3
0
Vasile Ștefănoiu este un economist ce-și poartă în raniță dalta de artist.
S-a lăsat cucerit de frumusețea eternă, de legende și mituri. A oferit răgaz lucrărilor sale și inspirației să se pârguiască. A acceptat un debut târziu pentru ca răsunetul să fie pe măsura răbdării sale.
Mi-a atras atenția cu două expoziții recente, în Toronto și Los Angeles. Grecia antică și motivul metamorfozei își găsesc libertatea de exprimare în formele pe care acesta le definește. Pygmalion, Galateea, Eurydice, femeia perfectă din imperfect și feritilitatea acesteia spre ambiguitate și mister îl aduc pe Vasile Ștefănoiu la aceeași masă cu Gerome, Goethe, Nichita Stănescu sau Donizetti.
Mi-a povestit despre începuturile sale ca artist, despre inspirație și pasiuni. Discuția noastră se plasează la granița dintre real și imaginar, între ceea ce vizualizăm în galeriile de artă și secretele care pulsează în mâinile celui care vitalizează piatra.
I.T: Vă concentrați lucrările în jurul mișcării și metamorfozei. Trecerea dumneavoastră de la o meserie obișnuită la arta de a fi sculptor poate fi considerată drept nevoie de redefinire, autoperfecționare sau o simplă petrecere a timpului?
V.Ș: Da, sunt de profesie economist. O profesie liberală, însă dragostea pentru artă nu m-a părăsit niciodată.
Am adunat informaţii pentru a înțelege arta sculpturii și picturii „cu lasoul”, racolând câte o informaţie, câte o imagine, pe care le-am aşezat cu grijă în sertarele memoriei.
Am desenat, pictat și sculptat constant încă din copilărie. Am luat cursuri de artă, am citit mult despre arta vizuală contemporană, ca filosofie și practică.
Sculptura este pentru mine confluenţa muzicii, a poeziei, a vieții și a naturii în material.
Sunt un autodidact, așa că toate studiile și munca efectivă pentru artă le-am făcut dintr-o pasiune personală profundă, din plăcerea totală de a crea o identitate artistică, formată nu din cuvinte, ci din forme care să mă reprezinte.
Așadar, este o plăcere totală să creez, fără a pune în ea voința de succes, să fiu înțeles prin modul meu diferit de exprimare artistică unică, să-mi împărtășesc dragostea pentru artă, cea care mi-a modelat personalitatea încă din copilărie.
Dorința de ,,a spune ”este ceea ce stă la baza stilului meu.
Îmi place să creez un stil personal care poate fi unic pentru arta și personalitatea mea.
Lucrările curg din mâini ca în vise.
Fii o voce, nu un Ecou !
I.T: Cum vă ajută în creație meseria pe care ați avut-o și cum vă încurcă?
V.Ș: Personal, nu cred că natura unei profesii are legatură cu pasiunea pentru artă, ci ține mai mult de structura şi sensibilitatea interioară. Ţuculescu era biolog și medic dar a fost un artist unic şi original de geniu. Poate dacă ar fi făcut studii universitare de artă ar fi fost ghidonat într-o direcţie comună, fară originalitate.
Profesia contabilă mai mult mă ajută decât mă încurcă şi asta pentru că această profesie operează în zona abstractă, convertind realitatea în cifre. Să nu uităm că italianul Luca Pacioli denumit și “părintele contabilității” pentru contribuțiile sale de pionierat în acest domeniu, a scris în anii 1496 – 1498 unul din cele mai importante tratate de artă: “De divina proportione”, care evidențiază în special proporțiile matematice, mai ales secțiunea de aur, existentă în diverse opere arhitectonice, dar și în cadrul corpului uman.
În plus, nu există doi oameni care creează aceeași artă, până la urmă totul este o expresie a fiecărui individ..
Într-una din poeziile scrise de mine cu zeci de ani în urmă, arătam frământările de a întelege arta, astfel:
,,Mă voi hrăni cu flori
Ca să devin culoare
Curcubeu împietrit
Deasupra orizontului…
Tablou
Mă voi freca de munți
Și pietre
Trupul cu durere șlefuindu-l
Sculptură să devin.”
I.T: Care a fost momentul în care v-ați lăsat în voia sculpturii?
