EL NOBEL ȘI EA OSCAR

-New day, new me?

-New day, same old me!

Bărbatul se apropie de femeie și îndoaie cu tact gulerul larg al puloverului
de cașmir pe care aceasta îl poartă. Scoate delicat eticheta de la spate și o întinde cu două dintre cele cinci degete ale mâinii drepte. Stânga este ocupată. Cafeaua cu frișcă stă la loc de cinste. Se uită atent. Suficient cât să își întărâte partenera.
-S/M. Doar vârsta a crescut. Mulțumesc pentru grijă.

-Nu, nu. Altceva încerc să găsesc.

Femeia începe să se agite. Se gândește care îi sunt prioritățile în acel
moment. Să se scarpine în locul în care eticheta o irita când coborâse ori să-și îndepărteze bărbatul care o irită acum.

-Ce anume încerci să găsesti? Fix astăzi ai devenit pasionat de procentajele
materialelor?
-Aha…am găsit!
-Anume ce?
-Termenul de valabilitate pentru pesimism.
S-a lăsat liniște. Genul de liniște care precede inevitabilul într-o căsnicie
de 30 de ani. Și totuși, ce ar putea să i se întâmple? Știe tactica de război.
Și….încă mai poate. Să iubească. Nu trebuie. Doar vrea. Pentru ea. Încă.
-N-am expirat încă?
-Cred că mai am nevoie de cafea.
-Poate pui și o cireașă peste frișcă.
-Ce sens are? Tu ești în fiecare dimineață cireașa de pe frișca din cafeaua
mea. Acrișoară, dar cea mai savuroasă.
Bărbatul o sărută pe obraz și zâmbește parșiv. Pericolul a trecut. Ne-a
salvat din nou. Nobelul pentru pace ar putea fi al lui. 30 de ani de experiență în
câmpul negocierilor pentru ordinea mondială. Încă mai poate. Își ia cafeaua și pleacă spre balcon. El este gata deja. Trebuie doar să-și pună paltonul, trebuie să-și ia pălăria, servieta și să plece. Dar mai este ceva important de care nu trebuie să uite. El nu uită niciodată. Trebuie să-și sărute iubita. Pentru ea. Încă mai poate.
-Știi ce mă gândeam? se aude din living, pe fundalul unor pași grăbiți.
-Mi-e teamă să mă gândesc și eu la ce te gândești tu. răspunde bărbatul
refuzând categoric să se panicheze.
-Astăzi o să-mi iau liber. Voi sta acasă și mă voi gândi.
Bărbatul ridică privirea spre orașul încă inert. Nu-i vine să creadă.
Se uită în gol. Stereotip își întoarce privirea spre ea. Se consideră puternic, dar extazul parcă nu ține cu el. Totuși, se abține. Chiar dacă ar sări în sus de bucurie. Încă mai poate.
-Ești sigură că este o idee bună? Nu-mi amintesc ca tu să fi lipsit vreo zi de
la birou.
-Ei bine ar fi cazul să îmi iau și eu o zi liberă. Doar n-o fi foc în urma mea.
Este șocat. Nu se aștepta să mai poată fi.
-Și ce ai de gând să faci toată ziua singură acasă? Nu ai experiența
necesară pentru așa ceva.
-New day, same old you! O să mă relaxez. O să gătesc ceva, poate un
desert, mă voi relaxa, voi citi. Că veni vorba. Când te întorci, ar fi bine să coborâm fotoliul în living. Este mai multă lumină aici și mă gândesc serios să mă reapuc de lecturat. Poate mă mai inspir puțin.
Nu mai poate. Nu mai poate să se ascundă. Râde isteric. A uitat de țigară.
Își duce mâinile spre obraji. Vrea să-și usuce ochii cu manșeta. Paltonul este aspru și își înroșește fața și mai tare. Râsul este pasional. Acum greu de auzit dar profund resimțit în vârful diafragmei.
-Cu alte cuvinte o să te uiți la două întrebări până rămânem fără Chardonney, apoi eu vin acasă, fac ceva dulce și ne culcăm. Și că veni vorba,
fotoliul îl lăsăm la parter sau e cu termen limită 10 ani și apoi iar sus cu el?
-Ți s-a ridicat gulerul de la atâta veselie. Permite-mi să ți-l așez.
-Trebuie să știu. Peste 10 ani n-o să mai pot.
-Vai de mine!
-Teribil, nu?
Femeia întinde eticheta paltonului cu două dintre cele cinci degete ale mâinii
stângi. Mâna dreaptă ține la loc de cinste un vraf de hârtii. Se întoarce spre
bărbat și îl privește panicată. El Nobel și ea Oscar.
-Acum am realizat.
-Ce anume?

