– Cronică de amator-

Buzăul a avut teatru și oameni de teatru al căror nume a strălucit în galeria autorilor, regizorilor, actorilor ce au adus  renume României.

Cei a căror vârstă se numără în decenii își aduc aminte de clădirea teatrului Moldavia unde se jucau piese extrem de valoroase, cu participarea unor distribuții de răsunet.

 După cutremurul din 1977, conducerea administrativă a județului a hotărât demolarea clădirii, ce reprezenta o bijuterie arhitectonică, spectacolele având loc în diferite locații, fără ca spectatorii să se mai bucure de intimitatea lojelor, de acustica unei săli special destinate acestei bucurii de suflet pe care multi pasionati de spectacol o aveau.

Acolo unde nu mai sunt săli ale teatrului , rămân oamenii  săi !

În lumea reprezentativilor teatrului buzoian, se înscrie GEORGE CIPRIAN.

,,Tatăl său a fost un brutar grec din insula Cipru. La naștere, a primit numele de Gheorghe Pană Constantin, modificat prin decret în anul 1950, în Gheorghe Constantinescu Ciprian, nume deja celebru în lumea artistică sub numele de Gheorghe sau George Ciprian.

A urmat școala primară în satul Glodeanu-Siliștea din apropiere de Buzău, mutându-se apoi împreună cu mama sa la București. Între anii 1894-1902, a studiat la Liceul Gheorghe Lazăr, fiind coleg cu doi viitori importanți scriitori, poetul Vasile Voiculescu și Dem Demetrescu–Buzău (Urmuz de mai târziu), supranumit un Jarry al României, datorită contribuției sale în conturarea și impunerea literaturii absurdului.

După liceu, se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie, apoi la Facultatea de Drept, pentru ca, în final, să urmeze Conservatorul la clasa lui Constantin Nottara, care-i remarcă „îndemânarea la condei”.

Debutul său ca actor a avut loc în anul 1907 la Teatrul Național din Craiova în piesa Răzvan și Vidra de B.P. Hasdeu, unde, în care a jucat rolul Șoltuz. Rolul său de succes a fost interpretarea escrocului Leroque dintr-o piesă obscură, Necunoscuta.

Ulterior, Ciprian s-a remarcat prin interpretarea unor roluri cum ar fi: Bufonul din Regele Lear, Păcală din Înșir-te mărgărite, Răzeșul din Răzvan și Vidra, Grozea din Vlaicu Vodă, Purgon din Bolnavul închipuit, Lubin din Georges Dandin.

A jucat și în câteva filme de lung metraj, putem menționa următoarele pelicule: Independența României (1912), Năbădăile Cleopatrei (1925), O noapte furtunoasă (1942), Viața învinge (1951) și Brigada lui Ionuț (1954).

A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. ” ( http://wikipedia.ro )

În  anul 1995, un alt  reprezentativ, actorul, regizorul si dramaturgul PAUL IOACHIM , mândrie a Buzăului, pune bazele primului teatru de proiecte.

În lumina reflectoarelor, prima piesă  după inaugurare,  era ,, OMUL CU MÂRȚOAGA” , în regia lui Tudor Mărăscu .

A fost un spectacol fabulous in care au aparut Mircea Diaconu , Emil Hossu, Sebastian Papaiani , Diana Lupescu , Geo Costiniu, Adriana Trandafir, Ion Siminie, Ion Pavelescu , Radu Panamarenco, Ion Batinaș.

Eram în sală și de-abia respiram de emoția jocului celor ce își interpretau rolurile cu o încărcătură emoțională rară.

Aplauzele finalului de spectacol, bis-urile repetate, modul în care publicul a înțeles să răsplătească prestația trupei mi-au răsunat mult timp în memorie.

De 25 de ani mergem la teatru ca într-un sanctuar.

Am vizionat de atunci, zeci și sute de spectacole, uneori seară de seară, câte două, în festivaluri, alteori cu  tineri studenti, alteori cu trupe din străinătate, bucurându-ne de splendoarea jocului, lăcrimând emoționați sau râzând la comedii spumoase.

Un spectator devine un actor fără să vrea, fiind  integrat de actori în jocul lor, fie trăindu-și propriul rol, la final, când aplaudă cu entuziasm.

