,,ARTA MAGICĂ A PREZENTULUI!”, PENTRU COMUNITATE

În luna mai va fi lansat un proiect dedicat comunității buzoiene, sub numele de ,,Arta magică a prezentului!”. Proiectul este inițiat de Diana Elena Rus, președintele Asociației ,,Împreună pentru buzoieni”, avându-i ca parteneri pe Mihaiela Grimbovschi Avramescu, psiholog, și pe Roxana Mihaela Constantinescu, avocat.

Proiectul are ca scop prezentarea unor teme diverse sub forma unor conferințe ce vor viza viața din punct de vedere fizic și spiritual.

Punctele principale care vor fi surprinse vor atinge domenii precum dezvoltarea personală și spirituală, viața de cuplu, relația părinți-copii, orientarea femeilor în domeniul juridic, economic, psihologic.

Obiectivul nostru este acela de a ajuta și de a inspira oamenii, pentru ca aceștia să poată ajunge la un nivel optim de conștiință și înțelegere.

Când spui ,,femeie”, imaginația ți-o descrie ca fiind, mai întâi de toate, mamă, soție, bunică, iubită și nu în ultimul rând, profesionistă.

Dintotdeauna, toți am văzut în femeie simbolul frumuseții și al grației, ori acea anexă a bărbatului, căci rolul estetic nu a ajutat-o de multe ori.

Femeia a trebuit să învingă prejudecățile oamenirii, să se afirme prin propria muncă, să devină, în final, exponent al unei societăți moderne.

Am spune că în acest secol XXI, rolul femeii ar trebui să fie recunoscut în toate domeniile, de întreaga societate, întrucât, fără contribuția sa, bunul mers al lucrurilor nu ar fi asigurat pe deplin.

Ceea ce se întâmplă în macro ar trebui să se întâmple și în micro, iar în intimitatea familiei, aceasta să beneficieze de elementarul respect.

Din păcate, în realitate, femeia nu este numai eroina unor producții cinematografice sau a unor romane fluviu, ci, mai degrabă, este victima abuzurilor, de la cele emoționale și psihologice, până la cele fizice. Femeia este tot mai traumatizată de sarcinile multiple din casă, familie și locul de muncă. Nu în ultimul rând, femeia trebuie să lupte cu mentalitățile primitive care se mai regăsesc, în mod inexplicabil, în societatea actuală.

Sunt situații în care egalitatea dintre sexe este neglijată, prejudecățile ancestrale încă mai răsar din locuri tenebroase, iar statutul social nu le este pe deplin recunoscut.

Vorbim de femeile care duc pe umerii lor economia țării, asigură creșterea natalității, cultivă educația copiilor, susțin baza materială a familiilor, încercând să le facă pe toate cu maximum de energie.

Femeia, acest pilon social, uneori clachează, luptând în hățișul birocratic, pentru a se apăra, pentru a se afirma, pentru a se ridica la suprafață.

Câteodată avem nevoie să ne înfățișăm așa cum suntem, cu sinceritate, cu temerile noastre, cu slăbiciunile noastre, să punem întrebări, să ne susținem reciproc.

Inițiativa prezentă se vrea un punct de sprijin într-o lume nespus de grăbită, care trece prin noi, care nu ne observă și care lasă răni adânci.

Un sfat, o încurajare, un început de drum, vor sta la îndemâna tuturor celor care  doresc să parcurgă pași spre soluționarea unor stări nedorite.

Vă vom comunica locul și tema primei întâlniri ce promite a fi o acțiune inedită, organizată pentru femeile Buzăului.

 

AU FOST ODATĂ CA NICIODATĂ … BUNICII ATOMICI

În anul 2019, activând în cadrul Crucii Roșii Filiala Buzău, am putut observa cum spiritul de întrajutorare al locuitorilor municipiului Buzău se manifestă prin donații de bunuri.