-Termenul de valabilitate al cinismului tău.

-Desfă încă o sticlă. O să mai dureze.

TO BE CONTINUED…

Foi răvășite. Pe fotoliu, pe jos, pe masă, în baie, lângă pat(…)

LA DRUM PRIN ANTICHITATE

Cum ar fi să ne întoarcem în timp, să poposim prin anul 900  î.Hr și să privim prin lentile cum oamenii se dezvoltă, progresează și lasă urme memorabile ale unui nivel de trai  care definește o nouă perioadă a societății ?

 Pasionant, provocator, tentant….

Iată că civilizația miceniană tocmai s-a prăbușit , ,, evul întunecat” a lăsat loc evoluției culturii grecilor , iar comerțul înfloritor a stabilit legături cu Egiptul și Orientul Mijlociu.

    E momentul când apar sanctuare apelene, când este adoptat alfabetul civilizațiilor Orientului Apropiat, epopeile lui Homer, Iliada si Odiseea, poemele lui Hesiod. Toate la un loc contribuie la crearea unei identități culturale comune popoarelor Greciei.

   Din punctul de vedere al artelor distingem opere memorabile realizate din ceramică  pictată cu frize, cu stil geometric, figuri de femei și bărbați în mărime naturală, picturi realiste ale bătăliilor purtate de luptătorii greci .

Sculptura vremii era uluitoare. Avea funcții și mesaje noi, se realiza cu o acuratețe desăvârșită.

 Nici pictura nu era mai prejos, evoluția stilurilor mergând de  la cel geometric, perfectibil, exact, până la cel al figurilor în mișcare.

Vasele decorate cu figuri  abundă, transformând interioarele în adevărate expoziții de frumos cultivat atent.

  Prin anul 700 î.Hr. pașii ne poartă din  perioada arhaică, unde abundă figuri  antropomorfe masculine ce se aduceau ca ofrande vaduvelor către clasicism.

Un anume stil apare preponderent. Este imortalizarea nevoii de siguranță. Un monument reprezentativ este  Sfinxul din Naxos, aflat în Muzeul din Delfi, care ne înfățișează un monstru  mitologic, cu cap de femeie, piept și aripi de pasăre, corp de leu – temă populară arhaică.

  Sentimentul de înflorire al civilizației acestei perioade transpare din culorile vaselor, care trec de la non culoarea neagră la roșu intens, albastru și nuanțe metalizate.

  O privire de ansamblu  te face să crezi că desenul tehnic era materie de bază pentru pictorii amatori care nu conteneau în a prezenta prin intermediul temelor complexe perfecțiunea imaginii surprinse.

  După 508 î. Hr pană în 404 î.Hr omenirea face un pas important, trecând  în perioada clasică…

   Desi aparent ar trebui să întâlnim un stil sever, statuile timpului demonstrează prospețimea corporalității, libertatea tehnicii, o identitate aparte.

   După 404 î.Hr omenirea distinge un altfel de artă, cea elenistică, în care Lisip și școala sa au o influență covârșitoare asupra sculpturii elenismului.

   Venus din Milo, una dintre cele mai frumoase imagini feminine sculptate în marmură,  cunoscută și ca Afrodita din Milo,  face dovada noii orientări în clasicism. Se prezumă că brațele sale erau întinse și tineau scutul iubitului său, Ares.

    În paralel cu  aceste orientări distingem și arta etruscă, un alt culoar de frumos ce merită a fi traversat cu  mintea, sufletul și privirea .

   Câtă grație, câtă frenezie în frescele etruscilor, care cântă, dansează, iubesc. Spre deosebire de greci, ei credeau în viața de apoi, ceea ce a avut o influență bogată asupra ornamentației mormintelor.