Au fost 24 de ani de poveste care au trecut extrem de repede. În al 25 -lea an, o pauză nedorită, neașteptată, neînchipuită, a interupt curgerea spectacolelor .

Și iata cum ne-am regăsit, fix la 25 de ani, în aceeași sală, mult modernizată față de prima noastră întâlnire, noi, iubitori ai teatrului, care au fost prezenți și  la  alte reprezentații ale piesei, și acum 20 de ani, și ieri, în numele și pentru a dovedi că orice actori , orice regizori, aduc  plusul lor de originalitate unui text vechi, dar atât de actual.

Să incepem cu o poveste de acum…..aproximativ 94 de ani lumină când, in 1927, un dramaturg, George Ciprian, om al cetății, dăruia o piesă al cărei mesaj a făcut-o să rămână piatră de referință în epocă și nu numai.

Să ne gândim că in urmă cu 25 de ani lumină, Paul Ioachim, actor si dramaturg, regizor si director de teatru, deschidea prima stagiune a teatrului cu același nume, cu piesa de față.

În viață am tot văzut-o în interpretări care mai de care, cu Grigore Vasiliu Birlic, cu Octavian Cotescu, am auzit-o la teatrul radiofonic de seară și am privit-o ca pe o comedie.

În seara aceasta mi s-a părut a fi cu totul altceva…..o piesa plină cu morală, mult prea didactică si profund ancorată în realitate.

Să ne reamintim subiectul…un arhivar, personajul Chirică, om la casa lui, cu soție si doi copii, trăiește printre dosarele de zi cu zi, cu  pasiunea devoratoare, neîmplinită, a jucătorului la cursele de cai.

Sărăcia dă târcoale  acestei familii , iar buna înțelegere de odinioară este sfărâmată de reproșuri, amenințări, teama evacuării, grija zilei de mâine.

Chirică e un personaj șters pentru unii…

Părul netuns, albit timpuriu, hainele în dezordine, lipsa de stil, de la hainele sau  ghetele uzate, nu-i dezvăluie valoarea.

Este un om bun, absolvent de Drept, posesor al unei memorii  impecabile, modest, iubitor, duios , atent față de cei din jur, filantrop, care nu-și poate depăși condiția.

Are o pasiune pentru cursele de cai, un vis, să aibe un cal al său, cu ochi mari , blânzi, cald, pe care să-l poată mângâia și o speranță, să scape de datorii.

Cu o brumă de bani, deși înconjurat de lipsuri, cumpără o gloabă și … în condiții de pierdere a propriei identități, renunță la viața de familie, la locuință, la slujba modestă, dedicându-se îngrijirii lui Faraon al V-lea, spre disprețul unui oraș întreg.

Devine batjocura urbei, familia sa capătă numele de Mârțoagă și apare pe prima pagină a revistelor. Fiind funcționar public, atrage atenția inspectorilor de stat, își pierde slujba. iar soția îl părăsește pentru cel mai bun prieten. Rămâne în sapă de lemn, dar nu-și pierde speranța într-o viață mai bună.

Pune în calul achiziționat dragoste, refuză toate ofertele de a-l vinde, îl hranește, antrenează, îngrijește,  fără a se gândi la sine. Ultimul ban este investit în cal, el mulțumindu-se cu pomana colegilor, disperați de halul în care ajunsese.

,,Cine este acest om ? … ”

O întrebare devenită lait motiv….repetată de soție, de prieteni, de inspectorul din minister, de femeia de serviciu, de proprietarul creditor, de fostul proprietar al calului…..

Ei bine, Chirică este omul senin, cu suflet cald, gata să se dăruiască tuturor, să învăluie cu iubirea sa ocrotitoare pe cel în nevoie, omul idealist care îți apără credința.

Calul său, gloaba de râs a întregului oraș, Faraon al V-lea, va deveni  învingătorul curselor de cai .

Este în stare să lupte cu toți, să facă frigul, foamea, să doamă în spațiul strâmt, plin cu nailon, al unei mansarde, numai să poată ține căldura lângă sine, numai să-și vindece calul.