V.Ș: M-am născut într-un mic sat de munte, Ciuta – judeţul Buzău, unde ocupaţiile oamenilor erau legate de cioplirea pietrei, un calcar moale de un alb prietenos care mi-a rămas în imagine pentru toată viaţa.
Din acest calcar, pietrarii realizau monumente funerare pe care le vindeau în toata Câmpia Buzăului. Așa am învățat meșteșugul cioplirii directe, profitând de rutina copilăriei în sătucul meu alb, unde, împreună cu tatăl meu, ciopleam cruci mari de piatră, pe care sculptam îngeri nătângi.
Am făcut saltul de la meșteșugul cioplirii directe în piatră la reprezentarea artistică în urma unei întâlniri providenţiale, în copilărie, cu un sculptor.
Într-una din zilele de primăvară însorită, trăgându-mi paşii greoi prin şoseaua pietruită, când mă intorceam mergând pe jos, obosit si flămând, de la şcoala din Măgura la o distanta de 7 km de satul meu Ciuta, am auzit un zgomot de cioplire în piatră din curtea unei case pe care o ştiam nelocuită în satul Bradu.
M-am apropiat timid de gard şi printre ţambrele învechite am zărit un omuleţ de statură medie, tânăr şi bărbos care cioplea o piatră de mari dimensiuni, fiind înconjurat de mai multe pietre cioplite în nişte forme ciudate, neinteligibile. Bărbatul m-a observat şi m-a chemat în curte, m-a invitat să stau pe o piatră si mi-a dat o felie de pâine integrală unsă cu magiun de prune, apoi m-a întrebat dacă îmi plac pietrele cioplite de el. I-am răspuns timid că nu sunt nici cruci pentru cimitire, nici teici pentru apă la păsări sau porci şi nici pietre de canal pentru garduri sau fundații la case, raportându-mă la ce ştiam că cioplesc pietrarii din sat pentru a-şi câştiga existenţa. Ceea ce vedeam în jur erau nişte forme străine de realitate, cu rotunjimi sau tăieturi care nu semănau cu ceva natural. Apoi mi-a arătat o carte cu foi groase si fine, cu poze ce înfăţişau nişte forme la fel de ciudate.
Am plecat confuz iar in zilele ce au urmat, când mă întorceam de la şcoală, mă furişam cu multă viclenie să nu fiu văzut şi mă uitam fascinat la râvna cu care cioplea bărbatul bărbos îmbrăcat în blugi, cu speranţa că ciudatele pietre capătă forme ce le pot înţelegere, dar, aşteptarea mi-a fost zadarnică.
Misterul, l-am desluşit târziu, peste mulţi ani, când am fost prezent la toate cele şaisprezece vernisaje ale taberei de sculptură în aer liber din împrejurimile mănăstirii Ciolanu, unde l-am recunoscut pe misteriosul sculptor, vizibil îmbătrânit, la fel de bărbos, tot in blugi, care a expus seria de « Lapone » si « Tată si fiu », nimeni altul decât marele sculptor George Apostu iar albumul cu hârtie fină si poze ciudate era despre Brâncuşi.
De atunci, am căutat răspunsul pentru tot restul vieții. Am studiat fenomenul artei vizuale contemporane, ca filozofie și practică, am citit mult, am vizitat muzee și galerii de artă din Europa și New York, am desenat constant, am pictat portrete în ulei, dar cel mai mult mă atrage sculptura pe care o fac prin cioplire directă.
Acea întâlnire cu George Apostu m-a ajutat să fac saltul de la meşteşugul cioplirii directe la reprezentarea artistică.
I.T: Care sunt sursele dumneavoastră de inspirație, dincolo de legende și frânturi de antichitate?
V.Ș: Sculptura trebuie să aibă un mesaj, de aici vine inspiraţia, altfel e uşor să faci sculptură când nimic nu ai de spus. Acesta este credo-ul meu.
Brâncuși a dat o asemenea lovitură, schimbând perspectiva sculpturii moderne, încât timp de un secol nimeni nu a putut să se ridice nici măcar în genunchi.
Din păcate, sculptura contemporană și-a schimbat abordarea și a deviat în decorativism, pierzându-și mesajul. În realitate, multe opere de artă mor din cauza sărăciei conținutului și a marginalității perspectivei.
