.
Pe veșnica mea uliță, la capăt de ghețus, o sanie de lemn stă despicată de povara unui trunchi prea viguros de brad. Fără bucăți de nori și fără zăpezi moi care să mă fi prins.
Dar eu sunt azi în vârf de deal, cu un profesor care urcă să m-ajungă. Stau om simplu, cu cerul peste cap și-un fiu pierdut prin gălăgia de copii. Sunt și eu, azi, un om prea simplu pentru măreția de cer care se-ntinde pe deasupra mea.
Iar eu sunt azi cum mă prezint, căci un profesorul desăvârșit exteriorizează taine, povețe și iscusințe creând o viață nouă pe suprafața neșlefuită a unui individ, în timp ce individul neșlefuit interiorizează tot ceea ce profesorul îi oferă, așezând acest ,,tot” în centrul sinelui pentru a putea dobândi formă.
Iar acum am și formă.
Și am și umbră.
Profesorul îmi veghează desăvârșirea fără a putea să mă mai ajungă vreodată.
Prețuire și cinste lui, dacsălul și omul meu de nădejde!
