GALBEN-VERDE

Ceasul deșteptător este de departe cel mai neplăcut aspect al monotoniei existențiale. Așa cum timpul distruge cei mai frumoși oameni, deșteptătorul ucide cele mai frumoase vise. Tot de timp aparține, prin urmare am putea spune că este ceva normal. Trebuie să ne supunem și să trăim în continuare, până când vom deveni suficient de plictisitori încât să putem cândva dormi până la capăt de vis. Și ce mai vis va fi acela….

Și totuși, nu poate și universul să scape un om de necaz? Ca de exemplu, nu ar putea oare universul s-o lase pe Ruxandra să-și termine visul frumos în dimineața în care articolul va domina ziarul? Desigur că nu! Odată cu alarma de dimineață, se va spulbera orice liniște interioară și exterioară, pentru că tânăra va sări ca arsă și se va năpusti spre colțul străzii pentru a devora ziarul de azi. Numele ei va fi sub un titlu. Un titlu ales de nevoie și nu de inspirație. De unde inspirație când omul căruia trebuia să-i iei un interviu se dovedește sec de sine?

Este subiectiv. Poate că femeile s-ar fi înțeles mai ușor dacă vorbeau aceeași limbă a anilor. Odată ce trăiești prea mult, banalul nu te mai impresionează. Chiar dacă banalul se referă la întregul tău trecut. Ce sens are să te mai întorci în timp odată ce ai împlinit 50 de ani? Și chiar dacă ai vrea, cum ai putea să-ți amintești pe deplin cum a fost? Eu am înțeles ce a vrut femeia să spună. Am înțeles-o pentru că am știut ce note ale pledoariilor sale ar trebui să ascult. Când treci de un anumit prag, mintea și sufletul încep să se unească împotriva ta. Vor forma un echilibru deplin care nu va face altceva decât să te ridice spre un neant neidentificat de experiențele tale. Încă.

Trecutul nu ți se mai pare interesant. Va fi precum o modă apusă și eventual dezgustătoare pentru o doamnă rafinată care a înțeles în ce erori exista. Vei prefera o ușoară reflecție spre ce va urma. Dar când Ruxandra apare și te întreabă despre stiluri apuse și despre ceea ce obișnuiai să fii înainte să devii, strângi din măsele și spui tot ceea ce-ți doreai să știi pe atunci. Vei crea impresia că tu ai știut mereu. Că ai o valoare pe care un tânăr de azi nu ar putea s-o câștige decât ascultându-te pe tine. Doar tu vei ști adevărul. Vei ști că minți și că ascunzi mânecile bufante. Dar cei care te vor citi, or să te creadă. Și te vor lăuda. Și asta îți doreai. Să fii știută așa cum ai fi vrut tu să te aflii pe tine. Știu. Complicat. Am scris mult. Dar am copiat din articolul Ruxandrei. Un fel de spoiler. Dar țin să precizez că am selectat pasajul cel mai potrivit pentru voi. Pentru voi ceilalți care sunteți exact la fel ca această femeie. Dar veți înțelege abia după un anumit prag. Așa va fi, chiar dacă veți minți că voi sunteți altfel.

Ruxandra nu a fost și nu va fi scutită de trezire. Și nici nu cred că și-ar dori
să doarmă cu soarele deasupra capului.

                  TO BE CONTINUED….

(…)Dar disprețul dispare odată ce nimerește ochii ei verzi. Zâmbește ca un copil. Aseară au uitat să mai tragă draperiile, iar acum tot soarele se revoltă în privirea ei, spre bucuria lui, care se minunează de cel mai pur smarald răsfrânt în galben.

– Cred că e cazul să-l aruncăm,

UNIREA DE LA 24 IANUARIE SAU DESPRE PATRIOTISMUL FANFARONARD

Vedem în jurul nostru cum se amplifică mișcarea anti – europeană și patriotard ignorantă.

          Foarte puțini știu însă că fără sprijinul Franței și, mai apoi, al Prusiei, România nu ar fi existat astăzi.

Constituirea statului român a fost în bună măsură creația lui Napoleon al III-lea. Acesta dorea crearea unui stat puternic răsăritean care să fie favorabil politicii sale, să oprească expansiunea rusească și să contribuie la subminarea puterii monarhiei austro – ungare.

Rusia, care a făcut și atunci cu ochiul multor români, și face și astăzi, a constituit un pericol permanent al integrității Țărilor Române. În 1853, la începutul ,,Războiului Crimeii”, a cucerit Principatele Române.

Ulterior, Austria, care începuse a avea dorințe de expansiune pe fondul diminuării puterii Imperiului Otoman, a ocupat Principatele Române în octombrie 1854, plasând 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia.

Acesta era contextul în care, după terminarea războiului în 1856, s-a pus pregnant pe dezbateri politice privind agenda politicii, ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești.

Studiile în Franța ale revoluționarilor români, ale unioniștilor, ideile dobândite acolo, acțiunile politice concrete ale Partidei Naționale au contribuit la afirmarea spiritului național și au condus la unirea Tării Românești cu Moldova, contrar chiar voinței multor reprezentanți în Divanele Ad-hoc.

Propaganda unionistă a necesitat mari sume de bani și, spre deosebire de vremurile de azi, politicienii au cheltuit averi pentru ideiile lor. I.C. Brătianu, de exemplu, și-a vândut moșia soției pentru a contribui la acest efort financiar.

Cu toate acestea, unirea nu s-ar fi făcut fără sprijinul Franței și dacă s-ar fi ținut cont de rezultatul alegerilor din Divanul Ad-hoc din Moldova, de la 19 iulie 1857, când separatiștii reușiseră să câștige alegerile.

A urmat o aventură chiar mai interesantă decât cea dintr -,,O scrisoare pierdută” a lui I.L. Caragiale.

O doamnă a reușit să pună însă în mișcare un mecanism politic grandios ce a întors rezultatul acestor alegeri. Este vorba despre Ecaterina Vogoride, care, în mai 1857, a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei, unul dintre conducătorii mișcării separatiste, cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Scrisorile au ajuns în posesia lui Costache Negri, care a reușit să le publice în țară, dar și într-o publicație belgiană.

