JOCURI DE COPII

ȘOTRON: O ,,AVENTURĂ” ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER

 Pașnicul joc al copilăriei – șotronul – de cele mai multe ori practicat de fete, conține în realitate o simbolistică surprinzătoare. În primul rând, nu e dificil de observat că așezarea celor opt pătrate desenate pe sol sugerează o formă umană. Totuși, ceea ce astăzi nu se mai cunoaște deloc este sensul originar al acestei manifestări ludice. Linia de plecare pentru jucător ar semnifica astfel Pământul, iar limita superioară a desenului marchează Cerul.

INIȚIERE PE AXUL LUMII

 Parcurgerea repetată a traseului desenat, prin sărituri doar într-un picior, reprezintă un drum inițiatic presărat cu mai multe încercări, reveniri și reluări ale drumului, după aruncarea progresivă a unei pietre plate în careurile din ce în ce mai îndepărtate; sau, într-o variantă mai dificilă, împingând-o pe aceasta cu piciorul, în momentul săriturii. Totul începe însă cu Oul primordial, care simbolizează Lumea în stare embrionară, aceasta conținând toate posibilitățile de dezvoltare. După momentul „eclozării”, Oul Lumii este separat în două jumătăți, dând naștere astfel Cerului și Pământului. Calea verticală dintre acestea două – un gen de cordon ombilical și mijloc de comunicare – este simbolizată de Axul Lumii. Urcarea și coborârea de-a lungul acestuia trece prin diferite grade sau stări ale ființei, de la cele mai concrete din punct de vedere fizic și mai pământești, până la cele mai spirituale și celeste. Or, în forma sa cea mai obișnuită, șotronul acoperă opt dintre gradele principale, subdivizate prin diferite modalități.

DRUMUL ZEILOR

Piatra, care se aruncă în interiorul desenului și care este apoi „urmărită” etapă cu etapă, este asociată mișcării în sine de coborâre pe axa care unește Cerul cu Pământul. Piatra brută cade din Cer și se întoarce acolo, sus, numai după ce a fost transformată și finisată. Într-o veche tradiție alegorică, se vorbește despre zeii care „au căzut în cap”, adică zeii care pe parcursul coborârii spre Pământ au capul în jos. Din această poziție, se vede imaginea inversată a arborilor: rădăcinile lor se află în Cer, în timp ce frunzișul se deschide pe Pământ.

     Jucătorul aruncă piatra într-o casetă asociată unei stări a ființei. El parcurge apoi diferitele ipostaze legate de această stare, recuperând pe parcurs piatra, altfel spus însușindu-și starea respectivă. Traseul se parcurge într-un picior pentru a se arăta astfel că ființa formează un singur întreg împreună cu Axa Lumii. Prin urmare, omul devine el însuși o axă, o ființă întregită. De altfel, o variantă a jocului din orașul englez Morecambe constă dintr-o suită rectilinie de casete ce trebuie parcurse într-un picior. Când jucătorul pune fiecare picior în casetele alăturate, ființa este în curând solicitată să părăsească dualitatea – caracteristică lumii pământești – pentru a reveni pe Axă, unitate specifică lumii celeste.

***

După ce a atins toate cele opt stări ale ființei, jucătorul urcă în Cer, întrucât a realizat totalitatea stărilor posibile. Devenit o ființă integrată cu totul, nu poate apoi decât să refacă drumul invers, coborând înapoi, pe Pământ. Odată revenit aici, călătoria este în principiu încheiată. Ființa desăvârșită se poate identifica astfel cu Axa Lumii și să urce către Cer sau să coboare spre Pământ. În esență, nu mai are aproape nicio importanță dacă îi învingem pe ceilalți, dacă am reușit să câștigăm în confruntarea cu noi înșine. Să nu uităm însă nicio clipă că, dacă am comis cea mai mică greșeală, va trebui să reluăm totul de la capăt! Din nou și din nou și din nou..

