Îi atingi fruntea cu vârful unui deget și îi împingi cu grijă o șuviță răzleață pe după ureche. Îți înclini ușor capul și o privești cu frică.

Îi spui că o iubești, dar nu faci uz de cuvinte. Doar o privești. Cu frică.

Pentru că îți este frică.

Ți-e frică știind că mâine ar putea ca să plece, dar totodată ești fericit că azi încă poți s-o admiri. Și o savurezi.

Și ce dacă pleacă mâine? Și ce dacă nu se mai întoarce? Tu o ai azi. Iar azi te pierzi în ea, cu ea, pentru ea. Te pierzi.

Și poate o vei regăsi peste vreo trei vieți. Însă ți-ar trebui prea mult noroc. Iar tu nu ai nici măcar un gram. Așa că devii conștient. Îți îndrepți capul și te apropii de ea. Îi cuprinzi ceafa în căușul palmei tale și îi atingi scalpul cu fruntea.  Ai vrea să-ți lipești buzele de volum, dar ți-e prea teamă  să n-o rănești și să plece de azi. Alegi să-ți sprijini tâmpla acolo unde ai fi tânjit să-ți pui suflarea și o strângi în brațe cât să o poți modela după forma pieptului tău, dar umerii îți sunt prea lați pentru ca ea să te poată cuprinde.

Și te sacrifici. Închizi ochii și o cuprinzi tu pe ea. O lași să-și plimbe un deget sau două pe după urechea ta. O lași să-și piardă palma de-a lungul gâtului tău și să-ți amenințe existența cu un pumn strâns pe pieptul tău, chiar dacă inima a simțit-o și tremură. O lași să-și sprijine capul pe umărul tău prea lat, cu riscul ca tâmpla ta să n-o mai poată simți.

O lași să te modeleze. Și va profita. Ca orice femeie.

Își va plia palma stângă după forma gâtului tău. O să-ți simtă viața cum zvâcnește prin jugulară în dreptul inelarului ei. Și te va modela astfel încât să i se mai poată vedea numai zâmbetul larg. Fruntea și ochii îi vor sta în umbră, iar trupul i-l vei ști doar tu, undeva între inima tremurândă și căușul palmelor tale.

Lumea va vedea numai un zâmbet încadrat perfect în unghiul format de mărul lui Adam și bărbie. Și lumea te va considera vinovat. Pe tine. Doar tu ești vinovat. Vinovat de orice și de toate. Doar tu și nimeni altcineva. Azi, mâine când va pleca și întotdeauna.

Iar mâine te-ai trezit singur, cu un pat doar al tău și cu un răsărit care tânjește după ochii verzi ce se deschideau lângă tine. El suferă. Dar tu ești împăcat că ai mai avut-o și ieri. Ai rămas doar tu și-un răsărit și fără ea. Te ridici resemnat și observi că papucii i-au rămas lângă pat.

S-a trezit mai devreme doar ca să fugă.

Să fugă desculță.

Să fugă desculță spre geam și să lase toată lumina să-i îmblânzească lucrarea de ieri.

A rămas și azi. Și e doar vina ta. A ta și a nimănui altcuiva. Ești vinovat. Și mai ai o zi. Din vina ta.

Doar a ta.

Ioana Teodora Todorescu
Previous post PACEPA, UN EROU?
Next post PENTRU CĂ ESTE VALS