,,L’Etoile d’Orient”, ce apărea la Bruxelles, a declanșat flacăra publică ce a determinat pornirea procesului de întoarcere a primelor rezultate ale alegerilor, publicând traduceri ale scrisorilor lui Vogoride.

Franța a reacționat imediat, cerând anularea alegerilor și repetarea acestora, acesteia alăturându-se Prusia, Sardinia și Rusia, al cărui interes se schimbase după înfrângerea din Războiul Crimeii. Fără acest sprijin, planul de unificare s-ar fi prăbușit.

Turcia și Austria s-au opus anulării alegerilor, generând ruperea relațiilor diplomatice dintre Turcia și statele enunțate anterior.

În întâlnirea de la Osborne din 9 august dintre Napoleon III și Regina Victoria s-a decis anularea alegerilor, clarificându-se poziția ezitantă de până atunci a Marii Britanii și înclinând balanța hotărâtor în favoarea anulării alegerilor.

La Conferința de la Paris (1858) a marilor puteri s-a decis ca principatele să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, deși ele aveau să rămână entități politice separate. Unirea urma să se facă doar în privința puterii legislative și a puterii judecătorești, Comisia Centrală, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând a avea sediul la Focșani.

Al doilea moment important a fost acela al recunoașterii actului de la 24 ianuarie 1859, de alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în ambele principate. Încă o dată, Franța și puterile sale aliate, Prusia, Anglia, Sardinia și Rusia, au determinat viitorul unit al Principatelor.

Această scurtă rememorare sau cunoaștere a evenimentelor legate de Unirea Principatelor ar putea să ne facă să reflectăm și asupra campaniei fals patriotice și anti-europene a unui partid politic și a aliaților săi, cu voia sau fără voia sa.

 

POATE AM ȘI EU O VINĂ

După o plăcintă care lui i-a picat greu pentru că era acră și ei dezamăgitor pentru că era arsă, a urmat și ceva mai dulce care să le pice ideal amândurora. Tot el a salvat situația. Cine altcineva ar reuși? Doar el este strategul. Însă, ca orice strateg umanizat, mai scapă din vedere unele variabile. De exemplu, a salvat noaptea, luându-i Ruxandrei gândul de la rețeta eșuată. Dar cum va reuși el să salveze dimineața când ea va găsi fotoliul încă la parter? Credința ajută. Mai ales în caz de război. Amândoi au uitat să-l mute, dar numai el va fi declarat vinovat. Cine altcineva ar putea fi? Există însă un motiv care ar putea să-i satisfacă pe amândoi. Fotoliul a fost frontul dominației tactile. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi uitat să-l mute la etaj, nu ar fi adormit fericiți.

Chiar dacă se simte obosită și ar părea că mușchii nu i s-au dezmorțit, femeia zboară din pat. Este împlinită, dar nu se simte reținută de căldura cearșafului. În zborul ei uită papucii pe mocheta de lângă pat, ucide fără milă răsăritul sufocându-l între draperii și aterizează abia la parter. Aproape răstoarnă vaza cu cale, aruncă paltonul, pierde butonii și recuperează inelul de pe fotoliu. Apoi pleacă. El rămâne pe partea dreaptă a patului. Fotoliul rămâne și el la parter. Se lasă o liniște suspectă. Ea fugită, el liniștit. Deschide ochii cu precauție. Este din nou genul de liniște pe care oponentul ar crea-o ca preludiu pentru ofensivă. Defensiva încă își îndepărtează urdorile de la ochi. Prima sa misiune rămâne salvarea răsăritului. Chiar la timp. Este 7 și 5. Cu mișcări ferme depărtează cele duă draperii și permite astfel luminii să se reverse. Oare când lasă furia Ruxandrei să se reverse, ce miscări ferme folosește?

Se îmbracă și el. Dar mai lent. Încă nu    și -a prins aripi ca să zboare. Și nici nu    i-ar folosi dacă ar avea. Lui îi place să simtă presiunea pasului în impact cu podeaua. Desculț. Își încheie cămașa, își trage blugii și se privește câteva momente într-o oglindă mare. Se întoarce de pe o parte pe cealaltă, cu câteva secunde repaos între schimbările de ipostază. Se încruntă. Pare că observă ceva.Oare să fi picat chiar atât de rău plăcinta, sau a fost prea dulce victoria de noaptea trecută? Nici el nu știe. Încă se învârte și caută ceva indescifrabil. Ceva al lui și doar de el prea puțin cunoscut. Își pune și cureaua. O strânge la a a doua intrare. Au trecut vreo două luni de când a renunțat să o mai strângă la a patra. Pare nostalgic. Dar nostalgia tot cu bucurii vine. Pleacă și el spre parter. Tot desculț. Contactul cu gresia rece de pe hol îl trezește de-a binelea. Coboară cu grijă scările. Până ajunge jos, cafeaua devine opțională.

Acum se văd și urmele marelui zbor. Paltonul a ajuns pe canapea, iar butonii pe continente nedescoperite încă. Își trage blugii în sens ascendent, pe traiectoria genunchi-femur. L-am pierdut o secundă. Am crezut că nu se mai dorește urmărit. De fapt, recupera primul buton. L-a descoperit sub canapea. A fost o misiune grea. S-a ridicat cu pieptul înainte și privește cu mândrie bucata de argint pe care o ține între degete. Răsuflă victorios, fără a ține cont de rănile cu care s-a ales (o manșetă prăfuită și o durere ascuțită de spate) și care cu siguranță îl vor însoți spre serviciu. Al doilea buton l-a găsit pe fotoliu. Se ținea să nu cadă în prăpastia dintre șezut și spătar. L-a salvat la timp. I-a prins pe amândoi la încheieturi și s-a grăbit să-și ia cafeaua. A pus-o într-un termos și a lăsat-o lângă diplomat. Acum mai trebuie doar să găsească un stâng și-un drept pe uscător și să-și aleagă o gheată potrivită. Ceva nici prea casual dar nici prea elegant. Poartă blugi, dar totuși are cămașă. Este relaxat, dar totuși o să-și pună și sacou. Are nevoie de un teren neutru pe care să calce următoarele opt ore. Ce poate fi mai neutru decât o gheată din velur, într-un maro ce bate spre negru. Cureaua se potrivește la fix, iar sacoul și blugii par că se îmbină cu succes.