APA VIE ȘI APA MOARTĂ

     Sintagmele din titlu ne sunt foarte bine cunoscute din unele basme populare, dar în special din veritabila capodoperă a speciei – „Harap-Alb”, scris de Ion Creangă, în mod evident cu surse de inspirație din folclorul românesc anonim. Aici însă semnificația bizarei alăturări este mult mai profundă decât poate ne-am aștepta. Protagonistul principal, viteazul fiu de împărat, devine „pacientul” pe care se aplică însușirile absolut neobișnuite ale apei vii și apei moarte. El moare înainte de aceasta, fiind decapitat de către maleficul Spân, iar ritualul readucerii sale la viață este similar miturilor Antichității grecești sau egiptene (vezi mitul lui Osiris, cel al cărui trup dezmembrat în mai multe bucăți de Seth, recuperat și „reconstituit” de Isis, sora și soția celui ucis, este adus la viață temporar, înainte ca acesta să devină stăpânul Hadesului).

     Și Harap-Alb este înviat tot de  femeia care îl iubea, fiica împăratului Roș, care îi lipește capul, în urma unui ritual foarte interesant. Mai întâi, stropește rana fatală cu „apă moartă”, pentru a-l cufunda definitiv în lumea de dincolo, de unde trebuie să se întoarcă în lumea celor vii, purificat total și dezlegat de jurământul prin care fusese silit să i se supună Spânului. Apoi, stropirea cu „apa vieții” desăvârșește în chip fericit procedura magică. Folosind un limbaj ceva mai ancorat în contemporaneitate, putem invoca un gen de operație chirurgicală foarte complicată, însă rezolvată relativ simplu de către o persoană inițiată. În altă ipostază, atrage atenția locul anume în care se găsesc cele două feluri de apă miraculoasă. Mai exact, eroul este supus unei încercări majore, fiind trimis să aducă „apă vie” și „apă moartă” din locul unde „se bat munții în capete”. Singura posibilitate de a reuși ar fi ca îndrăznețul doritor să își însușească cele două licori este ca acesta să aștepte clipa când… munții ei agresivi s-ar așeza să se odihnească!

     Pentru noi, muritorii de astăzi, scenariul este unul de domeniul fantasticului de tip mitic. Un miracol pur – ne-am permite să spunem – din moment ce savanții din domeniul geneticii moderne au ajuns abia la stadiul clonării unor ființe vii. Totuși, un amănunt aproape banal poate clătina această certitudine. Unii terapeuți și oameni de știință (îi putem menționa, în afara inginerului francez Marcel Violet, primul care a remarcat în detaliu acest fenomen, în anul 1939, pe românii Gheorghe Lucaci, prof. dr. Ion Mânzatu, dr. Corneliu Moldovan) se referă la apa alcalină și la ceea ce unii obțin chiar remedii pe care le numesc „apă vie” și „apă moartă”, după trecerea apei obișnuite printr-o instalație electrică, pentru ionizare. Ei folosesc apoi (și de multe ori cu efecte „miraculoase”) „apa moartă” pentru cicatrizarea rănilor sau eliminarea microorganismelor de la nivelul pielii, iar „apa vie”, de pildă, pentru regenerarea tenului. O posibilă astfel de procedură, în cazul unei tăieturi, constă mai întâi în curățarea rănii cu „apă moartă” și apoi ștergerea ei cu „apă vie”, însă niciodată acestea două nefiind puse în contact. Dacă îndrăznim să facem și presupunerea că munții care „se bat în capete” ar fi anodul și catodul instalației sus-menționate, putem să ne punem și insolita întrebare: nu cumva oamenii de știință din zilele noastre au reinventat cumva ceea ce se afla „ascuns” în mituri și în basme?

ZEUL CAL

  Din vremuri imemoriale, și pentru oamenii actualului spațiu românesc, anumite animale au reprezentat forțe transumane, cu existența învăluită în magie și mister. Alături de lup, calul focalizează cel mai mult interesul, reproducerea lui stilizată relevându-i un statut totemic sau chiar de (semi)divinitate. Nu întâmplător, un însemn al puterii pentru căpetenii din anumite societăți neolitice era sceptrul de piatră, terminat cu un cap de cal. De atunci, deși populația autohtonă nu era una nomadă, precum hoardele venite călări din îndepărtata Asie, nobilul animal a fost așezat întotdeauna între ființele venerate, cu teamă și respect.

