Basme pentru adulți

Read Time:10 Minute, 20 Second

Mă uit la el cum se plimbă pe stradă. Are pasul greu, ca și cum întreg universul i-ar aparține. Mă amuz de câte ori îl văd din urmă. Și nu mă pot învinovăți. Este personajul perfect din basmele pe care încă nu reușesc să le scriu.

Ne știm de ceva timp. Ne știm secrete și aventuri, dar nu știm nimic despre lumea care se destăinuie în noi de câte ori ne iubim. Și așa ajungem să râdem unul de altul pe stradă, gândindu-ne din ce poveste am fugit. Mă vede prințesă când îmi pun rochii de vară mai largi, iar el e doar un simplu prinț, cu o cămașă de in și o pereche de blugi. Cal alb nu a avut când mi-a ieșit în cale, dar și pantofii lui maro mă duc spre fericire.

Mă uit la el cum își întoarce capul după mine. Îl văd că râde. Însă nu aud ce-mi spune. Zâmbesc și eu, doar pentru că-l admir. Își dă seama că sunt de mult desprinsă de real și se oprește. Mă ia de mână și-mi șoptește tot ce-a avut de spus inițial. Și-ar dori o înghețată și ar bea o cafea. Credeam că are să-mi declare ceva, orice mai puțin ideile gastronomice ale unui copil. Și ca în orice basm bine scris, destinația se vede din depărtare, în lumina unui asfințit roșiatic și luminos. Cafeneaua noastră de pe colț, într-o după-amiază târzie. Am zburat ca vântul și ca gândul. Așa s-ar spune. Și am ajuns numaidecât pe locurile de la geam.

Acest Greuceanu îmbătrânit de searbăda viață reală, își bea cafeaua doar privind spre lume. Așa m-a găsit și pe mine, într-un noian de oameni care numai de dragoste nu și-ar mai fi găsit timp. Dar cum aș fi putut să mă opun? N-am întâlnit povești în care prințesa ar fugi. Și cred că pur și simplu nu se cade. Altfel nu-mi explic.

Mă privește mai mult pe mine azi și mai puțin pe cei care se agită afară. Mă uit și eu atentă în ochii lui și aș vrea să știu ce se agită în mintea lui, de fapt. Este o curiozitate fără vreun răspuns. Și de câte ori îl văd că-și duce palma spre buzunarul de la piept, tresar. N-ar fi prima oară când încearcă să-mi propună ceva. Îmi știe temerile și se joacă. Și-a dus ostentativ mâna spre buzunar, doar ca să mă vadă cum îi urmăresc mișcarea. Știe că mă tem. Iar el râde. Își schimbă traiectoria brusc și prinde bolul cu înghețată. O savurează ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce eu aș îndrăzni să-mi șterg puțin fruntea de rouă. Măcar de-ar fi roua prin care-și plimbă gleznele Făt Frumos din basme, prin vreo pădure fermecată.

-Ar trebui să încerci și tu. E cea mai bună pe care am mâncat-o până acum.

M-a privit ironic. Știe că m-a supărat.

-De câteva zile mă tot întreb cum să-ți spun mai frumos.

Și iar își duce mâna spre buzunarul de la piept. Câteodată mă întreb câte obiecte pot încăpea în buzunarul acela, în afară de-o inima și vreo două bomboane.

-Dacă ar fi să-ți cer ceva mai special, m-ai refuza știind că n-ai scăpa de mine?

Și dintre toate câte-mi trec acum prin minte, să scap de el nu mi-aș dori. Chiar dacă, poate, ar fi mai bine. Și i-am răspuns că da, orice doar ca să-l supăr chiar și-umpic. Și m-a privit contrariat. Se aștepta la alt răspuns. Și-l văd acum mai agitat. Avea gamba dreaptă peste genunchiul stâng. Acum își mută din reflex gamba stângă peste genunchiul drept doar ca să-i amorțească mai puțin orgoliul. Își drege vocea și bea din cafea. Se adâncesc două riduri pe frunte și în timp ce înghite își îndreaptă întreg spatele.

-Și dacă rugămintea mea te-ar încânta?

-Să scap de tine, ar trebui să fie opțional.