Pleacă și el până la urmă. Are și palton, ba chiar și-a pus și mânuși. Încuie
ușa apoi merge cu grijă pe alee. Zăpada a fost bătătorită în zborul ei de dimineață, așa că el va trebui să fie atent ca să nu alunece. Reușește până la urmă și ajunge la mașină. Își pune termosul pe cotieră și aruncă diplomatul pe bancheta din spate. Lângă termos ar trebui să stea el. Dar nu acum. El se va bucura de căldura cu miros tropical abia după ce va dezăpezi parbrizul și oglizile. Este calm. Ușor pierdut. Își caută racleta prin portbagajul plin de inutilități. Așa ar părea și mintea lui dacă am putea să scotocim puțin. Numai că dezordinea din mintea lui se datorează Ruxandrei, în timp ce amalgamul de cutii și obiecte din mașină se datorează indiferenței lui. Toate sunt din vina lui. Poate că dezordinea din mintea lui, cauzată de Ruxandra, se datorează de fapt neatenției lui, care a determinat-o pe Ruxandra să-l răvășească.

15 IANUARIE 2021

          O zi plină de versuri, de omagii, de critici și citate, din pură conștiință literară, din necesitate, sau fără vreo afinitate asumată față de literatură. Acesta ar fi rezumatul zilei de 15 ianuarie. Nu se deosebește cu nimic față de anii anteriori. Poate doar personalitatea eminesciană își mai schimbă conturul pe fondul unui trend în mișcare. Și totuși, anul acesta a fost un 15 ianuarie altfel. Ne-am preocupat de poet și de temele care l-au consacrat. Am căutat printre versuri și am distribuit portrete fără să remarcăm un eveniment important pentru noi, pentru azi și pentru cultură. În concentrarea noastră nu am observat cu câtă discreție și-a oferit Eminescu aniversarea, și nu oricui, ci bunului său critic Alex Ștefănescu.

          L-am întâlnit pe acesta într-un context care a provocat la evocări eminesciene, la discuții și la critică liberă. La invitația Rotary, istoricul și criticul literar Alex Ștefănescu a marcat la acel moment centenarul Colegiului Național ,,Mihai Eminescu” din Buzău, stârnind interesul față de erotismul pe care poetul l-a propus în majoritatea lucrărilor sale. De la o asemenea personalitate culturală te aștepți la sobrietate, la o privire încruntată și o voce care ți-ar putea îngheța ideile mici, însă am descoperit un om ca noi toți, dar care a citit ceva în plus. Care ne-a amuzat și ne-a transmis.

          15 ianuarie 2021 i-a aparținut și criticului literar Alex Ștefănescu, fiind ziua în care a fost decorat cu Ordinul Național ,,Serviciul Credincios” în grad de ofițer, ,,în semn de înaltă apreciere pentru contribuția deosebită avută, de-a lungul întregii sale activități, la promovarea culturii și a identității naționale românești”.

 

DE PREA MULTĂ IUBIRE, NU TE MAI IUBESC. OARE S-AU COPT CIREȘELE DEJA?

 

Dragul meu Mihai,

M-am tot gândit dacă să-ți scriu, iar astăzi m-am hotărât s-o fac. Eu nu te voi putea iubi. Și asta nu din vina mea. Din vina ta.

Seducția este fără discuție arta preferată de orice femeie. Mai ales când artistul știe să-și pună în valoare atributul de romantic. Și totuși, Mihai, ce-ai făcut? Unde-i misterul, unde-i suspansul? M-ai dezamăgit.
,,Seducția eminesciană este tiranică și indiscutabilă”. Tiranică este cu siguranță pentru o doritoare de subtext și de provocări.

Să mă ierți, însă ,,melodioasele plângeri” nu prea ți le înțeleg. Și nu pentru că versicația ta ar impune vreo criptică remarcabilă. Cititorul nu simte vreo nevoie acută de a se deschide poeziei sau de a-i căuta un anumit sens. Nu trebuie să descopere nimic. Îi oferi totul. Iar dacă cititorul este femeie, când îi oferi totul, parcă n-ar mai vrea nimic. O femeie se vrea cel puțin rugată, eventual implorată pentru a se declara cucerită. Lipsește misterul, Mihai. În rest, da, m- ai cucerit cu personalitatea ta care le-a furat somnul lui Maiorescu și lui Slavici. Și nu-i condamn. Ei aveau pretenția să fii măcar ceva mai ordonat. Eu aș avea pretenția să te retragi în gloria genialității tale. Sau cum s-ar spune, te rog să mai insiști până când poate o să mă convingi.

Intenționam să-ți scriu ca să-ți urez de bine, dar așa ai fi crezut că m-ai răpus și pe mine. Ceea ce nu poate fi cazul. Recunosc însă că ai fost pe aproape. Misterul salvator putea fi chiar inima ta. Ai văzut? M-ai corupt la clișeu. Și-mi displace.

Până la urmă ești nefericit sau doar veșnic pesimist și nemulțumit? Sincer îți spun că dacă nu aș fi știut de
imne vedice aș fi cedat să mă poți scrie, dar am realizat la timp că n-aș avea loc de pesimism. Aduci așa, puțin, cu Schopenhauer. Poate el ar mai salva ceva cu etica, dar tu? Tu ce rezolvi cu melancolia? Nu te-ai plictisit de dramă? Pentru mine ești doar un egoist nemulțumit de soarta proprie. Vianu zice că de fapt ,,suferi” pentru destinul omenirii. Care omenire, Mihai? Nu te salvezi nici pe tine, nici pe mine, nici pe nimeni. Poate doar literatura să te mai creadă erou, dintr-un exces de ignoranță al celorlalți. Nimeni nu ar mai scrie ca tine. Pentru că nimeni nu și-ar mai vinde timpul vieții atât de nechibzuit. Cine te-a pus să dai rațiunea pe iubire? Ești pe deplin vinovat de tot ceea ce-ai pătimit. Și poate că te-ai fi salvat dacă păstrai măcar un văl. Măcar o umbră peste simțiri. Așa Veronica rămânea doar pentru tine și n-ar mai fi fost necear să ascult și bârfele despre Mite. Devine enervant. Iar tu mult prea greu de acceptat.