Lumea nu a avut niciodată o nevoie mai mare de puterea restaurativă a artei. Simt că acum, trăind într-o lume tulburată, este mai necesar ca niciodată să creăm o frumusețe care va fi transformatoare.
Scopul este de a găsi un nou limbaj contemporan care să nu nege tradiția, ci să ieșim din ea pentru a face un salt înainte în noul secol.
Altfel, sculptura riscă să devină o Afrodită al cărei templu se prăbușește dacă nu este nimeni care să-i aducă ofrande. Fără contemplatori, rămâne doar un fapt sensibil, trecător și ușor de uitat.
Există multe idei despre modul în care arta ar trebui să modeleze societatea noastră și care pot fi o sursă de inspiraţie.
De exemplu, Catehrine Millet în cartea sa „Istoria și geografia artei contemporane” afirmă că „Una dintre functiile esenţiale ale artei este acum de a descoperii şi de a muta acel fond de umanitate de care religia nu se mai ocupă şi pe care ştiinţa nu-l poate lua în considerare.”
Iar cei doi autori ai cărții „Arta ca terapie”, Alain de Botton și John Armstrong ajung până la a spune că chiar și muzeele de artă ar trebui reorganizate, abandonând organizarea în etape istorice și reorganizarea operelor de artă pe teme majore ale societății (prietenia, familia, empatia etc.).
Dar, în ciuda celor de mai sus, Jeff Koons, marele corifeu al artei americane contemporane își începe masterurile spunând: „Arta poate fi orice”.
Ce este arta? Toate încercările de a răspunde la această întrebare au eșuat. Un lucru este clar: conceptul de artă este indeterminabil.
Marele filozof german Heidegger (1889-1976) o anticipase: „Se crede că esența artei poate fi dobândită printr-o căutare comparativă a operelor de artă existente. Dar cum putem fi siguri că ceea ce luăm ca punct de plecare pentru cercetare este într-adevăr opera de artă, din moment ce nu știm dinainte ce este arta”.
În plus, este clar că una din marile schimbări contemporane este democratizarea artei.
Toate acestea îmi dau curaj si inspiraţie.
I.T: Cum ați exersat și cum ați dobândit calitatea de a păstra contururile pline, vii, ale realității asupra blocului de marmură destinat imaginarului?
V.Ș: Eu sunt unul dintre acei sculptori care insistă să facă artă în mod tradițional, dar fără a respinge tendințele contemporane.
Contemporanitatea sculpturii mele constă în posibilitatea de a spune noi mesaje cu tehnici consacrate, trecând de la formă la conținut, devenind o artă ideatică în care conceptul primează.
Arta creeză o altă realitate, care nu este obligatoriu să fie identică realității existente deja.
În unele dintre sculpturile mele preiau contextul narativ al legendelor din civilizația Greciei antice și le plasez în contexte diferite, sugerând mișcare în metamorfoză, pentru a crea semnificații complet noi și a evoca emoții complet diferite, un mod de a vedea din nou în timpurile moderne.
Scopul meu este de a relua interesul pentru bogăţia imaginativă a artei antice, care de la Rodin încoace a fost abandonată.
Grecii antici au produs valori eterne în domeniul artei, cu rădăcini adânci, ca reper pentru toate epocile ulterioare. Din punct de vedere tehnic, ei reproduceau doar monezi si matrițe din ceramică (teracotă), toate celelalte opere de artă erau unice și imposibil de reprodus. Poziția lor cu totul excepțională în istoria artei se datorează și acestei împrejurări.
I.T: În câte chipuri ați putea sculpta acum îngerii pe care i-ați creat la începuturi?
V.Ș: În sculptură, se pot realiza mai multe variaţiuni pe aceeaşi temă. Brancusi a realizat cca. 40 de variante ale păsării.
Sculptura mea “Rugaciune”, a fost realizată până acum în patru variante.
Prima mea sculptură “Rugaciune” în piatră datează din anul 1988, pe care am integrat-o într-un monument funerar în cimitirul bisericuţei străvechi din Ciuta.
O varianta în piatră a fost expusă la Bienala de artă din Florenta – Italia, 23 – 31 octombrie 2021 şi o am acasă.
