0
0
Te trezești într-o zi și-ți merg toate și toate-s bune și nimic nu te mai impresionează în afară de propriul zâmbet din oglindă. Și te gândești, oare de unde l-ai căpătat, cine ți l-a oferit cu atât de multă generozitate? Îl admiri, îl încerci, mai întâi pe jumătate, apoi până la urechi și în cele din urmă îl ascunzi. Te concentrezi pentru a-i afla originea și te simți obligată să te încrunți, pentru ca ideile din minte să ți se lege mai ușor.
Îți amintești de ziua în care ai plecat să te reculegi și-ți întinzi din nou zâmbetul pe chip și te bucuri de el ca de o jucărie nouă. Atunci, ți-ai dorit să respiri într-un loc pustiu, cu vânt timid și cer senin. Deasupra ta mai zburau din când în când păsări, înfiorate de solitudiea pe care ai ales-o. Ele zburau departe, tu erai iarăși singură, cu tot haosul tău, adunat în timp. Ai mers pe drumuri lăturalnice și ai trecut prin păduri dese. Ai urcat pe cel mai înalt vârf și ai decis să rămâi acolo o vreme.
Drumul te-a obosit, dar cântecul te-a atras. Și ai rămas acolo până la ultima notă și ultimul cuvânt. Și mare ți-a fost mirarea ca în acel loc pustiit să dai de-o bogăție. N-ai atins-o și nici n-ai avut curaj s-o privești îndeaproape. Ai explorat, te-ai bucurat de puținul soare și ai profitat de ceea ce-ți era sortit. Și din colțul pe care l-ai ales să-ți fie adăpost, ai primit tot. Fără să ceri, fără să cauți și fără să știi.
Și ai aflat acum ce dar ai primit atunci. Și zâmbetul pe care ți l-ai creionat acum, este cu totul altul decât cel pe care l-ai purtat atunci. Și te bucuri acum, așa cum nu ai fi crezut că ai să te bucuri atunci. Și te împlinești pe măsură ce trăiești de atunci încoace. Și-ți este bine și visezi și trăiești așa cum ai scris o vreme.
Ai vrut un loc ferit de lume și ai găsit un mic univers. Și pas cu pas te-ai cuibărit în el ca să te odihnești, după sacrificii și muncă. Și vei sta acolo un timp, până când ai să-ți îndrepți oasele, ai să-ți întinzi gândurile și ai să pornești cu dreptul, cu universul tău cu tot, și ai să miști măcar un munte, unul mai mare decât cel pe care l-ai urcat pentru a te bucura.
Îți sclipesc ochii, îți râde și privirea și te ridici din când în când pe vârfuri. Emani un haos plăcut. Un haos menit să-ți aducă liniștea. Un haos primordial poveștii pe care nu știi dacă poți s-o scrii. Dar îl trăiești cu buzunarele pline de scrisori, de hârtiuțe și de poze noi. Cu o geantă la fel de nouă, pe care o vei umple cu schițe, ciorne și cu pagini goale. Îți controlezi răbdarea și anticipezi că le vei umple abia când vor prinde culori mai calde.
Și ce te-ar copleși paginile acelea goale, dacă s-ar înroși la unison, pe măsură ce scrii peste ele.
După un timp, ai plecat de lângă oglindă și ai luat la pas toată casa. Nimic nu-ți mai pare cunoscut. Ai o casă nouă, pe care o explorezi și ți-o imaginezi după sufletul tău. Ai vrea s-o transformi, s-o umpli și s-o colorezi. Ai bibliotecile pline, cu tratate, cărți și alte minuni. Din loc în loc, ai câte-o ramă, și-n loc să zâmbești în dreptul pozei, zâmbești când îți vezi reflecția pe sticlă. Și nu în dreptul tău zâmbești, căci pozele cu tine au rămas în cutii. Zâmbești în dreptul altui om, care se simte vinovat și azi de haosul pe care ți l-a oferit. Și-ți zâmbește și el din poză, așa cum ți-ar zâmbi dacă ți-ar sta alături, la fel de roșu, la fel de cald, la fel de fericit.
Te mai învărți și visezi cu ochii deschiși. Te întorci și-ți mai amintești. Privești, analizei și simți din plin orice. Un fir de praf te-ar gâdila, doar ca să râzi cu zgomot, cum rar te-aude casa și cum obișnuiești acum.
Pe hol, te-așteaptă un halat. Îl îmbraci și te privești în oglindă. Trei pași de la biblioteca ticsită la cuier. Iar cel din poză te privește mândru. Și te admiră. Și te-ar striga pe nume dacă ar putea. Iar tu te-ai pierde și te-ai însenina și te-ai lăsa cucerită din nou, așa cum ai făcut-o când muntele acela a început să cânte și ai rămas.
Te uiți din nou la zâmbetul tău din oglindă și te gândești, oare de unde l-ai căpătat, cine ți l-a oferit cu atât de multă generozitate? Și-ți încrucișezi brațele, iar profilul tău sever se reflectă în poza de pe raft, iar poza râde.
Iar viitorul întreg, de acum îți surâde.