Aș vrea să-mi explici mai clar cum este cu iubirea asta. Te citeam pe tine și m-am trezit la braț cu Tristan. Și nu cum poate mi-ar fi plăcut, ci în dramele lui Wagner. Până la urmă e cu doliu sau e cu bucurie? Și dacă e cu doliu ce caută voluptatea, iar dacă e cu bucurie, ce caută durerea? Mi-e greu să te mai înțeleg, zău! Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că ești pesimist din născare, dar pentru că țin la tine, mai multe de nevoie decât de voie, căci nu prea ești pe genul meu, nu pot să nu remarc o bruscă deșteptare . Tu nu ești împăcat cu lumea. Pentru tine nu mai există altceva decât gând și punți ivizibile peste prăpăstii. Am auzit că preferi să fii lăsat în pace, că te ucide bunăvoința, că ești preocupat de cei care nu-și pot găsi mângâierea. Ca mai apoi să aflu cum ai scăpat de Veronica. Cu mângâierea ei ce faci?  Asta da, e tipic masculin. Dacă ai plânge mai puțin, zău că ai fi un ideal. Permite-mi totuși să citez : ,,În sfârșit, am scăpat!”. Ca mai apoi să-i mărturisești că nici tinerețea, nici frumusețea ei, nici sufletul și nici grațiile fizice n-au fost cauza simțirilor tale și că ar exista enigme matematice spre a căror dezlegare îți trebuie o cifră. Wow! Păi de asta a plecat! Căuta o cifră și la tine n -a găsit. Voiam și eu cifră ca să mă prind cum e cu ,,Lacul”, dar n-a fost cazul. De ce oare?

Totuși am îndrăgit ,,Memento mori”. Și ,,Umbra mea”. Dar mai mult ,,Memento”. M-ai ademenit cu o frescă a istoriei frumos colorată. Mi-ai amintit de Hugo și drumul spre idealismul modern. Și mi-ar fi plăcut să mă ții acolo, sau măcar să mă plimbi mai des printre idei profunde. M-ai fi flatat destul cât să accept să te iubesc. Am și eu mofturile mele. M-ai plictisit cu atâta suferință. Nici nu mă mir că disprețuiești comediile. Pentru tine râsetele sunt scandaloase. În aceeași măsură în care eu nu pot să-ți accept erotismul. Ți-ai pierdut grația. Și nici suspans nu mai știi să oferi. Ești un Sărman Dionis. Și poate că te-aș fi iubit eu în locul celor două (despre care știu), dacă nu te ambiționai să rămâi doar tu cu tine și-un stilou. Fundalul metafizicii eleare îți mai lipsea, ce-i drept. Dar până la urmă, cine sunt eu să-ți cer schimbare? Mai ales de ziua ta. Și-atunci ce fel de geniu ai fi tu dacă te-ai aștepta să mă cucerești fără efort? Vreau măcar să-mi doresc să te caut cu cifre, să mă enervez după fiecare vers și să fug după tine doar ca să te cert că-mi chinui mintea.

Jocul cu tine este prea simplu. Iar ce-i prea simplu nu-i destul. Mă provoci doar la scandal. Iar din scandal n-o să rezulte și-o idilă. Așa că am să te părăsesc și eu ca celelalte. Ești ,,idolul meu de o clipă”. Atât cât ține titlul și un vers.

Nu ești un romantic incurabil. Poate doar incurabil dacă ar fi să-mi permit o indulgență de ziua ta. Ești un bărbat pierdut în veșnica-i iubire neîmplinită și frustrare. Slavici avea dreptate. Tu de fapt nu ai slăbiciune pentru nimic. Nici pentru tine, nici pentru mine, nici pentru ele. Ai doar un stilou și-un gând blocat în timp. Singurul mod în care te-ai putea apăra ar fi resemnarea stoică. Asta dacă o fi stat vreun stoic să ofteze cu ochii după stele.

P.S. Dacă tot eternizezi iubirea, ai grijă să nu devină stearpă. Creatoare a fost cândva. Dar nu mai e.

DE LA EMINESCU LA SALAM, VIA PLANETA VENUS

Eu mă întorc la poezia lui Eminescu așa cum m-aș întoarce la bunici. Cu nostalgie, cu duioșie.

Aștept să aud un dulce grai, ce azi nu se mai folosește și să aud povești frumoase spuse în vechiul fel în care astăzi nu se mai spun. Un iz al copilăriei, inadecvat lumii din jur.

Demult, cartea reprezenta și fun și news și, mai ales, cunoaștere. Să fiu cinstit, și pentru faptul că programul la TV dura 2 ore, că nu putam sta chiar toată ziua la joacă în curte sau la antrenamente.

Dar pentru cei născuți după 1990? Cartea, o opțiune. Poezia, o excepție. 2014, 2015, 2016, 2019, 2020, Vax Populi, repetitiv, “Știți cine a fost M.
Eminescu? “Nu prea se mai există citit în ziua de azi”. “Regina din Maroc” are ecou mai puternic decât “Luceafărul”.

2010, Eminescu și concepte fundamentale ale Fizicii moderne: Timp,
Spațiu, Univers

2015, Teoria generală a statului și dreptului în opera lui M. Eminescu. Pe care dintre aceste niveluri ne place să ne situăm pe 15 ianuarie? “Noroc” că înainte și după această dată nu ne batem capul prea mult și nici măcar o strofă nu mai citim. Cu excepția vreunui citat pe care îl distribuim cu sârg pe Fb.