Și parcă tot trotuarul s-a golit spontan de lume. Se uită fix la mine. Și abia mă abțin să nu încep să râd și să mă dau de gol. Îmi beau în liniște cafeaua. Și nu-l privesc. Mă las pe spate în fotoliul acela moale de lângă fereastră și savurez una dintre cele mai amare cafele. Și-mi place. Și aș mai beau una la fel, chiar dacă este oră târzie. Și asta doar ca să mai trag de timp. Greuceanu al meu se uită timorat la mine, cu două riduri încarnate și-o venă care strigă. I s-a topit și înghețata și a pus în cafea, plic cu plic, zahărul de pe masă. Amestecă pierdut doar ca să nu vorbească.

-Se pare c-au fugit toți la culcare.

M-a auzit. Dar n-a vrut să asculte.

-Poate c-ar trebui să dispărem și noi de-aici.

A încercat să ia o gură de cafea, dar zahărul prea mult turnat l-a oprit. Și mi-a răspuns cu vocea stinsă:

-Mai stăm până se face 10. Apoi plecăm și ne culcăm.

Ceasul arată abia 8. Mai e timp până ar vrea să se ridice și să plece. E supărat. Și tot mai timorat pe măsură ce se gândește. Așa că trebuie să-l opresc, într-un fel sau în altul, să mai despice gând cu gând.

-Eu aș pleca de pe acum. Am obosit. Iar înghețata văd că n-o mai vrei. Ce sens mai are să rămânem?

-Și să rămânem este opțional.

Mi-a răspuns uitându-se pe geam. Și a sorbit victorios din cana lui prea dulce. Aș vrea să râd fără măsură, dar asta ar însemna să mă predau. El zâmbește în spatele porțelanului alb. Dar îi cunosc trăsăturile. Este suficient să văd cum i se arcuiesc sprâncenele și cum se strânge pielea de sub ochi pentru a ști dacă râde. Așează cana pe farfurioară și-și pune înapoi gamba dreaptă peste genunchiul stâng. A revenit la echilibrul inițial. Este satisfăcut. Și mai cere o înghețată. Și cer și eu încă o cafea. Își lasă mâinile la întâmplare și mă privește stingherit.

-N-ai să mai poți să dormi când vom ajunge.

-Te las să îmi citești ceva.

-N-avem povești de noapte bună. Și de-asta vom pleca la 10 și un sfert.

Povești de adormit copiii n-am mai citit de mică. Și de-odată mi-aș dori să mi le amintesc. M-am ridicat și-am dispărut prin cafenea. Pe un perete, la etaj, sunt niște cărți uitate pe un raft. Nimeni nu s-a gândit să răsfoiască la cafea.

Am urmărit cotor după cotor și m-am oprit la o cărticică veche. O carte mică, plină de rupturi și pete. Am luat-o cu mine la masă și mi-am pus-o pe genunchi înainte ca el să apuce s-o vadă. Am răsfoit-o repede, cât să-mi fac o idee. Și aș fi vrut din nou să râd. Însă m-ar fi văzut și deja mă simte.

-Ce ai găsit acolo?

-Nimic din ce-ar putea să fie opțional.

De data asta e hotărât să-și mănânce înghețata. Iar eu beau din fiecare cană câte puțin. Am o cafea fierbinte și una rece. Dar ambele la fel de tari. Cei de la cafenea ne știu deja. Și se amuză ei mai mult decât o facem noi. Așa ne certăm de obicei. Săptămânal, în același loc. Și ne iubim simultan.

Am cerut ospătarului un creion. Și m-am apucat să încercuiesc și să subliniez prin carte. Greuceanu m-a văzut că fac ceva ce o să-i dăuneze mai târziu, așa că se apleacă peste masă, sperând că va putea măcar intui. L-am observat la timp și am ascuns cu palma conținutul. El s-a retras apoi și a continuat să își mănânce înghețata. L-am intrigat. Dar îi și place. Și își întoarce capul spre șosea. Deja e liniște și pace. Probabil toți citesc povești acum. E aproape ora de culcare, iar el încă își plimbă mâna către buzunar.

