0
0
Ruxandra aruncă agitată micile obiecte de pe măsuța din hol, sub presiunea celor zece minute de mers până pe bulevard, care pentru ea vor trebui să fie cinci.
-Cauți ceva anume?
-Lasă-mă! Mă grăbesc și nu pot să găsesc nimic în casa asta!
David, cu ceașca de cafea în mâna dreaptă și o broșă de argint în cealaltă, se abține cu greu să nu râdă în hohote de scena care se desfășoară în fața lui, cu Ruxandra în rolul principal, care îl obervă chiar înainte să se năpustească spre cuier.
-Unde ai găsit aia?
-Mi-am făcut-o acum cinci minute. E cu frișcă, vrei?
-Nu cafeaua! Broșa!
-Aaa, broșa, păi era pe…
Într-o secundă Ruxandra apucă broșa din mâna lui David și fuge pe ușă, lăsându-l pe acesta singur cu cafeaua cu frișcă și cu misterul neelucidat al locului în care se ascunsese mica bijuterie.
*
-Îmi stă bine? Să o leg la mijloc ori să o las liberă?
-Îți stă bine oricum!
-Ți-am lăsat cafeaua pe masă în bucătărie. Cu frișcă, desigur. Vezi că a mai rămas puțină apă fiartă în ibric, să-ți faci un ceai, poate îți mai trece durerea de măsea.
Bărbatul o sărută pe frunte și îi leagă eșarfa rosie într-o parte, ca în micile reverii pariziene.
-Să ai o zi minunată! îi urează bărbatul, care deja se bucură de mirosul răspândit de ceașca fierbinte.
-Fiecare zi este minunată, mai ales cu tine și aromă de cafea.
*
În capătul bulevardului, Ruxandra își așteaptă tremurând partenera de interviu. Frigul este tăios iar ninsoarea nu pare să se oprească prea curând. Femeia se zărește venind din capătul opus, mergând tacticos de teama să nu alunece și să scape cele doua pahare cu ceai. Mirosul de scorțișoară trasforma strada într-un pictorial pentru revistele cu tematică festivă, ca cele pe care le găsim în apropierea Crăciunului la orice magazin, pline de imagini de la târgurile din toată lumea. Peisajul nu pare să o încânte pe Ruxandra care mai degrabă ar fi stat într-o cadă fierbinte toată dimineața decât să se chinuie cu un amărât de ceai și cu poleiul. Tânăra se mișcă de pe un picior pe altul încercând să-și ia gândul de la temperatură și începe să măsoare cu privirea distanța pe care o mai are femeia de parcurs până la ea. Dacă ar fi fost primăvară, i-ar fi luat cu plăcere interviul în parcul de vis-a-vis, printre sutele de tufe colorate si cocori care zboară în baletul propriu. Acum parcul emană ceva mortuar, mai ceva ca privirea Ruxandrei când vede că femeia încetinește pasul. Sculpturile cocorilor, acoperite de zăpadă la intrare, arată precum gargui în dreptul unui mausoleu.
-Te rog să mă scuzi, m-am oprit să cumpăr ceai. M-am gândit că ne va ajuta să ne acomodăm mai ușor cu frigul de afară.
Ruxandra rămâne fără reacție în fața femeii care tocmai o întrerupse din contemplație și trece direct la subiect, luând unul dintre paharele cu ceai.
-Ultima dată vorbeam despre motivație. V-ați mai gândit la un posibil răspuns pe această temă?
Femeia se oprește brusc, derutând-o pe tânără care se chinuie să-și recapete echilibrul fără a scăpa însă reportofonul.
-Tu iei vreodată pauză?
-Nu înțeleg.
-Nimic nu înțelegi! Mai bine bea-ți ceaiul să te încălzești. Tremuri mai ceva ca frișca-n cafea.
-Vă rog sa-mi răspundeți! Orice! Acest interviu este vital pentru viitorul carierei mele!
-Așa crezi tu! spuse femeia, înaintând concentrată să nu-și ardă buzele sorbind din ceaiul fierbinte.
-Daca nu am interviul gata până la finalul săptămânii, s-a terminat pentru mine!
Femeia se întoarce și o privește pe Ruxandra cu scepticism:
-Ce înseamnă carieră pentru tine?
-Un job pentru care m-am pregătit și care îmi asigură o viață liniștită.
-Atât?!
-Ce ar putea fi mai mult de spus?
-Îți place cariera asta a ta?
-Presupun că da, altfel nu aș mai face-o.
-Dar o iubești?
-Nu pot să spun că nu!
-Cu alte cuvinte nu știi. Dacă aș refomula și te-aș întreba în felul următor: îți place să urmărești cu un reportofon necunoscuți aparent interesanți la -4 grade pe polei?
-Păi asta nu-mi place chiar așa de tare.
-Și totuși patinezi acum pe lângă mine.
Ruxandra încetinește pasul în urma femeii și o fixează cu o privire încruntată. Înțelesese mesajul, dar nu dorea să se declare învinsă. Dorea cu orice preț să termine interviul. Chiar dacă avea să mai descopere și alte adevăruri despre ea însăși, adevăruri pe care le trecuse la neimportante.
-Uite, draga mea, azi e marți. Mai ai câteva zile la dispoziție. Eu trebuie să ajung numaidecât la birou, dar…
-Nu mă puteți lăsa din nou așa! Încă zece minute ar fi de ajuns!
-Dacă ajung cu zece minute mai târziu, voi pleca acasă cu zece minute mai târziu. Ar însemna să întârzii la cină, iar asta ar fi inadmisibil.
-Eu niciodată nu ajung la timp pentru cină și totuși sunt fericită și am succes.
Femeia, cu un zâmbet discret, își scoate mânușile de piele și îi întinde Ruxandrei o carte de vizită.
-Ești prea tânără ca să înțelegi ce înseamnă fericirea. De priorități nici nu mai încape discuție. Aștept să-mi trimiți la această adresă răspunsul la cele două întrebări pe care le-am scris pe verso. Atunci îți voi trimite și eu răspunsurile care îți decid ție cariera.
Ruxandra rămâne cu cartea de vizită în mână și o privește cu disperare pe femeia care se îndepărtează râzând.
TO BE CONTINUED…