“Tineretul ăsta”… Nu mai citesc ei Eminescu. Uitați-vă în oglindă! Când
ați citit ultima dată o carte, da, o carte, scrisă de M. Eminescu?

Cât de actual mai reușim să îl facem să fie pe Eminescu, pentru a-i face
pe cei mici să îl citească și, eventual, să îl îndrăgească.

Ne ajută astfel de abordări: “Locul lui Mihai Eminescu în cultura
mondială şi rolul cercetării ştiinţifice academice, mai ales din domeniul Dreptului și Sociologiei devin tot mai des, în ultimul timp, teme ale dezbaterilor publice despre noua legislație, modernizarea regimului juridic și practicarea profesiilor judiciare, învățarea și studiul Dreptului, publicațiile de specialitate, interferențele politico-legislative, receptării globalizării multidimensionale.”?

Și așa este departe de viața tinerilor de azi. Cât de de departe îl mai ducem?

Prelegerea lui Alex Ștefănescu din ianuarie 2018, de la Colegiul M.Eminescu, a mai fost de natură să stârnească interesul liceenilor, aducându-l pe poet mai aproape de cotidianul peisajului adolescentin actual și nu urcându -l pe un piedestal.

Mai pot poemele eminesciene să răscolească eternul feminin?

Câți băieți mai caută pe net, mai copiază vreun vers eminescian, pentru a-l trimite iubitei?

Mai este important Eminescu? Doar dacă el mai este important mie, ție, celor mult mai tineri decât noi. Doar dacă mai este prezent în viața publică. Altfel, e doar o obligație pentru BAC și cineva despre care înveți pe de rost câte ceva și uiți după 18 ani.

Și cineva despre care e cool să postezi ceva astăzi pe Fb. Ironic, nu?

DESTUL N-AI MAI FI FĂRĂ

Așa cum trandafirii roșii sunt ușor de găsit, femeia înțelegătoare ar fi ceva banal. Dar o femeie iubitoare de cale și dornică de cinism este un moft pe care ți-l permiți doar după ce ai fost mic.

Când ai crescut suficient de mare, te uiți după cale și te gândești care sunt
imperiale. Te uiți printre lilieci albi și te gândești prin absurd de ce doamnei cu cinismul îi place movul pe cale dar liliecii îi vrea numai albi.
Liliecii lila și trandafirii roșii se găsesc și în grădină. Calele mov și liliecii
albi se găsesc doar odată pe an, în locuri fixe, pe care le afli doar după îndelungi căutări dezarmante. Odată ce doamna cu cinismul a ajuns o parte din tine și îi oferi oricând florile preferate, remarci că ai crescut și mai mare. Se uită la tine și te sărută cu poftă. Îți umezește rădăcinile și crești și mai mare. Din când în când o prinzi de mână și plecați la plimbare. Va remarca faptul că ai crescut și mai mare, așa că își va pune tocuri. Ca să nu fii prea mare. Ajungi să-i așezi un fir de liliac alb după ureche. Fără să vrei te uiți la verde și mai crești puțin. Te place înalt, dar nu exagerat, așa că se înalță pe vârfuri și te ia după gât. O ridici de la mijloc și o strângi cât poți de tare. Ai crescut destul. Acum fugi cu spatele la soare în timp ce ea își pune fruntea pe gâtul tău și-ți șoptește ceva cu gândul la departe.

Vă duceți în parc. Doi oameni mari. Tu, domnul cu florile și ea, doamna cu cinismul.

Vă așezați în poartă ținându-vă de mână. Așteptați startul.

Prima victorie se pregătește să alerge.

Ai crescut destul de mare.

CONFESIUNILE UNUI MASON 3. MASONERIA, SURSĂ A TUTUROR RELELOR?

În fața paginii goale pe care era scris doar titlul: “Testament”, nu se putea
să nu îi vină în mine câteva întrebări: “de ce “frații” aveau nevoie să îi știe convingerile intime?”, “Ce aveau ei să facă cu acest document, ca și cu celelalte care ar urma să le supună atenției lor?”, etc.

Încă de foarte tânăr aflase de la cunoscuți, care știau la rândul lor din
surse care nu le puteau divuga, că Masoneria este o organizație transnațională ascunsă ochiului public. O mână de oameni, putred de bogați, nu se sfiesc să ucidă mii de oameni pentru a deveni și mai bogați sau pentru a acumula putere. Aici nu e clar de ce au nevoie de bani mai mulți dacă au atât de mulți încât ar putea cumpăra cu totul un stat precum România, de ce au nevoie să acumuleze “mai multă putere”, dacă o au deja, ei dirijând omenirea de multă vreme, după cum i se spunea. De unde oare le vin instinctele de ucigași în serie și cum și le materializează, pentru că nu pot să cred că ei concep și tot ei execută planul la scară planetară. Să vezi că de aceea l-au ales să devină membru, pentru a-l pune să le execute planurile diabolice.

Se apucă de citit, poate avea să găsească un răspuns.

Antisemiții spun că Masoneria este instrumentul de dominare mondială al Israelului. Unii evrei spun că este organul imperialismului anglo-saxon.

Pentru cler, Masoneria este “Sinagoga lui Satan”.

Toate regimurile comuniste i-au interzis funcționarea.

Turcia musulmană are o organizație masonică activă.

În consecință, Masoneria există pretutindeni, indiferent de credințele religioase ale statelor în care funcționează. Totuși, statele conduse dictatorial au interzis sau au încercat să desființeze organizația.

“Inițiindu-vă în misterele sale, francmasoneria vă cheamă să deveniți
oameni de elită, înțelepți sau gânditori superiori muritorilor de rand care nu gândesc. A nu gândi, înseamnă a consimți să fii dominat, condus, dirijat, tratat adesea ca un animal de povară.” Oswald Wirth

Poate și de la aceste idei provine ireconciabilitatea istorică față de
bisericile creștine. “Crede și nu cerceta”, ca fundament al credinței creștine, vine în contradicție cu îndemnul citat.