         In 202 î.Hr omenirea  pășește în perioada augustană, când republica romană se transformă în imperiu. Caesar fusese ucis, iar locul său a fost luat de Augustus, imperiul trecând prin perioada Pax Romana, caracterizată printr-o înflorire fără precedent a artelor. Busturile  conducătorilor devin o prezență permanentă, pictura romană  se bucură de un statut asemănător cu al sculpturii

Una dintre cele mai reprezentative fresce este cea din Pompeii  care ne infățișează un riual feminin de inițiere în misterele cultului lui Dionysos. Din păcate, multe din astfel de bijuterii au dispărut odată cu erupția vulcanului Vezuviu.

    Perioada descrisă este una vie, pulsând de viață, în care creatorii de frumos au un statut recunoscut de societate. Sunt respectați, adulați, înconjurați de prețuirea maselor.  Anonimi în majoritatea lor, ei reprezinta gradul de instrucție al claselor  conducătoare, exigența în prezentare a realității, tonusul unei societăți în continuă dezvoltare.

    Picturile murale, pavajele mozaicate, vasele pictate descoperite în orașele acoperite de cenușă, în morminte sau  cu ocazia deschiderii unor șantiere arheologice oferă indicii prețioase celor dornici să se întoarcă prin tunelul timpului.

    Talentul omenirii  este demonstrat ca o ecuație  matematică.

   A existat,  există și va continua să existe din orice timp !

❗ FRAGIL❗

Orice deține ramă, devine tablou. Doar curentul artistic diferă. Curentul și chipul care din întâmplare s-a privit în oglinda cu ramă. Nu vom discuta despre mituri și legende. Și nici despre motivul oglinzii. Dar vom vorbi despre INACCESIBIL. Simbolul universal care pornește de la dogmă. Iar dogma rămâne rezervată celui ce poate privi dincolo de transparent și până în adâncul galbenului dens. Artistului. Pentru care fragilitatea înseamnă virtute și putere iar cald-rece înveliș labil.

Interdependența dintre pictor și dăinuire o va explica el. Artistul. Aris.

I.T.T: Dacă ar fi să-ți pui în dreptul patului o pictură, pe care ai alege-o drept ținta primei tale priviri de dimineață?

A.T: Nu aș alege să îmi expun propria lucrare în camera în care dorm. Deși sunt foarte atașat de tablourile mele, din momentul în care le finalizez ele deja aparțin privitorilor. Prefer ca peretele din dreptul patului să fie gol, alb, ca o pânză în așteptarea pensulei mele.

I.T.T: Am remarcat un anumit stil cromatic în lucrările tale. Spune-mi, te rog, ce-ți trece prin suflet și apoi prin gând în clipa în care întinzi pensula spre roșu?

A.T: Sufletul și gândul funcționează într-o simbioză, împingându-mă destul de rar, dar hotărât, spre alegerea roșului. Dacă pentru unii roșul semnifică iubire sau furie, pentru mine înseamnă ceva haotic, distopic, deranjant. Roșul e și modul meu de a încripta un mesaj sau un simbol.

I.T.T: Care mai este scopul portretului dacă îl lași fără chip? Nu-l privezi oare pe el de identitate iar pe noi de sens?

A.T: Pentru mine, identitatea nu este reprezentată de chip; chipul e doar o carcasă a sufletului. Sensul portretelor mele nu e universal. Vreau să accesez individual fiecare privitor, iar el să își dea voie să vadă dincolo de formele și petele de culoare abstracte. Privitorul e în control și poate insera în locul chipului lipsă orice dorește – chipul cuiva, un sentiment, un cuvânt. Sau îl poate lăsa așa. Sensul adevărat pe care l-am dat eu rămâne mereu un mister, dar nu din dorința de a priva privitorul de libertatea interpretării.

I.T.T: Ce înseamnă fragil?

A.T: Apelez la tema fragilității în lucrările mele din dorința de a o celebra și de a o expune ca pe o calitate. Cred că e nevoie de o doză aproape infinită de curaj pentru a-ți da voie să fii vulnerabil. Admir cu tărie oamenii fragili care își asumă riscurile la care se supun.

I.T.T: Oare se poate sfărâma ceva din tine la brutala mânuire de opinii a privitorului neavizat?