Oamenii donau cantități mari de îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte de mobilier, materiale de construcții și alte lucruri necesare celor în nevoie, uneori mai multe decât putea depozita organizația, astfel că am hotărât să găsesc o soluție prin care toate aceste bunuri oferite să ajungă la destinația cea mai potrivită.

Am făcut un apel, iar reacțiile pozitive nu au întârziat să apară și am demarat la fel de prompt această activitate de ajutor.

Într-o zi rece, cu vânt cumplit, pe ploaie, câteva doamne extrem de energice au plecat de acasă și la ora de seară au pus bazele unui grup de inițiativă socială. Acest grup avea drept scop colectarea de bunuri și repartizarea lor către cazuri sociale identificate.

Cum primii voluntari au fost bunici, m-au inspirat în denumirea grupului, apoi am văzut cum nu a mai contat vârsta și ni s-au alăturat zeci, apoi sute de persoane dornice să ne sprijine.

A fost concepută o pagină, apoi un grup pe Facebook și am pornit la drum lăsând deoparte primele idei, adunând mănunchi altele, cu gândul să fim utili ocietății buzoiene, păturii celor mai necăjiți, oamenilor care din varii motive ajungeau la limita pauperizării.

În pandemie, datorită izolării,pe pagina grupului am îmbinat acțiunile cu sfaturi, cu umor, cu gânduri pozitive. Astfel am construit între noi o punte a comunicării prin care ne-am susținut în perioadele dificile. Cu timpul s-au dezvoltat prietenii frumoase, relații strânse. Pe scurt, un nucleu solid al oamenilor gata să ajute oricând.

Iată câteva dintre acțiunile pe  care am reușit să le împlinim împreună:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1.  Colectarea câtorva sute de volume de carte valoroasă ce au umplut biblioteci ale liceelor din municipiu și școlilor din mediul rural, acțiune prin care am dat elevilor un sprijin în plus în ceea ce privește evoluția lor;
  2.  Colectarea de jocuri și jucării ce au îmbogățit fondul de material didactic pentru cinci grădinițe din mediul rural. Acestea au fost destinate copiilor cu deficiențe neuromotorii;
  3.  Am contribuit la sprijinirea mai multor cazuri sociale ( familii monoparentale, copii fără posibilități care au primit rechizite, tablete, laptopuri, calculatoare, telefoane mobile, haine, încălțăminte și mai ales alimente);
  4.  În iarna anului 2019 am apelat la Consiliul Județean care a oferit un spațiu în care majoritatea elevilor din liceele municipiului sau școlile județului și persoane particulare au adus alimente neperisabile, familii au donat bunuri, de la saltele, televizoare, lenjerii, haine, aparate electrocasnice, îmbrăcăminte care au luat destinația fie a unor comunități sărace, fie a unor cazuri speciale;

Am fost spijiniți de primarii care au semnalat cazurile, care au pus la dispoziție mijloace de transport, de voluntari care au venit , sortat, triat, bunurile după destinație, vârstă, calitate, etc.

A fost una dintre cele mai mari acțiuni de acest gen în care au fost antrenate persoane între 8 și 80 de ani.

5. Am primit donații constând în mobilă și aparatură din apartamente ce urmau a fi vândute și le-am dirijat către familii sărace din tot județul. S-au strâns inclusiv materiale de construcție care au dăruite familiilor cărora le-au ars sau li s-au prăbușit locuințele;

6. Prin efortul elevilor, dar și al persoanelor pasionate de pictură, am decorat azile, case de bătrâni, am organizat expoziții, dăruind un strop de bucurie bunicilor noștri;

7. Din vânzarea acestor picturi s-au strâns bani pe care i-am donat Crucii Roșii pentru alte acțiuni;

8. Am inițiat acțiuni de prezentare a profesiilor, asigurând prezența unor personalități care au expus în fața elevilor propria experiență;

9. Au fost premiați elevi de nota 10 cu mijloace materiale reduse, din donațiile făcute de firme sau persoane particulare care au avut încredere în noi și ne-au lăsat să găsim cazurile și să le înmânăm darul generos;