O alta variantă, în marmură, de dimensiuni monumentale, se află în cimitirul Dumbrava din Buzău.
Ultima variantă în marmură, sculptură mică (cca. 30 cm înalţime), am dăruit-o distinsei doamne Joyce, în memoria soţului ei dispărut prematur, taiwanezul Clement.
“Rugaciune”, această sculptură minimalistă a fost inspirată dintr-o realitate pe care am trăit-o în vara anului 1986, în staţiunea Herculane unde mi-am petrecut concediul.
La biserica din staţiune, vedeam zilnic cum intrau unii oamenii temători, clandestin, pentru că regimul politic de atunci era reticent la apartenenţa religioasă. La ieşire, aveau feţele luminate de parcă toate grijile lor rămăsese în lăcuşul de cult.
Am realizat atunci că regimul comunist a vrut să ia oamenilor credinţa dar nu au pus nimic in loc. Dragostea faţa de partid şi conducătorii săi, ateismul predat prin şcoli, nu făceau altceva decât să întărească valoarea credinţei prin mirajul fructului oprit.
Întors acasă, am construit mental o rugăciune stilizată, mai apoi am transpus in calcar mesajul şlefuit in minte.
Această sculptură reprezintă credința în divinitate, fără conotație la o anumită religie, deoarece toate religiile au ceva în comun: rugăciunea.
Rugăciunea este legătura noastră directă cu cerul pentru că oricât de complicate ar fi realizările tehnologice, ele pot fi descifrate analitic – și, până la urmă, cât de simpliste sunt în comparație cu miracolul complexității organismelor vii sau a universului cosmic și a mișcărilor sale!
În construcția sculpturii m-am concentrat pe faptul că rugăciunea în sine nu are nimic de-a face cu vârsta sau gen, este spirit pur și există în noi.
Mi-am structurat sculptura pe trei elemente distincte: capul plecat în fața divinității, cu bărbia în piept încât fața nu se distinge, mâinile încrucișate în rugăciune și îngenunchierea ca semn al smereniei.
I.T: Ați expus în Toronto, în cadrul expoziției NUDUS, lucrarea ,, Pygmalion și Galateea- metamorfoză”. Cum ați sculpta femeia perfectă în locul lui Pygmalion?
V.Ș: Dacă Pygmalion ar fi contemporan, nu ar mai fi tentat să o sculpteze pe Galateea, ar cauta-o pe reţelele sociale sau site-urile matrimoniale. Acesta este si motivul pentru care legenda nu mai este de actualitate
Oricum, femeia contemporană perfectă, în concepţia mea, este cea care nu-şi pierde feminitatea, oricât de puternică ar fi.
I.T: Chiar dacă își are trupul de marmură, femeia își păstrează delicatețea și liniile fertile. Putem înzestra aceste femei desprinse din legende cu o fertilitate a ambiguității?
V.Ș: Ambiguitatea sexuală la persoanelor de sex feminin este o afectiune nedorită şi nu aş putea aborda o asemenea malformaţie în sculptură.
I.T: Referindu-ne la ultimele expoziții internaționale, cum este primită și văzută sculptura unui artist român, contemporan, de către străini?
V.Ș: Peste tot în lume, galeriile de artă sau mezeele, curatorii sau alte organizații de artă nu fac discriminare între artiştii profesionişti şi cei amatori sau naţionalităţi diferite.Precizarea nediscriminării este evidentă în toate regulamentele de subscriere la toate concursurile de artă.
Paradoxul se află tot la noi în România, unde arta este organizată si percepută pe principii medievale discriminatorii.
Democratizarea artei înseamnă creșterea accesului. Mai mult, artiștii au început să se introducă în formatele pop-culture și mass media pentru diseminarea informațiilor și accesarea unor audiențe mai largi, începând să revoluționeze ideea de artă inserată în viața de zi cu zi.
Arta s-a difuzat în societate, s-a atomizat, formele de artă se gasesc nu numai în galeriile de artă, sub formele clasice de tablouri, sculpturi sau mai nou, instalaţii şi artă video, ci în toate obiectele casnice, automobile etc. prin design-ul lor.