Mi-am însemnat tot ce-mi doream să știu pentru la noapte. În timp ce el rămase țintuit cu mâna către piept și cotul sprijinit pe coapsă, cu capul tot întors spre stradă și gândul tot fugit. L-am lăsat așa. Doar l-am privit. Și-l admiram în timp ce-și mușca obrajii pe interior. Ceva îl macină și-i dă bătăi de cap. El are ceva în buzunarul acela și nu știe ce să mai facă. Inima, clișeic vorbind, mi-a dat-o deja. Deci i-ar mai rămâne cele două bomboane. Dar eu nu mănânc dulciuri, deci ce altceva să-mi ofere?

Începe să mă intrige el pe mine, așa că-l strig pe nume. E trecut de 9 și aș vrea să plecăm către casă. Tresare ca din somn. El adormise deja și visa cu ochii deschiși. Din cauza mea s-a trezit, iar Greuceanu îmbătrânește cu fiecare secundă pe care o respiră în lumea noastră fără zmei. Visează mult. Și eu la fel. Dar el nu scrie niciodată. Ține totul doar pentru el.

-Ce-ar fi să optăm amândoi să mergem acasă?

– Dacă ar fi să-ți cer ceva mai special, m-ai refuza știind că n-ai scăpa de mine?

Din nou aceeași întrebare. Dar n-aș răspunde similar. Aș vrea să știu ce-i drege mintea. Chiar dacă, poate, m-ar înspăimânta.

-E opțional să-ți spun acum răspunsul meu.

Și-l văd cum râde și-și dă capul pe spate. Se freacă la ochi. E obosit. Și ar negocia întreaga noapte, doar ca să ajungă în punctul de a scoate din buzunare tot ce-a ascuns atâta timp.

Se ridică și mă ia de mână cu el. Ne-am hotărât să plecăm. Și ne plimbăm pe străzi până acasă. El știe deja de ce aș vrea să fie totul opțional. Mi-a mai propus cândva, tot la cafea. Deja toți ospătarii numără pe degete. În seara asta, însă, numărătoarea s-a greșit. Și am plecat noi doi și-o carte, iar buzunarul plin.

M-a luat de mână și n-a mai spus nimic. E deja 10. Și noi mai avem până ajungem acasă. Bate și vântul și deja e frig. Chiar dacă e vară. Eu, în rochia mea largă, el în cămașa lui de in. Ne este frig și zâmbim amândoi. Pentru că am reușit să ne certăm romantic din nou. L-am supărat și m-a supărat. Dar inspirațional. Și în tăcerea noastră către casă, am început subit să râdem. Drumul e gol. Și se aude peste tot ecoul unei nopți greșit reușită.

Am ajuns acasă la și un sfert. El a spus dinainte de nouă ca aceea ne este ora de somn. Și ne-am așezat îmbrăcați peste așternutul neschimbat, ca să putem ațipi mecanic, la ora indicată de un Greucean. Ne- am aruncat pantofii și ne-am întors fiecare pe partea sa. Iar când afară a început să plouă de vară, el s-a sucit și m-a îmbrățișat. Fără să vrea, și-a lipit buzunarul de spatele meu. Și-n vârful omoplatului am simțit un gând circular. Acel gând care nu-i dădea pace la cafea. Nu voiam să dezertez și să mă întorc spre el. Așa că m-am prefăcut că dorm. Dar și el mă cunoaște după expresie. Știe că doar dacă îmi țin palma sub frunte dorm profund. Dar am uitat detaliul iar el mi-a intuit. Și mi-a furat pe deplin somnul după ce mi-a șoptit:

– Aș putea să te cer săptămânal, știind că într-o zi ai putea să-mi spui da, măcar să nu te-ntreb și-a mia oară.

Și-a sprijinit capul de mine și a vrut să adoarmă. Și din liniștea camerei noastre și zgomotul cumplit al furtunii de-afară, am început din nou să râdem, ca doi copii care se joacă fără sens. El mi-a dat tot ce-ascundea în buzunarul de la piept, iar eu i-am dat cartea cu sublinieri.

-Acum că ai povești de adormit adulți, nu vom mai bea cafea până la 10.

-Să bem cafea până la 10, e de asemenea act opțional.