A.T: Nu. Reacțiile privitorilor sunt o oglindire a trăirilor ce le aparțin, trăiri care, fie că sunt negative sau pozitive, sunt tot trăiri – sunt autentice și le apreciez. Mai mult decât atât, pun valoare în mod egal pe opiniile privitorilor. Nu îi discriminez. Fie că sunt avizați sau neavizați, valoarea e aceeași.

I.T.T: Un bărbat în poziția copilului este mai lipsit de forță comparativ cu un bărbat pe verticală?

A.T: Nu. Un bărbat în poziție verticală se pliază după așteptările din partea societății. Un bărbat în poziția fetusului își dă voie să acceseze (și să afișeze) vulnerabilitatea care, pentru mine, e o virtute. Dar fiecare își găsește puterea în ce lasă să îl definească.

I.T.T: Orice artist devine el însuși artă. Mai pură și mai greu de imitat. Tu ce curent artistic vezi când te găsești în rama oglinzii, cu tot cu chip și cu tot cu tine?

A.T: Deocamdată îmi acord libertate de exprimare prin neapartenența exactă la un curent artistic. Deși este evidentă afinitatea mea pentru arta contemporană, îmi dau voie să mă redescopăr, să mă reinventez. Într-un mod paradoxal, vreau să fiu recognoscibil prin a fi irecognoscibil, imprevizibil. Întrebarea ta îmi aduce aminte de o secvență din filmul Klimt, unde se discuta despre valoarea oglinzii și despre valoarea ramei sale. Mă privesc în rama oglinzii și văd același eu, dar în lumini diferite – în funcție de ramă, de stare. Văd un mozaic ale cărui piese le schimb constant, marginile sale rămânând aceleași.

I.T.T: Dacă te-aș ruga să faci un portret lumii, ce fel de linii ai folosi?

A.T: Lumea se schimbă într-un ritm atât de alert încât lucrarea nu ar ajunge niciodată la o finalitate coerentă. Ar fi o muncă sisifică. În schimb, aș îndemna lumea să își facă un autoportret.

I.T.T: Crezi în distincția dintre culori calde și culori reci? Dacă da, pot oare culorile calde să exprime trăiri ce pot îngheța un om?

A.T: Da, cred că sunt diferite, dar nu fundamental. Culorile calde și cele reci pot împrumuta și face schimb de efectele pe care le pot produce. Culorile calde au puterea de a trezi trăiri negative în sufletul și mintea privitorului, dar cred că trebuie luate în considerare și formele ce îmbracă aceste culori.

I.T.T: Un artist și-ar putea rezuma întreaga existență printr-o mâzgălitură făcută cu pixul, la plictiseală sau la prea aproape de final?

A.T: Consider că talentul și existența unui artist sunt aproape incomensurabile. Da, artistul talentat poate concentra într-o formă simplă toată existența sa, însă nu aș vrea ca privitorul să o perceapă ca pe o ,,mâzgălitură’’, ci să încerce să o înțeleagă. Aș realiza această ,,mâzgălitură’’ în ultimele momente din viață

I.T.T: De ce pictezi?

 

A.T: Pentru a dăinui.

 

Ca să înțelegi puterea universală trebuie mai întâi să înțelegi forța pe care increatul o deține și fragilitatea concretului ce va deveni. Fragilitate suficient definită pentru a speria orice rațiune. Și sperie atât de tare încât mâna artistului în care își slujește penelul începe să tremure și să traseze apăsat figura embrionară. Cu roșu. Nu din iubire. Din haos.

