0
0
Sintagmele din titlu ne sunt foarte bine cunoscute din unele basme populare, dar în special din veritabila capodoperă a speciei – „Harap-Alb”, scris de Ion Creangă, în mod evident cu surse de inspirație din folclorul românesc anonim. Aici însă semnificația bizarei alăturări este mult mai profundă decât poate ne-am aștepta. Protagonistul principal, viteazul fiu de împărat, devine „pacientul” pe care se aplică însușirile absolut neobișnuite ale apei vii și apei moarte. El moare înainte de aceasta, fiind decapitat de către maleficul Spân, iar ritualul readucerii sale la viață este similar miturilor Antichității grecești sau egiptene (vezi mitul lui Osiris, cel al cărui trup dezmembrat în mai multe bucăți de Seth, recuperat și „reconstituit” de Isis, sora și soția celui ucis, este adus la viață temporar, înainte ca acesta să devină stăpânul Hadesului).
Și Harap-Alb este înviat tot de femeia care îl iubea, fiica împăratului Roș, care îi lipește capul, în urma unui ritual foarte interesant. Mai întâi, stropește rana fatală cu „apă moartă”, pentru a-l cufunda definitiv în lumea de dincolo, de unde trebuie să se întoarcă în lumea celor vii, purificat total și dezlegat de jurământul prin care fusese silit să i se supună Spânului. Apoi, stropirea cu „apa vieții” desăvârșește în chip fericit procedura magică. Folosind un limbaj ceva mai ancorat în contemporaneitate, putem invoca un gen de operație chirurgicală foarte complicată, însă rezolvată relativ simplu de către o persoană inițiată. În altă ipostază, atrage atenția locul anume în care se găsesc cele două feluri de apă miraculoasă. Mai exact, eroul este supus unei încercări majore, fiind trimis să aducă „apă vie” și „apă moartă” din locul unde „se bat munții în capete”. Singura posibilitate de a reuși ar fi ca îndrăznețul doritor să își însușească cele două licori este ca acesta să aștepte clipa când… munții ei agresivi s-ar așeza să se odihnească!
Pentru noi, muritorii de astăzi, scenariul este unul de domeniul fantasticului de tip mitic. Un miracol pur – ne-am permite să spunem – din moment ce savanții din domeniul geneticii moderne au ajuns abia la stadiul clonării unor ființe vii. Totuși, un amănunt aproape banal poate clătina această certitudine. Unii terapeuți și oameni de știință (îi putem menționa, în afara inginerului francez Marcel Violet, primul care a remarcat în detaliu acest fenomen, în anul 1939, pe românii Gheorghe Lucaci, prof. dr. Ion Mânzatu, dr. Corneliu Moldovan) se referă la apa alcalină și la ceea ce unii obțin chiar remedii pe care le numesc „apă vie” și „apă moartă”, după trecerea apei obișnuite printr-o instalație electrică, pentru ionizare. Ei folosesc apoi (și de multe ori cu efecte „miraculoase”) „apa moartă” pentru cicatrizarea rănilor sau eliminarea microorganismelor de la nivelul pielii, iar „apa vie”, de pildă, pentru regenerarea tenului. O posibilă astfel de procedură, în cazul unei tăieturi, constă mai întâi în curățarea rănii cu „apă moartă” și apoi ștergerea ei cu „apă vie”, însă niciodată acestea două nefiind puse în contact. Dacă îndrăznim să facem și presupunerea că munții care „se bat în capete” ar fi anodul și catodul instalației sus-menționate, putem să ne punem și insolita întrebare: nu cumva oamenii de știință din zilele noastre au reinventat cumva ceea ce se afla „ascuns” în mituri și în basme?