Miscarea Fluxus aparută la New York în anii 1960 reluînd în mare parte practicile subversive ale mişcarii Dada, a avut şi are încă în arta contemporană un rol esenţial, inclusiv în democratizarea artei.
Filozofia mişcarii Fluxus este: “viaţa este arta” pentru că opera de artă poate fi cumpărată dintr-un magazin.
Reversul acestui dicton este “Arta nu este viaţă” pentru că viaţa este o sumă de constrangeri, de reguli stricte de cele mai multe ori pe care oamenii trebuie sa le respecte, pe când arta nu are decât o singură regulă si anume: aceea că nu are nicio regulă.
I.T: Tema metamorfozei a câștigat în LA. Care sunt detaliile care au convins juriul să decidă în favoarea acestei lucrări?
V.Ș: Tema acestui concurs internațional de artă cu juriu a fost “Arta figurativă”, iniţiat de ART SHOW INTERNATIONAL GALLERY din Los Angeles.
În sculptura mea am creat momentul metamorfozei tinerei Arahne în păianjen şi cred că juriul a fost impresionat de noutatea reprezentării, de complexitatea detaliilor şi a meşteşugului cu care au fost realizate. În contrast cu sculpturile contemporane în marmură pe care sculptorii contemporani de pretutindeni le realizează cu mijloace mecanice (polizoare unghiulare), cu mari suprafeţe netede, uşor de conturat cu flexul, fara detalii.
În mod tradițional, in istoria artei, interpretările artistice ale mitului lui Arachne descriu pur și simplu o tânără femeie în ținută greacă așezată la un război de țesut; lucrări mai recente arată un păianjen cu față umană.
Aceeaşi abordare a avut-o şi marele corifeu al artei contemporane din Marea Britanie, Damien Hirst, care a prezentat o sculptură în bronz a mitului Arachne la Benala de la Veneţia, cu ceva ani în urma, un corp feminin cu mai multe brate şi cap de paianjen.
Noutatea sculpturii mele constă în a reprezenta metamorfoza în mișcare de la statura unei femei la cea a unui păianjen.
Dificultatea realizării acestei sculpturi constă în surprinderea momentului transformării lui Arachne într-un păianjen și în combinarea anatomiei umane corecte cu trăsături de paianjen (arachnid).
Cea mai mare provocare a fost menţinerea unui echilibru artistic între frumusețea agonizată a unei fete fragile și natura hidoasă a transformării ei, între anatomia umană și cea a păianjenului.
Pentru mine, Arachne întruchipează și natura inevitabilă a pasiunii artistice. Chiar și scăparea finală a morții i se refuză: Arachne trebuie să continue să țeasă, creând pentru totdeauna ca paianjen.
Pentru realizarea sculpturii, m-am documentat despre detaliile îmbrăcăminţii grecilor antici dar şi anatomia păianjenului. Dar cel mai greu mi-a fost să aflu înfaţişarea paianjenului văzut din faţă, pentru că toate pozele paianjenului de pe internet infaţişează paianjenul văzut din spate. În final, am prins unul mare şi l-am fotografiat din faţă.
I.T: Explorați conexiunile dintre autentic și artificial. Cum putem observa detaliile artificiale și detaliile autentice ale unei sculpturi?
V.Ș: Conexiunile dintre authentic si artificial se realizează prin echilibrul dintre figurativ şi abstract, adică dintre simțire, intuiție și gândire, esențializare, printr-un limbaj sculptural simplificat și sintetic în același timp, rezultând o creație care este deschisă interpretării, care trăiește și se înoiește în comunicarea pe care o creează cu privitorul, cu spațiul și lumina înconjurătoare.
Sculptura este un tandem între gol şi plin în care se joacă lumina, aşa cum pictura este percepută din umbre şi lumini.
Artele vizuale nu sunt făcute să se conformeze raţiunii. Şi acceptarea acestui paradox ajută din plin la aprecierea artei epocii noastre. Obiectul se adaugă lumii, nu se confundă cu ea, ca o grindă în consolă.
Immanuel Kant (1724 – 1804) spunea că arta nu urmăreşte reprezentarea unui lucru frumoas ci frumoasa reprezentare a unui lucru”.
sursa fotografiei : https://sculpture-network.org/de/view/profile/51405/VasileStefanoiu
Average Rating