TREBUIE

Partea dreaptă a patului a rămas goală. Papucii de pe mochetă așteaptă să fie chemați la raport. Draperiile sunt neatinse. Este liniște. Mult prea liniște ca să nu-ți faci griji, însă David nu pare să se alarmeze. Pune stăpânire pe întreg patul și se bucură de încă 5 minute de somn profund. E conștient în subconștient că aceste 5 minute vor trebui să-i ajungă pentru următorii 20 de ani. Nu va mai putea.
La parter…..un alt călător în expediție. Aceeași expediție. Ruxandra se plimbă din living în bucătărie și înapoi contemplând un vraf de hârtii mâzgălite. E 7. Cafeau a fost înlocuită cu cel mai bun Chardonnay pe care l-a putut găsi în căminul lor. Nu are stare, la fel cum nu are nici somn. Se plimbă desculță. Vrea să simtă. Dar ce? Acum se învârte în cerc și se încruntă. Își mai toarnă puțin.
-7 și 5 nu este cam devreme?
-Astăzi e târziu pentru orice.
-Ți-ai uitat papucii sus.
-Nu de papuci îmi arde mie acum! Încerc să gândesc…
David coboară liniștit scările și privește spre călătorul din viața lui din fața lui ca pe un monument ce nu ar putea să-l surprindă cu vreo schimbare de ipostază. El o să bea cafea. Pentru el, 7 și 5 este încă devreme.
-Știam că tălpile goale prin iarbă proaspătă te ajută să te relaxezi și să gândești. Probabil tu simți pădurile nemțești când calci pe parchetul ăla, dar nu cred că te ajută prea tare.
Ruxandra se aruncă pe fotoliul de brocard și se lasă printre perne. Are un pulover cu gât larg. Suficient de larg cât să-și ascundă capul în el. E cald și bine acolo și parcă nu ar mai ieși. Dar trebuie. Trebuie să meargă la serviciu, trebuie să muncească, trebuie să gândească, trebuie să aibă succes. Lipsește un trebuie de aici. Ar mai trebui să facă ceva, dar nu-mi amintesc exact ce și nici ea. Și nici nu trebuie.
David în schimb, trebuie să o iubească, trebuie să aibă răbdare, trebuie să muncească, trebuie să asculte, trebuie să trăiască. Și pentru ea. El poate.
-Premium.
-Poftim? se aude dintre ochiurile dense ale puloverului lila.
-Vinul. Este premium. Merita un alt context totuși. Sau măcar un PM.
Bărbatul își privește iubita cum agonizează în fotoliul de la începuturile lor și își amintește cum obișnuia să o sărute și să o iubească pe brocardul acela rigid. Își bea cafeaua în timp ce își admiră monumentul și zâmbește. Încă ar iubi-o. Chiar și pe sub puloverul de lână. Nu ar mai pleca, dar trebuie. Trebuie să-și pună costumul, să-și ia paltonul, să ajungă la serviciu și să se gândească. La ea. Pentru ea. Poate.

,,DESPRE INIMĂ ȘI ALTE ESEURI”

Ești tot timpul conectat la știri. Aproape că nu-ți poți dezlipi privirea de ecranele televizorului, calculatorului, telefonului. Cauți și găsești aceleași teme, reluate infinit, până la limita epuizarii.

Fie sunt recomandări, fie constatări, fie avertizări, lumea jurnaliștilor are ce  face în fiecare zi. Pentru unii dintre ei, știrea se preia din pix, fără verificări, se aruncă în piață și se așteaptă reacția.

Tema aleasă e una ,, urgentă”, ,, delicate”,  ,,imposibilă” , are conotații politice, economice, este actuală și primează tuturor altor alternative.

În lumea aceasta răsare un volum care ne îndeamnă la o altfel de lectură, a unor eseuri ,, neatractive”, cu teme inactuale : istoria inimii , bătrânețea de la orizont, discuții pe marginea prostiei, despre rău și consecințele lui.

Poate că pentru cei mai mulți, temele sugestionate nu mai înseamnă prea mult. Pentru alții însă, întruchipează  un prezent căutat.

Ne e drag să mai iubim cu inima. Așteptăm de la bătrânețe ceva mai mult decât suferință. Răul nu are de ce să ne atingă. Prostia trebuie ignorată.

Andrei Pleșu este un intelectual subțire, care dă discursului cursivitate, amestecând umorul profund cu voluptatea eseului, îndrumând cititorul să intre în discuție, părăsind lumea actualității și intrând pe porțile unui tunel al timpului, unde se regăsește cu tinerețea sa, cu visurile și speranțele de odinioară.   

Cele patru eseuri cuprinse în acest volum („Despre inimă”, „Despre bătrânețe”, „Despre prostie”, „Despre problema răului”) sunt in profunzimea lor  generoase propuneri de lectură și aduc în discuție, de fapt, esența fiecăruia dintre noi, acele teme care sunt fundalul intim al gândirii omului în particular și cauza ultimă a frământărilor sociale, în general.

