0
0
Femeia nu concepe să iasă din casă. Și-a făcut ceai verde. Măcar ceaiul să
fie verde. Stă zgribulită în spatele ferestrei. Nu-i este frig. Este doar plictistă. De frig, de iarnă, de ea.
De întrebări? Parcă i se face puțin frig când se gândește.
Și acum? Ce mai e de făcut?
În cuptor se coace o plăcintă cu vișine. Pentru el va fi complicat. Prea mult
acru și cald în același timp. Pentru ea va fi plăcut. Echilibrul perfect între dulce-acrișor, mereu fierbinte. Se mai plimbă puțin. N-are stare. Și-ar dori fotoliul lângă geam. Ca în vremurile ei bune. Sau puțin mai bune decât acum. Adică măcar nu avea riduri.
Mai este până la 7. PM.
Ce să mai facă? Mai are timp până se arde plăcinta. Ar lua o carte. Așa s-ar încadra perfect. Dar pe care?
S-ar uita prin albume. Dar îi e teamă. Ar putea descoperi ceva s-o tulbure.
S-ar înfofoli și ar ieși în zăpadă. Doar câțiva pași. Nimic special. Puțin aer curat. Dar nu.
Ar tulbura-o și mai tare.
Se mai plimbă puțin. Este din nou în expediție. Ceaiul și el. Se revarsă
ușor spre podea explorând noi suprafețe. Ea își ferește piciorul. Pune stângul peste dreptul și rămâne așa până când pericolul revărsării dispare. Ceaiului. Stă precum cocorii. Nimic surprinzător. Citește în ceaiul de pe podeaua nemțescă.
Ce vede?
Probabil nimic folositor. Spre cer mai descoperea ceva-ceva. Dar așa…..doar pe ea privind în jos cum se privește pe ea în sus. Adică acum are riduri. Dacă s-ar uita în albume, ar putea crede că sunt doar striațiile de brad care îi tulbură reflexia. Dar nu. Nu poate. Ar tulbura-o și mai tare.