De altfel, “masoneria interioară”, cum o denumesc unii, adică partea ce ține de învățături, presupune “șlefuirea pietrei”, ceea ce simbolic semnifică obligația fiecărui membru de a se evolua în cunoaștere și a se perfecționa permanent.

Citi mai departe și află că masonii recunosc o entitate supremă, primă,
pe care o numesc Marele Arhitect al Universului, fără a desemna pe Dumnezeu, Alah, etc. Masonii au religii diferite, dar Templul nu este un loc de
confluență a acestora.

“Încă din zorii umanității, puterea a îmbrăcat 3 forme principale,
neschimbate nici astăzi: puterea militară, puterea economică și puterea simbolică.“, spunea Eugen Ovidiu Chirovici în “Puterea”.

Fie regi, fie faraoni sau împărați și-au revendicat statutul dintr-o ascendență divină, consolidată de puterea religioasă a vremurilor respective, care să le asigure și partea simbolică necesară exercitării puterii.

Dacă privim din această perspectivă și istoric, parcă vedem mai bine sursa atacurilor vehemente ale bisericii asupra Masoneriei. Aceasta din urmă își construise simboluri, cu ajutorul cărora punea sub semnul întrebării dogma religioasă. Biserica nu era și nu este dispusă să piardă și nici măcar să împartă puterea simbolică ce îi asigurase permanent un statut privilegiat în societate.

Includerea de către James Anderson în 1723 în Constituția Masonică a
frazei inofensive astăzi “Un mason este un om bun și iubitor de adevăr, om de onoare și cinstit, indiferent de convingerile sale religioase” a deschis calea a 23 de acte postificale de excomunicare a Ordinului Masonic și a unui război surd, care a durat până în 1983, atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a scos acea excomunicare din noul Cod de Drept Canonic.

Această atitudine a rămas în biserica ortodoxă, deși Patriarhul Ortodox
al Constantinopolului Athenagoras I a fost unul dintre iluștrii “frați”.

Revoluția Franceză și revoluțiile secolului al IX-lea au confirmat temerile
Bisericii, deși ideile de “Libertate. Egalitate. Fraternitate” au constituit fundamentul a trei secole de creare și consolidare a libertăților fundamentale ale omului, temelie a noilor democrații. Atunci când omul devine conștient că are libertate religioasă, poate alege să fie ateu sau să își schimbe fără nicio consecință religia.

Regimurile comuniste au avut aceeași motivație în decizia de interzicere
a Masoneriei, nu dorea să împartă puterea simbolică, încercând să și-o impună pe a sa. Au încercat să înlăture cu forța și prin atrocități inimaginabile și influența socială a bisericii, dar nu au reușit pe deplin, mulțumindu-se cu marginalizarea sa și cu obținerea unor pârghii de control asupra ei.

Harold C Jensen spunea: “Am învățat că Masoneria nu este o religie, ci un mod de viață, o căutare a Adevărului, o credință în nemurire și în Dumnezeu”

 

CINISM, TE ROG!

Sunetul salvator vine dinspre intrare. Nu mai este singură. Acum se poate scuti de meditație. Dar la ce bun? Dacă se întoarce la realitate își va da seama că nu a făcut nimic întreaga zi. Doar s-a plimbat de colo-colo așteptând să-i pice câteva cuvinte de undeva, nu știu de unde, drept răspuns pentru două întrebări care deodată au devenit mai esențiale decât interviul. Cum rămâne cu cariera? Dar cu David care tocmai s-a întors de la serviciu și nu va găsi nimic pregătit? Nici masă, nici zâmbete. Doar o iubită cu tălpile degerate care a crezut că ar putea descoperi Universul devenind una cu frigul. Acum va deveni una cu răceala, iar el va trebui să devină unul cu rețeta. Și totuși….ce ar putea fi scris pe acea carte de vizită, atât de provocator încât să dispară din perspectivă orice detaliu legat de carieră sau familie? Ea, cu mâinile împreunate la piept, el, cu servieta întro mână și un buchet de flori în cealaltă, stau la distanță fixă, pe aceeași traiectorie. Concentrare.Se află în plin sezon de vânătoare. Își urmăresc gândurile cu tâmpla goală, însă doar unul este pregătit să apese pe trăgaci.
O mișcare bruscă ar duce spre câștigarea luptei, însă un gest absent ar face prada să fugă. Iar dacă rămâi fără pradă, îți vânezi cu sete propriile gânduri. Tâmpla va fi la fel de goală. Dar pe lângă fum, vei aduna și scrumul, în timp ce tâmpla va luci senină. În aceeași lumină în care brocardul se estompa de singurătate. Va luci la fel de goală. La fel de aspră. O vei atinge și o să te doară. Nu o vei mai atinge, dar va începe să zvâcnească. Și-o să te doară și mai tare. Destul cât să pui mâna. Îți trebuie o pradă.
Înainte să fugi cu tâmplele roșii, mătură scrumul. Ai putea să aluneci când
vei pune talpa plină. Și-ar fi fatal. Iar prada tot n-ar fi.
-Înțeleg că ziua asta liberă nu a fost chiar atât de productivă pe cât ți-ai propus. a rostit încrezător bărbatul,care acum se îndreaptă spre iubită cu mișcări sigure. Sub limbă i-a rămas puțin fum de pe urma împușcăturii.
-Din contră. Am fost mai productivă ca niciodată. Ai fi surprins câte am reușit să realizez astăzi.
Pare mândră de ea, dar eu știu ce a făcut azi. N-am s-o cred. Pare că nici el nu o crede, dar o va face oricum. I-a adus și flori. Pentru ea. Poate.
-Ai realizat cumva și ceva de mâncare? Sunt sfârșit.
Întrebare greșită. Răspunsul, o minciună sigură. Bineînțeles că nu a pregătit nimic. Poate eventual să-i ofere puțin din pojghița care a început să i se topească ușor-ușor de pe buze. Dar oare i-ar fi de ajuns? Oare ține iubirea de foame după o zi plină?
-Nu, nu am realizat. Am avut o zi plină și m-am gândit că am putea pregăti ceva împreună. Așa o să putem vorbi despre cum a fost astăzi, să ne mai facem
planuri… El o privește îndrăgostit. Poate și va mai putea. Știe că altul este adevărul. Știe că de fapt a trecut timpul pe lângă ea și a uitat. Știe că ziua ei afost un calvar și nicidecum productivă. Dar rămâne îndrăgostit. Și are de ce. Nicio altă femeie nu ar putea găsi minciuna perfectă așa cum o face ea. Iar ea știe
să voaleze. Știe să-și aleagă cuvintele. La fel cum nicio altă femeie nu ar putea să
-i ofere un sărut cu pojghiță rece. Pentru că nicio altă femeie nu ar îndrăzni să se
caute pe sine cu atâta perseverență. A lui nu renunță. A lui este la fel de femeie pe
tocuri pe cât este desculță în frig cu stângul peste dreptul. Și este frumoasă. Chiar dacă are obrajii înroșiți de încăpățânare și tremură.
-Cale mov.
Îi întinde buchetul în timp ce-i zâmbește pierdut. Poate a plecat și el în vreo
expediție de regăsire, sau pur și simplu s-a pierdut reușind s-o găsească pe ea.
Mereu acolo. La fel. Ea.
Ruxandra întinde brațele cu intenția clară de a se îmbrățișa cu florile, dar
privirea ascunde ceva. Pare că brațele ar vrea dragoste în timp ce privirea este
doritoare de sarcasm. Să-ți complici existența este un alt tip de dorință pentru care se poate găsi cu ușurință un vinovat. Pe oricine altcineva în afară de sinele tău care te torturează în pledoarii interioare fără sens. Așa și cu singurătatea. Pare că femeia caută motive în orice, mai puțin în cărți. Basmele par clare. Căsnicia
mai puin. Ea experimentează. Orice mai puțin dragostea. Pe care uită s-o ofere,
preocupată de motivele pentru care n-ar trebui să-i mai pese. O fi chiar așa de greu ca Ruxandra să ia calele, să le așeze pe fotoliu și apoi să se îmbrățișeze cu
bărbatul din viața ei din fața ei până când se pierde în cea mai pură dragoste pe care a trăit-o vreodată? Probabil că este suficient de complicat. Tehnic vorbind, să fii sarcastică durează mai puțin decât ai face dragoste, întrucât pentru sarcasm este suficient să ridici o sprânceană, în timp ce pentru dragoste ar trebui să te dezbraci. Durează să te dezbraci de atâtea straturi, iar femeia este genul practic. Ține la timpul ei, așa că arcuiește sprânceana. Până la urmă, de ce și-ar mai dori tactilul sub piele doar pentru un sărut?
Acaparează buchetul și îl reține strâns între brațe. Se uită spre David și parcă nu l-ar cunoaște.
-Așa un gest frumos! Nici nu zici că ai fi făcut ceva.