     S-a păstrat în arhitectura populară, și astăzi, imaginea capului de cal ca protector al locuinței, apărând pe frontonul traforat al unor case din Dobrogea, la capetele grinzilor de la inrarea vechilor bordeie din Câmpia Olteniei ori la biserici, la porți de grajd maramureșene sau în părțile aterale ale așa-numitelor „fântâni cu cai” oltenești. Afrontate sau intersectate, figurinele sunt întotdeauna perechi, respectând cu strictețe legile simetriei.

     Ideea din subtext presupune existența unei lumi duble, ca o oglindire în sine însăși a realității concrete, palpabile. Izvorul mitic este unul implicit, iar pentru a înțelege aceasta este poate suficient să ne gândim la centaurul elen – ființa jumătate om, jumătate cal. O îngemănare absolut fabuloasă, întrucât partea umană este cea care include inima (sufletul) și creierul (spiritul), în timp ce partea cabalină este cea a teluricului, a forței trupești, dar și a fecundității, deci a perpetuării speciei, a vieții pământești.

     În spațiul românesc, imaginea hibridă a omului-cal supraviețuiește și în superstiții, tradiții și obiceiuri populare. Sântoaderii, de pildă, sunt flăcăi cu dinți și cu cozi de cal (au și copite de cal, însă acestea sunt ascunse de cizme), având rol justițiar și, frecvent, malefic. Așa-numiții „căiuți”, specifici în primul rând satelor din Moldova de Nord, reproduc înfățișarea ambivalentă a acestei ființe înzestrate cu… un talent coregrafic de excepție. Nu mai intrăm aici și în detalii referitoare la fabuloșii „călușari” oltenești – o fascinantă complementaritate de roluri incredibil de complexe și de profunde, reunite într-o imensă bogăție de simboluri pline de dinamism.

     Capul de cal, stilizat, apare de asemenea în decorarea lăzilor de zestre, a leagănelor pentru copiii mici, a hârdaielor de lapte, a coșurilor de lemn de la morile de apă vechi ori la mânerul lingurii de lemn și al căucului. O dovadă în plus că, de dincolo de timp, calul și-a dobândit – în mod oarecum straniu – un statut privilegiat în cadrul culturii materiale și spirituale române.

PENTRU SUFLET ȘI SPIRIT

Civilizație populară și folclor,  credință și basme, a iubi și a clădi ca într-un început de lume – iată câteva dimensiuni vitale ale structurii ancestrale a poporului român.  Din păcate, alcătuirea noastră colectivă ori individuală stă deseori sub semnul unei păguboase amnezii și chiar al unui dezinteres bizar față de propria noastră ființă sprituală și afectivă. Niciodată nu este însă totul pierdut. Valorile sprituale ce definesc oamenii trăitori pe aceste meleaguri au fost cumva codificate de cel puțin două-trei mii de ani și pot fi descoperite oricând, fiindcă ele sunt ascunse… la vedere! Avem, oare, capacitatea și abilitatea să le descifrăm, astăzi?

 

ORIGINI

 

Zic unii că ne tragem din maimuță,

Alții – din OZN-iști sau chiar din zei,

Dar eu vă spun: nu mai visați la stele,

Ne tragem din Femeie, dragii mei!

Totuși, degeaba vrem să fim ironici,

Părând că suntem lacăt fără cheie:

Ea tot ne-ncuie. Și-apoi – vorba-ceea:

Ce ne-am mai face noi fără Femeie?

Deci, domnilor (iertat să fiu de doamne!),

Tatăl-de-Sus o să ne răsplătească,

Dacă, frenetic căutând Femeia,

Vom regăsi grădina Lui cerească.