10. Am încurajat participarea persoanelor vârstnice la diferite lansări de carte, la acțiuni colective, cu diferite ocazii, am mediat asigurarea de fonduri pentru spectacole destinate acestora;

11. Am colectat material didactic pentru Asociația Creștem Mari, pentru copiii aflați în dificultăți neuromotorii;

12. Am asigurat suma necesară unui abonament de hrană pentru membrele echipei de box feminin;

13. Prin donațiile constând în îmbrăcăminte am distribuit sute de perechi de blugi copiilor din Centrul de Incluziune , boxerilor noastre și altor copii;

Exemplele sunt nenumărate, toate dovedesc că generozitatea este în semenii noștri.

Deși nu suntem un O.N.G, deși nu avem o formă de organizare asociativă, ne-am alăturat tuturor asociațiilor ce activează în comunitatea noastră, demonstrăm că prin acțiunile noastre modeste scoatem la iveală interesul pentru societate, pornind de la lupta pentru un mediu curat, educație de valoare, menținerea unui nivel de cultură, creșterea performanțelor educaționale, o viață sănătoasă.

Urmare acestei experiențe inunate am înțeles câtă energie stă în pensionari, cât de mult doresc să ajute, avem dovada efortului lor comun și ar trebui să înțelegem că ne-au dăruit totul de la început și până la sfârșit.

Nu se poate imagina ce lanț uman se creează, ce reacție extraordinară poate trezi un simplu apel și câtă mobilizare există datorită acestora.

Când spui bunic te gândești la mâna caldă care te mângâie, la îmbrățișarea și sărutul celui care te preia de la naștere, te ajută să crești, se bucură de orice realizare a ta, îți este aproape cu toată ființa.

În tot ceea ce fac, bunicii noștri ne demonstrează din nou că ne sunt sprijin în orice situație. Și de data aceasta nu vin singuri, ci cu nepoți de mână. Așa se explică de ce în cadrul acestui grup fac voluntariat și copii și adolescenți și tineri și bunici.

În curând, BUNICII ATOMICI vor iniția, alături de alte organizații, întâlniri tematice în care fiecare va contribui.

Voință avem, experiență este. Ne lipsesc condițiile de spațiu și suntem oarecum limitați de mărurile restrictive ale momentului de față.

Aceasta este povestea frumoasă a unui grup de oameni minunați, atât de tineri sufletește încât nu pot fi comparați!

 

Grupul nostru: https://www.facebook.com/groups/454545081864858

 

 

OMUL CU MÂRȚOAGA

– Cronică de amator-

Buzăul a avut teatru și oameni de teatru al căror nume a strălucit în galeria autorilor, regizorilor, actorilor ce au adus  renume României.

Cei a căror vârstă se numără în decenii își aduc aminte de clădirea teatrului Moldavia unde se jucau piese extrem de valoroase, cu participarea unor distribuții de răsunet.

 După cutremurul din 1977, conducerea administrativă a județului a hotărât demolarea clădirii, ce reprezenta o bijuterie arhitectonică, spectacolele având loc în diferite locații, fără ca spectatorii să se mai bucure de intimitatea lojelor, de acustica unei săli special destinate acestei bucurii de suflet pe care multi pasionati de spectacol o aveau.

Acolo unde nu mai sunt săli ale teatrului , rămân oamenii  săi !

În lumea reprezentativilor teatrului buzoian, se înscrie GEORGE CIPRIAN.

,,Tatăl său a fost un brutar grec din insula Cipru. La naștere, a primit numele de Gheorghe Pană Constantin, modificat prin decret în anul 1950, în Gheorghe Constantinescu Ciprian, nume deja celebru în lumea artistică sub numele de Gheorghe sau George Ciprian.

