Acest subiect merită o mai mare atenție, întrucât situația este una extrem de des întâlnită. Persoanele abuzate încep să manifeste anumite atitudini care le slăbesc voința și energia de a ieși din relații. Sindromul Stockholm, sindromul broaștei fierte și neputința învățată sunt numai câteva exemple.

Chiar dacă, din anumite puncte de vedere, este considerată a fi depășită, una dintre cele mai însemnate teorii cu privire la decizia victimelor de a părăsi sau a rămâne într-o relație abuzivă este teoria schimbului social. Această teorie susține că deciziile relaționale se bazează foarte mult pe raportul cost-beneficiu.

Astfel, deși părăsirea unei relații abuzive ar reprezenta un beneficiu important privind stima de sine și sănătatea mintală, costurile asociate cu ieșirea din relație ar reprezenta adevărate provocări pentru persoanele abuzate (lipsa venitului, șansele scăzute de a-și găsi un loc de muncă bine-plătit, lipsa experienței de muncă, numărul de copii pe care îl au întreținere, lipsa asigurării medicale, care reprezintă niște costuri enorme asociate cu ieșirea dintr-o relație, teama de schimbare, teama de singurătate, pierderea investiției emoționale, presiunea socială, lipsa încrederii în sine).

Apoi avem iertarea, care face legătura dintre asumarea propriei responsabilități a persoanei pentru comportamentul negativ al partenerului său și propriile acțiuni mai puțin plăcute manifestate în cadrul căsniciei. De exemplu, cu cât un individ își învinuiește mai puțin partenerul, cu atât va manifesta un comportament mai iertător și lipsit de represalii. Astfel, victima va fi tentată nu doar să ierte, dar să se și întoarcă la partenerul abuziv. Anumite studii au observat că se combină iertarea cu reconcilierea, astfel că, de cele mai multe ori, victimele care iartă se întorc repede la abuzator.

Un alt motiv pentru care victima rămâne în relații abuzive constă în dorința de a-și salva partenerul.

În asemenea cazuri, victima consideră că partenerul său are un anumit potențial, pe care încă nu și l-a atins. Prin prezența ei, speră ca partenerul să se vindece și se consideră direct responsabilă de vindecarea acestuia.

Victima se autoiluzionează în speranța salvării relației, în așa măsură încât este determinată să facă față oricărei provocări venite din partea agresorului.

Alte scuze: copilul, nu am unde să plec, nu am unde să raportez abuzul, nu mă ajută nimeni…

O altă explicație, de data aceasta psihologică, pentru situația persoanelor abuzate care rămân în relațiile care reprezintă sursa de violență, este cea a teoriei disonanței cognitive. Aceasta constă în tendința omului de a ameliora conflictele psihice interioare, împrejurare care duce la autosugestionare și la acceptarea unor puncte de vedere iraționale. Autosugestionarea specifică disonanței cognitive este, în fapt, o automanipulare menită să estompeze efectele disputei interioare, existentă atunci când cineva constată că a comis greșeli sau erori. În astfel de cazuri, omul caută și oferă explicații pentru a transforma actul eronat într-unul care să nu fie blamabil.

Disonanța cognitivă devine, astfel, cel mai complex mecanism de coping și apărare pe care o victimă îl adoptă, pentru a se obișnui cu o situație neplăcută. Iar rezultatele disonanței sunt de proporții.

O altă explicație pentru acest fenomen prin care victimele aleg să rămână lângă agresor este legătura traumatică, sau „trauma bonding”. Acest mecanism reprezintă o formă de atașament dependent al victimei față de persoana care o rănește și constă într-o loialitate necondiționată și totodată nesănătoasă pentru o persoană toxică. Victima se consideră vinovată și responsabilă pentru situația în care „l-a adus” pe agresor. Aceasta consideră că, fie a făcut ea ceva greșit, fie nu este ea suficient de bună pentru agresor, fie că situația se datorează anumitor caracteristici sau defecte proprii, fie că nu a făcut suficient sau că nu a dat tot ce poate pentru relație.

Caracteristici esențiale ale structurii sociale în aceste relații :

1.un dezechilibru de putere, care face ca victima să se perceapă pe sine ca fiind dominată de către agresor;

2.abuzul nu are loc continuu, ci mai degrabă intermitent. După incidentul de agresiune acută,  violența încetează, iar agresorul devine drăguț și amabil, plin de remușcări și acest comportament face ca victima să creadă promisiunile de nonviolență.

Abuzul intermitent face ca victimă să devină o prizonieră în relația de cuplu, parte a unui cerc vicios ajungând să-și învețe neajutorarea și nu au curajul de a părăsi o astfel de relația.

Ciclul violenței prezintă trei faze distincte regăsite în toate cazurile de relații romantice violente:

1.Construirea tensiunii. În această fază, apar primele incidente minore de violență sau agresivitate. Se trec multe cu vederea și această fază este prezentată adesea ca fază de negare. Dacă la început, sunt folosite metode de ameliorare a situațiilor tensionate, precum calmul, înțelegerea, evitarea agresorului de către victimă când acesta este nervos, în timp se acumulează frustrare și nervozitate de ambele părți. Pe de o parte, victima ajunge să se simtă neîndreptățită, tensionată, umilită, chiar deprimată. Pe de altă parte, agresorul devine irascibil, tensionat, gelos, frustrat.

2.Faza episoadelor violente. În această etapă apar incidentele acute de agresivitate, ca urmare a tensiunilor acumulate între cei doi. Aceștia nu le mai pot controla, izbucnind la cel mai neînsemnat gest. Deja victima experimentează sentimente de teamă, se simte prizonieră, blocată și nu mai vede scăpare. Agresorul devine incontrolabil, cu manifestări abuzive de mai multe forme.

3.Faza de regret a abuzatorului și luna de miere. Dacă faza a doua este caracterizată de brutalitate și violență la un nivel extrem de ridicat, faza a treia reprezintă liniștea de după furtună și se caracterizează printr-un comportament tandru, atent și afectuos al soțului abuzator. În această fază, victima manifestă sentimente de eliberare, ușurare, speranță, fiind într-o fază de negare față de gravitatea incidentului, în care îi caută scuze partenerului. Agresorul se comportă frumos, arătând sentimente de remușcare, regret, părere de rău. În unele cazuri, agresorul învinovățește victimă, mai ales dacă aceasta continuă să fie supărată pe el.

Tablou complex al victimei agresate  de partener este acela al unei persoane cu o stimă de sine care scade treptat, pe măsura desfășurării ciclului violenței. Astfel, din cauza acestei scăderi vertiginoase a stimei de sine, victima ajunge să-și subestimeze abilitățile de a acționa, de a părăsi relația sau de a face ceva în această privință.

Orice abuzator, din perspectiva psihologică, poate fi în această situaţie din trei motive: pentru că are o tulburare psihică, are comportamentul şi judecata influenţate de o substanţă (droguri, alcool, medicamente) sau pentru că este ori a fost el însuşi o victimă a abuzului, fie el fizic sau psihic.

De aceea, tot ce are victima de făcut este să încerce să iasă din plasa întinsă de acesta și să găsească soluții de a merge mai departe, de a-și reconstrui familia sau carieră, relațiile sociale sau pur și simplu, relația cu ei înșiși, cu să fără un astfel de personaj în viața lor.

 

 

MIHAIELA GRIMBOVSCHI AVRAMESCU
Previous post Pentru un dascăl
Next post Ce poți face pentru a ieși dintr-o relație gaslighting