A sta de vorbă cu Andrei Pleșu este un privilegiu!

Dar dacă îl citești?

Ai privilegiul de a-l cunoaște din desele apariții, de a-i fi auzit vocea și atunci lectura devine o discuție de buni prieteni reîntâlniți peste timp.

 ,,Stilul oral folosit de autor este un atu în plus al acestui volum, care își propune nu să epuizeze temele în discuție, ci să ridice „un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură (cititorul) nu mai apucă, ocupat cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene”.

Să-ncepem cu inima totul !   

Doar ea  pulsează viață, prin definiție. Asta până devine  clinică.

De la inima clinică, cea care se poate afla în atenția medicilor, asociată spontan cu ideea de moarte, eseistul face trecerea către „inima romantică”, a afectelor.

Și așa descoperim că putem avea „inimă grea” sau „inimă mare”, că  putem suferi de „inimă albastră” fără ca acestea să reprezinte simptome clinice, ci o radiografie a sentimentelor noastre.

 „Inima e expresia supremă a identității noastre, e ceea ce e mai adânc și mai specific în noi” spune Andrei Pleșu.

Pentru filozof, ,, inima devine un autentic  spațiu al cunoașterii, al înțelegerii, în esență, a lucrurilor, este luată în discuție de eseist, care prezintă cititorului referințe literare, filozofice și teologale în sprijinul afirmațiilor sale.”

Tot trăind ajungi și la bătrânețe  !

,,Ce curios! Se moare de milioane de ani și lumea încă nu s-a învățat cu asta!”

Remarca îi aparține lui Constantin Noica, citat de Andrei Pleșu în eseul „Despre bătrânețe”.

Eseistul nu se dezminte. Bucuria lecturii filozofice l-a acapart dintotdeauna, astfel că îți permite să ne trimită să mai recitim Sofocle,Cicero și de acolo să ne aplecăm spre vârsta senectuții.

Vă pare rău că îmbătrâniți ?

Nu ar trebui. E doar o aventură, din care afli lucruri noi , ai de câștigat atâtea avantaje .

Viata ca viața, iți aduce avantaje, dezavantaje și întâlniri cu prostia.

Prostia ta, prostia altora. Evantaiul e larg. Ai de unde alege.

„Nu e om să nu treacă, din când în când, prin crize de prostie. Trebuie să fii foarte prost ca să crezi că n-ai fost prost niciodată. Dar ești scuzabil dacă îți iei, la timp, distanță față de derapajele proprii”.

Ca un adevărat  seismograf, eseistul  nu ne sperie, ci ne dă măsura umoristică a prostiei , pe care o consideră ca un teritoriu unde se pot face incursiuni de toate genurile, receptându-i undele de propagare de la distanță.

Aflăm că până și aceasta poate fi abordată savuros, că din călătoria prin domeniul ei ai ce învăța.

Ce tot atâta supărare ?

 Ca ești un prost, că te întlnești cu unul de aceeași teapă , e limpede, e o boală ce te contaminează.

Odată ce aflăm că de prostie nu este nimeni scutit, nici cele mai inteligente persoane, ne simțim mult mai ușurați.

 „Portretul prostului” este clar deslușit de Andrei Pleșu:

 – „Prostul e cineva care crede că știe”.

 Portretele unor categorii de proști – „prostul solemn sau cel vesel, prostul volubil sau cel harnic și mămos” – sunt realizate prin observații

Prostii sunt peste tot, ascunși sau vizibili, vocali sau tăcuți, enigmatici sau expresivi.

Se ia prostia ?

O avem în noi ?

Se găsește de vânzare sau se confecționează ?

Mister !

De ceva vreme ne conduce prostia,  precaritatea noastră poltică, economică, instituțională, ce are la bază corupția, a adus cu ea cultul prostului cu funcție .

Și iata cum, deodată,  alunecăm spre eseul „Despre problema răului”. 

„Răul este esențialmente zâzanie, vrăjmășie, dușmănie. Dar n-ar exista progres interior, viață spirituală, dacă am fi tot timpul în norii soluției.”