A urmat școala primară în satul Glodeanu-Siliștea din apropiere de Buzău, mutându-se apoi împreună cu mama sa la București. Între anii 1894-1902, a studiat la Liceul Gheorghe Lazăr, fiind coleg cu doi viitori importanți scriitori, poetul Vasile Voiculescu și Dem Demetrescu–Buzău (Urmuz de mai târziu), supranumit un Jarry al României, datorită contribuției sale în conturarea și impunerea literaturii absurdului.

După liceu, se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie, apoi la Facultatea de Drept, pentru ca, în final, să urmeze Conservatorul la clasa lui Constantin Nottara, care-i remarcă „îndemânarea la condei”.

Debutul său ca actor a avut loc în anul 1907 la Teatrul Național din Craiova în piesa Răzvan și Vidra de B.P. Hasdeu, unde, în care a jucat rolul Șoltuz. Rolul său de succes a fost interpretarea escrocului Leroque dintr-o piesă obscură, Necunoscuta.

Ulterior, Ciprian s-a remarcat prin interpretarea unor roluri cum ar fi: Bufonul din Regele Lear, Păcală din Înșir-te mărgărite, Răzeșul din Răzvan și Vidra, Grozea din Vlaicu Vodă, Purgon din Bolnavul închipuit, Lubin din Georges Dandin.

A jucat și în câteva filme de lung metraj, putem menționa următoarele pelicule: Independența României (1912), Năbădăile Cleopatrei (1925), O noapte furtunoasă (1942), Viața învinge (1951) și Brigada lui Ionuț (1954).

A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. ” ( http://wikipedia.ro )

În  anul 1995, un alt  reprezentativ, actorul, regizorul si dramaturgul PAUL IOACHIM , mândrie a Buzăului, pune bazele primului teatru de proiecte.

În lumina reflectoarelor, prima piesă  după inaugurare,  era ,, OMUL CU MÂRȚOAGA” , în regia lui Tudor Mărăscu .

A fost un spectacol fabulous in care au aparut Mircea Diaconu , Emil Hossu, Sebastian Papaiani , Diana Lupescu , Geo Costiniu, Adriana Trandafir, Ion Siminie, Ion Pavelescu , Radu Panamarenco, Ion Batinaș.

Eram în sală și de-abia respiram de emoția jocului celor ce își interpretau rolurile cu o încărcătură emoțională rară.

Aplauzele finalului de spectacol, bis-urile repetate, modul în care publicul a înțeles să răsplătească prestația trupei mi-au răsunat mult timp în memorie.

De 25 de ani mergem la teatru ca într-un sanctuar.

Am vizionat de atunci, zeci și sute de spectacole, uneori seară de seară, câte două, în festivaluri, alteori cu  tineri studenti, alteori cu trupe din străinătate, bucurându-ne de splendoarea jocului, lăcrimând emoționați sau râzând la comedii spumoase.

Un spectator devine un actor fără să vrea, fiind  integrat de actori în jocul lor, fie trăindu-și propriul rol, la final, când aplaudă cu entuziasm.

Au fost 24 de ani de poveste care au trecut extrem de repede. În al 25 -lea an, o pauză nedorită, neașteptată, neînchipuită, a interupt curgerea spectacolelor .

Și iata cum ne-am regăsit, fix la 25 de ani, în aceeași sală, mult modernizată față de prima noastră întâlnire, noi, iubitori ai teatrului, care au fost prezenți și  la  alte reprezentații ale piesei, și acum 20 de ani, și ieri, în numele și pentru a dovedi că orice actori , orice regizori, aduc  plusul lor de originalitate unui text vechi, dar atât de actual.

Să incepem cu o poveste de acum…..aproximativ 94 de ani lumină când, in 1927, un dramaturg, George Ciprian, om al cetății, dăruia o piesă al cărei mesaj a făcut-o să rămână piatră de referință în epocă și nu numai.

Să ne gândim că in urmă cu 25 de ani lumină, Paul Ioachim, actor si dramaturg, regizor si director de teatru, deschidea prima stagiune a teatrului cu același nume, cu piesa de față.