Doar nu credeați că va alege dragoste. Îl chinuie. Pe el. Tot o fromă intensă
de amor, dar cu durere și prea puțină plăcere. Și totuși lui David pare că-i place și așa. Îi zâmbește ca mai devreme. La
fel de pierdut. Pierdut prin ea. A rămas doar cu servieta. Cealaltă mână s-a
eliberat de povara buchetului. Inutilitatea l-ar ucide, așa că mâna are nevoie de scop. Își privește iubita și-o ascultă cum îi cântă o vină. Ar putea să-i atingă chipul și poate așa ar ceda. O cunoaște și știe că l-ar zdrobi cu sarcasm și cinism. Și totuși își ridică mâna spre buzele ei, așteptându-și pedeapsa.
De ce s-ar supune unui asemenea risc?
Pentru că așa va putea s-o zdrobească și el în brutala iubire. Le-ar plăcea amândurora, chiar dacă ea nu ar recunoaște. Și totuși va fi destul de puternic încât s-o facă să uite cum se respiră gradual. O va spijini să nu cadă. Cu aceeași grijă cu care îi prinde paltonul de umeri în zilele reci. De obicei îi închide și nasturii, așa că din spate se mișcă ușor către față. De obicei o privește în ochi când o ferește de frig, dar în zilele cu ploaie îi contemplă numai clavicula. O claviculă dreaptă arcuită în dreptul aceluiași cinism devorator. Dar lui îi place și așa. Nu renunță și continuă fără astâmpăr să -i caute privirea. Este necesar. Este ideal. Însă va fi nevoit să depună efort și să se
aplece spre ea. Transpiră și îi trece de gât. Clavicula a rămas amintire. Îi caută
ochii și găsește pleoapele frânte. Le atinge cu grijă în timp ce ea învață să respire pentru prima dată. A uitat de cinism. Acum îi face reproșuri pentru dorințe mai mari. Îi prinde încheietura în timp ce se luptă să-și ridice gâtul. Va reuși tremurând și-l va privi cu brutalitate. Ochii ei vor fi analitici, dovedind că se apropie de concluzie. El se va simți responsabil față de judecătorul aflat sub dominația lui tactilă, așa că va profita și îi va oferi un argument suficient. Cel puțin așa își imaginează el lupta, în timp ce mâna îi plimbă fără astâmpăr o șuviță după ureche. Căușul palmei i se umple cu obrazul ei. Își plimbă ritmic degetul mare și pare că a reușit chiar și așa să-i ofere motivul suficienței.
Acum sunt amândoi fericiți. Ruxandrei nu i se mai vede nasul dintre flori.
Dacă ar fi ca David să-i caute din nou privirea, ar găsi două umbre verzi pierdute printre calele mov. Două umbre care îl vânează. Doar ca să-l iubească. Într-un fel mai ciudat. Într-un fel mai fără dragoste, dar cu multe alte plăceri.
Ei îi plac doar calele mov. Din când în când mai face o excepție și acceptă
crinii albi. Dar nu mereu. Mereu doar cale. Sunt declarație de dragoste în zile ca azi, sau cea mai sigură declarație de pace în zile mai tulburi. Iar el știe asta.
Bineînțeles că știe.
-Faptul că-mi ești ar putea fi un motiv destul de bun pentru a-ți oferi cale.
În alte condiții, acest clișeu ar deranja-o, dar nasul dintre flori tot nu i se
vede și rămâne fericită. O sărută pe obraz și fuge să-și arunce paltonul pe
fotoliu.
-Ce zici să facem paste?
E într-un picior. De data asta dreptul jos și stângul în aer. Tot un fel de
cocor, doar că mai regăsit puțin.
-Din nou? Propun să încercăm ceva dulce. Parcă m-am plictisit de paste.
Poate ceva cu ciocolată. Cu multă cremă.
-Sau ceva cu vișine?
Își desface butonii cămășii în timp ce procesează rețete cu vișine. Nu-i
surâde ideea. Lui îi place dulcele deplin. Vișina este acră. Nu i s-ar potrivi.
Aruncă primul buton pe fotoliu, peste palton, în timp ce îi scapă o privire spre ea.
Ruxandra își așează calele într-o vază mare, în cel mai vizibil colț al camerei.
Trece la al doilea buton și se gândește: ,,Vișinele nu sunt nicidecum dulci. Or să-
mi pice greu. Nu-mi plac. Parcă tot cu ciocolată mi-ar plăcea. Să-i propun
mentă? Îi place ciocolata cu mentă. Sau cu portocale. Dar nu mai avem portocale.
Totuși aș putea să mă duc să cumpăr. Îi place și cu portocală. Doar-doar să pună
și ciocolată”. Se îmbărbătează și își impune opțiunea:
-Cu vișine ar fi perfect!
-Ești sigur? Putem eventual să facem o cremă de ciocolată pe care să o
punem peste prăjitură.-Nu, nu! Simplă ar fi minunată. Doar vișine. aruncă și cel de-al doilea buton peste palton și îi mai rămâne puțin timp să o sărute încă odată.
David ia drumul spre bucătărie. Intenționează să se spele pe mâini. Gândul este undeva departe. La fel și al meu. Mă așteptam la musse și am ajuns la tartă. Dar e de înțeles. Probabil. Ei i-ar pica greu crema, așa că preferă să-i pice lui greu vișina. Mai este nevoie să adauge două cuvinte lângă calele din living? Cred că mirosul de prăjitură caldă va fi suficient. Și ea știe asta. Bineînțeles că știe.

