0
0
Ești tot timpul conectat la știri. Aproape că nu-ți poți dezlipi privirea de ecranele televizorului, calculatorului, telefonului. Cauți și găsești aceleași teme, reluate infinit, până la limita epuizarii.
Fie sunt recomandări, fie constatări, fie avertizări, lumea jurnaliștilor are ce face în fiecare zi. Pentru unii dintre ei, știrea se preia din pix, fără verificări, se aruncă în piață și se așteaptă reacția.
Tema aleasă e una ,, urgentă”, ,, delicate”, ,,imposibilă” , are conotații politice, economice, este actuală și primează tuturor altor alternative.
În lumea aceasta răsare un volum care ne îndeamnă la o altfel de lectură, a unor eseuri ,, neatractive”, cu teme inactuale : istoria inimii , bătrânețea de la orizont, discuții pe marginea prostiei, despre rău și consecințele lui.
Poate că pentru cei mai mulți, temele sugestionate nu mai înseamnă prea mult. Pentru alții însă, întruchipează un prezent căutat.
Ne e drag să mai iubim cu inima. Așteptăm de la bătrânețe ceva mai mult decât suferință. Răul nu are de ce să ne atingă. Prostia trebuie ignorată.
Andrei Pleșu este un intelectual subțire, care dă discursului cursivitate, amestecând umorul profund cu voluptatea eseului, îndrumând cititorul să intre în discuție, părăsind lumea actualității și intrând pe porțile unui tunel al timpului, unde se regăsește cu tinerețea sa, cu visurile și speranțele de odinioară.
Cele patru eseuri cuprinse în acest volum („Despre inimă”, „Despre bătrânețe”, „Despre prostie”, „Despre problema răului”) sunt in profunzimea lor generoase propuneri de lectură și aduc în discuție, de fapt, esența fiecăruia dintre noi, acele teme care sunt fundalul intim al gândirii omului în particular și cauza ultimă a frământărilor sociale, în general.
A sta de vorbă cu Andrei Pleșu este un privilegiu!
Dar dacă îl citești?
Ai privilegiul de a-l cunoaște din desele apariții, de a-i fi auzit vocea și atunci lectura devine o discuție de buni prieteni reîntâlniți peste timp.
,,Stilul oral folosit de autor este un atu în plus al acestui volum, care își propune nu să epuizeze temele în discuție, ci să ridice „un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură (cititorul) nu mai apucă, ocupat cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene”.
Să-ncepem cu inima totul !
Doar ea pulsează viață, prin definiție. Asta până devine clinică.
De la inima clinică, cea care se poate afla în atenția medicilor, asociată spontan cu ideea de moarte, eseistul face trecerea către „inima romantică”, a afectelor.
Și așa descoperim că putem avea „inimă grea” sau „inimă mare”, că putem suferi de „inimă albastră” fără ca acestea să reprezinte simptome clinice, ci o radiografie a sentimentelor noastre.
„Inima e expresia supremă a identității noastre, e ceea ce e mai adânc și mai specific în noi” spune Andrei Pleșu.
Pentru filozof, ,, inima devine un autentic spațiu al cunoașterii, al înțelegerii, în esență, a lucrurilor, este luată în discuție de eseist, care prezintă cititorului referințe literare, filozofice și teologale în sprijinul afirmațiilor sale.”
Tot trăind ajungi și la bătrânețe !
,,Ce curios! Se moare de milioane de ani și lumea încă nu s-a învățat cu asta!”
Remarca îi aparține lui Constantin Noica, citat de Andrei Pleșu în eseul „Despre bătrânețe”.
Eseistul nu se dezminte. Bucuria lecturii filozofice l-a acapart dintotdeauna, astfel că îți permite să ne trimită să mai recitim Sofocle,Cicero și de acolo să ne aplecăm spre vârsta senectuții.
Vă pare rău că îmbătrâniți ?
Nu ar trebui. E doar o aventură, din care afli lucruri noi , ai de câștigat atâtea avantaje .
Viata ca viața, iți aduce avantaje, dezavantaje și întâlniri cu prostia.
Prostia ta, prostia altora. Evantaiul e larg. Ai de unde alege.
„Nu e om să nu treacă, din când în când, prin crize de prostie. Trebuie să fii foarte prost ca să crezi că n-ai fost prost niciodată. Dar ești scuzabil dacă îți iei, la timp, distanță față de derapajele proprii”.
Ca un adevărat seismograf, eseistul nu ne sperie, ci ne dă măsura umoristică a prostiei , pe care o consideră ca un teritoriu unde se pot face incursiuni de toate genurile, receptându-i undele de propagare de la distanță.
Aflăm că până și aceasta poate fi abordată savuros, că din călătoria prin domeniul ei ai ce învăța.
Ce tot atâta supărare ?
Ca ești un prost, că te întlnești cu unul de aceeași teapă , e limpede, e o boală ce te contaminează.
Odată ce aflăm că de prostie nu este nimeni scutit, nici cele mai inteligente persoane, ne simțim mult mai ușurați.
„Portretul prostului” este clar deslușit de Andrei Pleșu:
– „Prostul e cineva care crede că știe”.
Portretele unor categorii de proști – „prostul solemn sau cel vesel, prostul volubil sau cel harnic și mămos” – sunt realizate prin observații
Prostii sunt peste tot, ascunși sau vizibili, vocali sau tăcuți, enigmatici sau expresivi.
Se ia prostia ?
O avem în noi ?
Se găsește de vânzare sau se confecționează ?
Mister !
De ceva vreme ne conduce prostia, precaritatea noastră poltică, economică, instituțională, ce are la bază corupția, a adus cu ea cultul prostului cu funcție .
Și iata cum, deodată, alunecăm spre eseul „Despre problema răului”.
„Răul este esențialmente zâzanie, vrăjmășie, dușmănie. Dar n-ar exista progres interior, viață spirituală, dacă am fi tot timpul în norii soluției.”
Problema răului devine o reală poticnire care absoarbe întregul armonios. Dureroasă constatare , mai ales că nu poți să nu te întrebi dacă e nevoie de așa de mult rău lângă tine.
Și atunci ai la îndemână metode pentru depășirea situației de fapt .
Fie cea didactică, fie cea estetică, fie cea a înțelegerii.
Cum și pe care să o alegi ?
Liberul arbitru e singurul care hotărăște.
Faci un compromis cu tine, cu mediul înconjurător, cu ceilalți din jur și, de la caz la caz, scoți din joben ce se adaptează la situație.
Andrei Pleșu este un reprezentant al Școlii de la Păltiniș, un intelectual predispus ,,să ne ocupe” timpul cu teme general valabile , ale momentului de față.
Volumul te trimite la lectură susținută, de la filozofi la oameni ai spiritualității, de la știință la istorie. Nu-i poți ,, face față” partenerului de discuție dacă la baza studiului tău individual nu stau cunoștințe din cele mai variate domenii.
Și totuși, citind, descoperi că ai gândit de multe ori la fel ca autorul, numai că ,,nu cunoști limba” în care acesta se exprimă .
Volumul este și azi extrem de actual.
Mai ales pentru un om cu inimă, care bate la porțile bătrâneții, spectator al prostiei afișate , cu iz de răutate, în ceea ce televiziunile se întrec în a prezenta, zi de zi, publicului larg.
Lectură plăcută !
La final veți fi mai bogați în trăiri…
