0
0
Dragul meu Mihai,
M-am tot gândit dacă să-ți scriu, iar astăzi m-am hotărât s-o fac. Eu nu te voi putea iubi. Și asta nu din vina mea. Din vina ta.
Seducția este fără discuție arta preferată de orice femeie. Mai ales când artistul știe să-și pună în valoare atributul de romantic. Și totuși, Mihai, ce-ai făcut? Unde-i misterul, unde-i suspansul? M-ai dezamăgit.
,,Seducția eminesciană este tiranică și indiscutabilă”. Tiranică este cu siguranță pentru o doritoare de subtext și de provocări.
Să mă ierți, însă ,,melodioasele plângeri” nu prea ți le înțeleg. Și nu pentru că versicația ta ar impune vreo criptică remarcabilă. Cititorul nu simte vreo nevoie acută de a se deschide poeziei sau de a-i căuta un anumit sens. Nu trebuie să descopere nimic. Îi oferi totul. Iar dacă cititorul este femeie, când îi oferi totul, parcă n-ar mai vrea nimic. O femeie se vrea cel puțin rugată, eventual implorată pentru a se declara cucerită. Lipsește misterul, Mihai. În rest, da, m- ai cucerit cu personalitatea ta care le-a furat somnul lui Maiorescu și lui Slavici. Și nu-i condamn. Ei aveau pretenția să fii măcar ceva mai ordonat. Eu aș avea pretenția să te retragi în gloria genialității tale. Sau cum s-ar spune, te rog să mai insiști până când poate o să mă convingi.
Intenționam să-ți scriu ca să-ți urez de bine, dar așa ai fi crezut că m-ai răpus și pe mine. Ceea ce nu poate fi cazul. Recunosc însă că ai fost pe aproape. Misterul salvator putea fi chiar inima ta. Ai văzut? M-ai corupt la clișeu. Și-mi displace.
Până la urmă ești nefericit sau doar veșnic pesimist și nemulțumit? Sincer îți spun că dacă nu aș fi știut de
imne vedice aș fi cedat să mă poți scrie, dar am realizat la timp că n-aș avea loc de pesimism. Aduci așa, puțin, cu Schopenhauer. Poate el ar mai salva ceva cu etica, dar tu? Tu ce rezolvi cu melancolia? Nu te-ai plictisit de dramă? Pentru mine ești doar un egoist nemulțumit de soarta proprie. Vianu zice că de fapt ,,suferi” pentru destinul omenirii. Care omenire, Mihai? Nu te salvezi nici pe tine, nici pe mine, nici pe nimeni. Poate doar literatura să te mai creadă erou, dintr-un exces de ignoranță al celorlalți. Nimeni nu ar mai scrie ca tine. Pentru că nimeni nu și-ar mai vinde timpul vieții atât de nechibzuit. Cine te-a pus să dai rațiunea pe iubire? Ești pe deplin vinovat de tot ceea ce-ai pătimit. Și poate că te-ai fi salvat dacă păstrai măcar un văl. Măcar o umbră peste simțiri. Așa Veronica rămânea doar pentru tine și n-ar mai fi fost necear să ascult și bârfele despre Mite. Devine enervant. Iar tu mult prea greu de acceptat.
Aș vrea să-mi explici mai clar cum este cu iubirea asta. Te citeam pe tine și m-am trezit la braț cu Tristan. Și nu cum poate mi-ar fi plăcut, ci în dramele lui Wagner. Până la urmă e cu doliu sau e cu bucurie? Și dacă e cu doliu ce caută voluptatea, iar dacă e cu bucurie, ce caută durerea? Mi-e greu să te mai înțeleg, zău! Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că ești pesimist din născare, dar pentru că țin la tine, mai multe de nevoie decât de voie, căci nu prea ești pe genul meu, nu pot să nu remarc o bruscă deșteptare . Tu nu ești împăcat cu lumea. Pentru tine nu mai există altceva decât gând și punți ivizibile peste prăpăstii. Am auzit că preferi să fii lăsat în pace, că te ucide bunăvoința, că ești preocupat de cei care nu-și pot găsi mângâierea. Ca mai apoi să aflu cum ai scăpat de Veronica. Cu mângâierea ei ce faci? Asta da, e tipic masculin. Dacă ai plânge mai puțin, zău că ai fi un ideal. Permite-mi totuși să citez : ,,În sfârșit, am scăpat!”. Ca mai apoi să-i mărturisești că nici tinerețea, nici frumusețea ei, nici sufletul și nici grațiile fizice n-au fost cauza simțirilor tale și că ar exista enigme matematice spre a căror dezlegare îți trebuie o cifră. Wow! Păi de asta a plecat! Căuta o cifră și la tine n -a găsit. Voiam și eu cifră ca să mă prind cum e cu ,,Lacul”, dar n-a fost cazul. De ce oare?
Totuși am îndrăgit ,,Memento mori”. Și ,,Umbra mea”. Dar mai mult ,,Memento”. M-ai ademenit cu o frescă a istoriei frumos colorată. Mi-ai amintit de Hugo și drumul spre idealismul modern. Și mi-ar fi plăcut să mă ții acolo, sau măcar să mă plimbi mai des printre idei profunde. M-ai fi flatat destul cât să accept să te iubesc. Am și eu mofturile mele. M-ai plictisit cu atâta suferință. Nici nu mă mir că disprețuiești comediile. Pentru tine râsetele sunt scandaloase. În aceeași măsură în care eu nu pot să-ți accept erotismul. Ți-ai pierdut grația. Și nici suspans nu mai știi să oferi. Ești un Sărman Dionis. Și poate că te-aș fi iubit eu în locul celor două (despre care știu), dacă nu te ambiționai să rămâi doar tu cu tine și-un stilou. Fundalul metafizicii eleare îți mai lipsea, ce-i drept. Dar până la urmă, cine sunt eu să-ți cer schimbare? Mai ales de ziua ta. Și-atunci ce fel de geniu ai fi tu dacă te-ai aștepta să mă cucerești fără efort? Vreau măcar să-mi doresc să te caut cu cifre, să mă enervez după fiecare vers și să fug după tine doar ca să te cert că-mi chinui mintea.
Jocul cu tine este prea simplu. Iar ce-i prea simplu nu-i destul. Mă provoci doar la scandal. Iar din scandal n-o să rezulte și-o idilă. Așa că am să te părăsesc și eu ca celelalte. Ești ,,idolul meu de o clipă”. Atât cât ține titlul și un vers.
Nu ești un romantic incurabil. Poate doar incurabil dacă ar fi să-mi permit o indulgență de ziua ta. Ești un bărbat pierdut în veșnica-i iubire neîmplinită și frustrare. Slavici avea dreptate. Tu de fapt nu ai slăbiciune pentru nimic. Nici pentru tine, nici pentru mine, nici pentru ele. Ai doar un stilou și-un gând blocat în timp. Singurul mod în care te-ai putea apăra ar fi resemnarea stoică. Asta dacă o fi stat vreun stoic să ofteze cu ochii după stele.
P.S. Dacă tot eternizezi iubirea, ai grijă să nu devină stearpă. Creatoare a fost cândva. Dar nu mai e.