TO BE CONTINUED….

* Există multe parfumuri scumpe îndelung apreciate de gusturile rafinate. Și totuși, niciunul nu se va compara cu cel de acasă(…)

AI VREA SĂ FII UCENIC?

Masoneria, simboluri și ritualuri.

Ai vrea să fii ucenic? Ai putea fi un adevărat mason?

Era lugubru. O cameră mică, pătrată, de vreo 3 mp., întunecată și vopsită în negru. Pe perete se aflau vopsite inscripții. V.I.T.R.I.O.L., Visita Interiora Terra, Rectificando Invenies Occultum Lapidem (Vizitează Interiorul Pământului Și, Îndreptându-te, Vei Găsi Piatra Ascunsă). Piatra ascunsă de referă la Piatra filosofală și simbolizează Cunoașterea, la care trebuie să ajungi coborând în propriul eu.

Masoneria este un tărâm al simbolurilor, la crearea cărora au contribuit printre alții J.W. Goethe, W. A. Mozard, Voltaire, Diderot, d’Alembert, J.J. Rousseau. Natura absconsă a simbolisticii masonice mă face să evit acest subiect și să le abordez pe cele mai importante publicului.

„Dacă din curiozitate ai venit aici, retrage-te!” scria pe peretele negru al “Cabinetului de Reflecție”. Acesta este mesajul care îi strânsese puțin conștiința, fiind unul dintre motivele pentru care se afla acolo. Ulterior, văzu “frați” care încălcau flagrant un alt comandament masonic, “dacă interesul tea condus, pleacă!”.

Văzu însă și o inscripție care îl făcu din nou să reflecteze (acesta era scopul, nu?): “Dacă ții la distincții sociale, nu intra, aici nu cunoaștem așa ceva.”. Îl cunoștea destul de bine pe Prefect și știa că a dorit cu răbdare și fervoare funcții căt mai mari în administrație și în partid. Dar lăsă această dilemă cognitivă, ca și pe celelalte, pentru mai târziu, pentru când va cunoaște mai bine lucrurile ascunse publicului.

Plecă spre casă, gândindu-se la structura testamentului pe care va trebui să îl prezinte săptămâna viitoare. Poate părea sinistru, dar se referă la testamentul filosofic și moral, urmând a răspunde, conform studiului și educației anterioare, la întrebarea: “care îți sunt datoriile față de patrie, familie și față de el însuți.”

Putem observa astfel care sunt valorile cruciale ale ritului masonic și că
lipsește ceva, ce va genera un “război” de secole.

Ce înseamnă “patrie”. Este un termen echivalent celui de “stat”? Sau celelalte atribute scoase în evidență de marii gânditori și artiști în era constituirii națiunilor. Sau toate la un loc sau altceva?

Mai este familia “celula de bază a societății”, așa cum se spunea în “Epoca de Aur”. Într-un moment de grație, atât politicienii occidentali conservatori, riturile masonice, biserica, dar și conducerea comunistă rezonau. Astăzi, în cel de-al treilea mileniu, instituția familiei era din ce în cemai atacată, în numele unor libertăți pentru care luptaseră, în diverse forme, toți cei enunțați.

Ce datorie poți să ai față de tine, care să se transforme într-o obligație morală odată ce devii mason?

Dumneavoastră cum ați fi răspuns acestor întrebări? Ce “testament” filosofico-moral ați fi dat spre a fi citit în Lojă?

Aveam să constat ulterior, totuși, că regele este gol (sau aproape gol). Masoneria nu este o organizație bine structurată mondial, cu acțiune coordonată permanent. Și nici nu are scop politic organizațional, care să ducă la omorârea sau controlarea celor ce nu îi sunt membri. Iar în România…, aș prefera să spun doar că masoneriei îi sunt proprii toate tarele sistemului social. Dar voi detalia vineri ceea ce am vrut să spun.