În viață am tot văzut-o în interpretări care mai de care, cu Grigore Vasiliu Birlic, cu Octavian Cotescu, am auzit-o la teatrul radiofonic de seară și am privit-o ca pe o comedie.

În seara aceasta mi s-a părut a fi cu totul altceva…..o piesa plină cu morală, mult prea didactică si profund ancorată în realitate.

Să ne reamintim subiectul…un arhivar, personajul Chirică, om la casa lui, cu soție si doi copii, trăiește printre dosarele de zi cu zi, cu  pasiunea devoratoare, neîmplinită, a jucătorului la cursele de cai.

Sărăcia dă târcoale  acestei familii , iar buna înțelegere de odinioară este sfărâmată de reproșuri, amenințări, teama evacuării, grija zilei de mâine.

Chirică e un personaj șters pentru unii…

Părul netuns, albit timpuriu, hainele în dezordine, lipsa de stil, de la hainele sau  ghetele uzate, nu-i dezvăluie valoarea.

Este un om bun, absolvent de Drept, posesor al unei memorii  impecabile, modest, iubitor, duios , atent față de cei din jur, filantrop, care nu-și poate depăși condiția.

Are o pasiune pentru cursele de cai, un vis, să aibe un cal al său, cu ochi mari , blânzi, cald, pe care să-l poată mângâia și o speranță, să scape de datorii.

Cu o brumă de bani, deși înconjurat de lipsuri, cumpără o gloabă și … în condiții de pierdere a propriei identități, renunță la viața de familie, la locuință, la slujba modestă, dedicându-se îngrijirii lui Faraon al V-lea, spre disprețul unui oraș întreg.

Devine batjocura urbei, familia sa capătă numele de Mârțoagă și apare pe prima pagină a revistelor. Fiind funcționar public, atrage atenția inspectorilor de stat, își pierde slujba. iar soția îl părăsește pentru cel mai bun prieten. Rămâne în sapă de lemn, dar nu-și pierde speranța într-o viață mai bună.

Pune în calul achiziționat dragoste, refuză toate ofertele de a-l vinde, îl hranește, antrenează, îngrijește,  fără a se gândi la sine. Ultimul ban este investit în cal, el mulțumindu-se cu pomana colegilor, disperați de halul în care ajunsese.

,,Cine este acest om ? … ”

O întrebare devenită lait motiv….repetată de soție, de prieteni, de inspectorul din minister, de femeia de serviciu, de proprietarul creditor, de fostul proprietar al calului…..

Ei bine, Chirică este omul senin, cu suflet cald, gata să se dăruiască tuturor, să învăluie cu iubirea sa ocrotitoare pe cel în nevoie, omul idealist care îți apără credința.

Calul său, gloaba de râs a întregului oraș, Faraon al V-lea, va deveni  învingătorul curselor de cai .

Este în stare să lupte cu toți, să facă frigul, foamea, să doamă în spațiul strâmt, plin cu nailon, al unei mansarde, numai să poată ține căldura lângă sine, numai să-și vindece calul.

Este personajul luminos al piesei, omul cu ochi blânzi, gloaba societății ce apără gloaba hipodromului.

În om și în cal, neînsemnați  aparent, stau ascunse minți agere, puteri nebănuite și dragoste de viață.

Omul își înfruntă prietenii, soția, soarta. Rămâne al nimănui, e singur, dar calul îl susține cu toată ființa lui.

Același lucru face și omul pentru cal într-o simbioză extraordinară.

Un om și un cal, două schelete azi,  devin doi învingători, mâine !

După un an în care în hrana și apa calului au fost picurate blândețe, credință, dragoste și  bunătate, câștigurile vin unele după altele…un million, doua, trei, patru, cinci…

Chirică este un om bogat !

Noblețea sa îi dă puterea să împartă cu bunii săi prieteni, Fila, femeia de serviciu  și Varlam, prieten din copilarie, fiecare leu.