 Problema răului devine o reală poticnire  care absoarbe întregul armonios. Dureroasă constatare , mai ales că nu poți să nu te întrebi dacă e nevoie de așa de mult rău lângă tine.

Și atunci ai la îndemână metode pentru depășirea situației de fapt .

Fie cea didactică, fie cea estetică, fie cea a înțelegerii.

Cum și pe care să o alegi ?

Liberul arbitru e singurul care hotărăște.

Faci un compromis cu tine, cu mediul înconjurător, cu ceilalți din jur și, de la caz la caz,  scoți din joben ce se adaptează la situație.

Andrei Pleșu este un reprezentant al Școlii de la Păltiniș, un intelectual predispus ,,să ne ocupe” timpul cu teme general valabile , ale momentului de față.

Volumul te trimite la lectură susținută, de la filozofi la oameni ai spiritualității, de la știință la istorie. Nu-i  poți ,, face față” partenerului de discuție dacă la baza studiului tău individual nu stau cunoștințe din cele mai variate domenii.

Și totuși, citind, descoperi că ai gândit de multe ori la fel ca autorul, numai că ,,nu cunoști limba” în care acesta se exprimă . 

Volumul este și azi extrem de actual.

Mai ales pentru un om cu inimă, care bate la porțile bătrâneții, spectator al prostiei afișate , cu iz de răutate, în ceea ce televiziunile se întrec în a prezenta, zi de zi, publicului larg.

Lectură plăcută !

La final veți fi  mai bogați în trăiri…

 

LA PERFECTA JUMĂTATE

-Cum a fost azi? O altă marți reușită?
-Nici pe departe!
-Am pregătit tagliatele și, desigur, un Chardonnay așa cum îți place.
-Fata asta nu renunță, iar eu chiar nu știu ce să-i răspund!
-Niciun interes față de mine, dar totuși, tagliatele…
-Numai la tagliatele nu-mi stă mintea acum. Totuși ar putea să-mi stea cu un pahar de vin. Adică să-mi stea de tot că oricum nu-mi este de folos când vine vorba de răspunsuri.
-Ce ați făcut cu interviul?
-I-am pus și eu două întrebări pe măsură.
-Și crezi că va răspunde la ele?
-Sper să nu! I-am spus că dacă va reuși să răspundă, îi voi trimite și eu răspunsurile mele pentru orice întrebări mai are.
-M-aș amuza teribil!
-Numai când mă gândesc la întrebarea aceea îmi pierd orice rațiune.
Bărbatul își aprinde o țigară și ocupă locul din dreapta mesei. L-a ales cu înțelepciune. La perfecta jumătate dintre soția sa și fereastră. Perfecta jumătate dintre liniște și furtună. De fapt, el este cel care ține balanța în echilibru, dar, ca și femeia de lângă el, mai are nevoie de timp ca să se cuprindă.
-Propun să lași grijile astea deoparte și să ne bucurăm în liniște de masă. Poate nu ai observat, dar am pus și parmezan. Spuse bărbatul fumegând din colțul gurii.
Femeia se ridică sprijinindu-și mâinile de masă. Își prinde palmele de șold și pornește într-o călătorie spre regăsire. Destinația este clară. Un du-te vino din living în bucătărie. Pentru o clipă se oprește la jumătate de drum. Cu o palmă încă agățată fără scăpare de șold și cu cealaltă palmă încleștată în jurul sticlei de vin își privește soțul care este preocupat să trăiască liniștit printre propriile lui gânduri. Doar nu era să-l lase în contemplație. Omul să-și trăiască realitatae…
-Nu mă așteptam!
Bărbatul își întoarce privirea spre ea cu o lejeritate și luminozitate care ar fi putut porni un război chiar în acel moment. Măcar ar fi rămas în istorie pentru ceva.
-Nici eu! Am gătit degeaba!
-Mă refeream la faptul că nu mă așteptam ca această sticlă de vin să se deschidă de una singură. Lasă-mă să ghicesc! Va face ,,fâs” după ce o să găsesc eu răspunsul….
Bărbatul își abandonează pe marginea pervazului jumătatea de țigară ce a rămas și își ia în primire ultima atribuție masculină a serii. Zâmbește ironic. Încă mai poate.
-Ai deja răspunsul, deci cred că poate face ,,fâs” de pe acum.
-Nu mă mai provoca.
-Răspunsul a fost întotdeauna în mintea ta. Răspunsul la întrebarea aia care nu-mi mai face mie loc în gândul tău ți-a ghidat fiecare pas pe care l-ai făcut în viață.
-Măcar știi să faci paste ca un italian autentic. La filosifie încă nu m-ai convins.
Bărbatul umple simetric cele două pahare de pe masă părând că nu a auzit comentariul soției. Încă mai poate.
-Dacă ai fost atent, spuneam că mi-am pierdut rațiunea…
-Și ce propui?
Femeia îl fixează cu privirea și îi întinde paharul
-Să mai torni.