Este personajul luminos al piesei, omul cu ochi blânzi, gloaba societății ce apără gloaba hipodromului.

În om și în cal, neînsemnați  aparent, stau ascunse minți agere, puteri nebănuite și dragoste de viață.

Omul își înfruntă prietenii, soția, soarta. Rămâne al nimănui, e singur, dar calul îl susține cu toată ființa lui.

Același lucru face și omul pentru cal într-o simbioză extraordinară.

Un om și un cal, două schelete azi,  devin doi învingători, mâine !

După un an în care în hrana și apa calului au fost picurate blândețe, credință, dragoste și  bunătate, câștigurile vin unele după altele…un million, doua, trei, patru, cinci…

Chirică este un om bogat !

Noblețea sa îi dă puterea să împartă cu bunii săi prieteni, Fila, femeia de serviciu  și Varlam, prieten din copilarie, fiecare leu.

Din partea rămasă lui, dă și altora, cadouri sau  diverse sume, știind că banii nemunciți nu aduc nimic bun.

El, modestul slujbaș , este un idealist, un apărător al încrederii în idealul propriu, un devotat, un nobil. Are puterea să-și reprimească până și soția după trădarea  acesteia , atunci când a ales să-l părăsească pentru Nichita.

Panoplia cu personaje ne aduce în față o suită de tipare umane. Dan Tudor, Marius Bodochi,  Adrian Păduraru , Gabriel Fătu, Ana Ioana Macaia  și alții,  dau viață unor personaje absurde, dar reale.

Toate-s vechi si nouă-s toate !

Toți vin dintr-o lume lipsită de percepte morale, sunt lacomi, adulterini, obsesivi, agresivi, plini de ei…..

Antitetic, Chirica luminează ca un far, la polul opus….

Ce-am văzut noi azi ?

Un spectacol  greu de înțeles pentru copiii din sală, moralizator pentru adulți și far călăuzitor pentru vârsta a treia….

Curios, dar tema mi s-a părut apropiată de starea realității zilelor noastre. Desenul decorului servește intenția scrierii de a îmbina realismul cu absurdul vieții.

Costumele foarte expresive, antitetice, de la eleganța rafinată a lui Marius Bodochi ( pe care îl adooorrr !!!!!!) , până la dezordinea vestimentară a lui Dan Tudor, ce îl interpretează pe Chirică…, sunt, însă, specifice epocii scrierii.

Dan Tudor, în rolul lui Chirică, e sublim…..nătâng, absent, detașat, seren….

Trăiește în lumea lui , susținut de prietenia lui Varlaam si a Firei…colegul de școala si fata din casă, pe care și-i face parteneri de afaceri.

Un tip sincer, inegalabil……

Pentru public, spectacolul este amuzant, o comedie .

La final,  înțelegi că textul are un scop major, apropiat de actualitate, în care dramaticul situațiilor e doar aparent comic.

,,Omul cu mârțoaga” rămâne  o comedie  cu mulți oameni răi și interesați, și câțiva naivi, buni la suflet.

Sala a fost aproape goală.

Un scaun ocupat, două  ridicate, publicul  era mascat până la ochi. Sunt aspecte care au contat.

La final,  bătăile palmelor nu au mai răsunat cu intensitatea celor de acum 25 de ani, deși spectacolul se ridica la înălțimea celui de început .

Și dintr-o dată, pe fondul sonor, actorii au prins să aplaude alături de noi, cu putere, mai tare și mai tare.

A fost atât de frumos acest moment !

O scenă plină și o sală semigoală aplaudau la unison .

Un spectacol  ce a durat 25 de ani la Buzău,  va continua să existe.

Urarea directorului artistic al teatrului de la început a fost  :

,,Să sperăm că peste alți 25 de ani, același spectacol va reveni la Buzău”

Am socotit repede în gând, noi nu vom mai fi aici, dar…

,,câtă nevoie este in viata asta și de un strop de candoare . ”

Nu putem trăi altfel !

Până atunci, urăm viață lungă Teatrului ,, George Ciprian !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Roxana Constantinescu
Previous post Primii pași – de la grădiniță la școală europeană
Next post România. De la analiza SWOT spre un proiect de țară