TO BE CONTINUED…

DIAMANTE PE REVERE ZDRENȚUITE, SAU…?!

Când evenimentele din societate mă depăşesc, reduc totul la familie. Mă întorc, cum ar fi, la sămânţă. Aşa judec eu mai bine. Ce e bine, ce e rău, ce merge, ce nu merge, de ce, cine a greşit, cine are dreptate, ce vrem să facem, cu ce vom face… Mă bazez pe concretul existenţei noastre. De o vreme, nu mai pot aplica acest scenariu! Mă împiedic de alte scenarii! Profesioniste…

Și totuşi, indiferent de scenarii, sunt convinsă că România se schimbă. Încă mai cred că sacrificiul involuntar, prin foc, al îngerilor de la Colectiv, a dat startul purificării. Dar e mult de făcut. Tinerii pot aerisi atmosfera. Ceea ce a generat o realitate pestilenţială este comportamentul clasei politice, care a avut efect contagios la nivelul întregii societăţi. Până când această epidemie nu este eradicată, nici genialii şcoliţi afară – spre care se îndreaptă mulţi ochi – nu pot face nimic. Trebuie să facem curăţenie şi apoi să-i chemăm, „pe curat”, pe copiii educaţi în cele străinătăţi! Altfel, scarlatina/pesta/aviara corupţiei s-ar putea să-i îmbolnăvească şi pe ei, iar „medicamentele”… le-au palmat corupţii.

A fost o vreme – parcă s-a mai diluat! – ideea că vârstnicii nici nu ar avea dreptul să voteze. N-am înţeles exact de ce vârsta ar fi un impediment. Sper că avem voie să gândim/ vorbim/ scriem! Un truism: vârsta biologică nu este, nici virtute, nici defect! Ne-am născut când ne-am născut. Ce am făcut cu viaţa care ni s-a dat ?! Este de discutat. Dar nu la grămadă. Se întâmplă că recente studii ale pieţei forţei de muncă arată că „bătrânii” sunt preferabili, pentru că sunt mai conştiincioşi, mai dornici să înveţe, mai competenţi, mai adaptabili. E de bine, e de rău?! Da, tinereţea este o condiţie necesară, dar nu suficientă! Ea trebuie dublată de competenţă, entuziasm, efort, bună credinţă! Generaţiile pot şi trebuie să colaboreze. Fiecare generaţie are vârfurile şi scursurile ei. Dar toţi ne dorim o societate normală, respirabilă, fără corupţie, democrată, în care educaţia, sănătatea, cultura, justiţia să se afle acolo unde le e locul, o clasă politică alcătuită din patrioţi profesionişti, oameni cinstiţi, cu o moralitate desăvârşită. Să nu repetaţi/repetăm greşelile făcute (şi) de 29 de ani, când au hotărât/ hotărăsc pentru noi cei care au strigat/strigă mai tare, cei care ştiu jocurile. Eşecul de azi este continuarea eşecului iniţial. Să nu ne mai lăsăm duşi după fentă, după valize, după zvonuri, după acari Păuni, după scenarii construite în altă parte şi nu pentru binele nostru. Haideţi să găsim oamenii capabili să scrie scenarii corecte, să administreze schimbarea, pe baza unor criterii obiective!

Voi, tineri, fiţi generaţia care construieşte, nu care dărâmă! Nu fiţi diamantele de pe revere zdrenţuite, fiţi broşele cu diamante de pe costumul de gală!