Din partea rămasă lui, dă și altora, cadouri sau  diverse sume, știind că banii nemunciți nu aduc nimic bun.

El, modestul slujbaș , este un idealist, un apărător al încrederii în idealul propriu, un devotat, un nobil. Are puterea să-și reprimească până și soția după trădarea  acesteia , atunci când a ales să-l părăsească pentru Nichita.

Panoplia cu personaje ne aduce în față o suită de tipare umane. Dan Tudor, Marius Bodochi,  Adrian Păduraru , Gabriel Fătu, Ana Ioana Macaia  și alții,  dau viață unor personaje absurde, dar reale.

Toate-s vechi si nouă-s toate !

Toți vin dintr-o lume lipsită de percepte morale, sunt lacomi, adulterini, obsesivi, agresivi, plini de ei…..

Antitetic, Chirica luminează ca un far, la polul opus….

Ce-am văzut noi azi ?

Un spectacol  greu de înțeles pentru copiii din sală, moralizator pentru adulți și far călăuzitor pentru vârsta a treia….

Curios, dar tema mi s-a părut apropiată de starea realității zilelor noastre. Desenul decorului servește intenția scrierii de a îmbina realismul cu absurdul vieții.

Costumele foarte expresive, antitetice, de la eleganța rafinată a lui Marius Bodochi ( pe care îl adooorrr !!!!!!) , până la dezordinea vestimentară a lui Dan Tudor, ce îl interpretează pe Chirică…, sunt, însă, specifice epocii scrierii.

Dan Tudor, în rolul lui Chirică, e sublim…..nătâng, absent, detașat, seren….

Trăiește în lumea lui , susținut de prietenia lui Varlaam si a Firei…colegul de școala si fata din casă, pe care și-i face parteneri de afaceri.

Un tip sincer, inegalabil……

Pentru public, spectacolul este amuzant, o comedie .

La final,  înțelegi că textul are un scop major, apropiat de actualitate, în care dramaticul situațiilor e doar aparent comic.

,,Omul cu mârțoaga” rămâne  o comedie  cu mulți oameni răi și interesați, și câțiva naivi, buni la suflet.

Sala a fost aproape goală.

Un scaun ocupat, două  ridicate, publicul  era mascat până la ochi. Sunt aspecte care au contat.

La final,  bătăile palmelor nu au mai răsunat cu intensitatea celor de acum 25 de ani, deși spectacolul se ridica la înălțimea celui de început .

Și dintr-o dată, pe fondul sonor, actorii au prins să aplaude alături de noi, cu putere, mai tare și mai tare.

A fost atât de frumos acest moment !

O scenă plină și o sală semigoală aplaudau la unison .

Un spectacol  ce a durat 25 de ani la Buzău,  va continua să existe.

Urarea directorului artistic al teatrului de la început a fost  :

,,Să sperăm că peste alți 25 de ani, același spectacol va reveni la Buzău”

Am socotit repede în gând, noi nu vom mai fi aici, dar…

,,câtă nevoie este in viata asta și de un strop de candoare . ”

Nu putem trăi altfel !

Până atunci, urăm viață lungă Teatrului ,, George Ciprian !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ARTA DE A RĂMÂNE PRIETEN PÂNĂ LA CAPĂT

– Cronică de amator – 

  • Subiect: piesa: ,,ARTĂ”
  • Interpretare: Teatrul Lucia Sturdza Bulandra
  • Actori: Ștefan Pavlu, Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim
  • Regizor: Cristi Juncu

 

A vedea o piesă de teatru, azi, este o întâmplare fericită, iar când impresarul te anunță că Teatrul ,,Lucia Sturdza Bulandra ” revine în urbe cu un spectacol, chiar și  mai vechi, pe care l-ai apreciat odată ca fiind extrem de reușit, nu pierzi ocazia.

Toată studenția, sala de la Bulandra a fost  o prelungire a camerei de cămin. Fie sâmbăta seara , fie duminica, la matineu, mergeam  cu  bilete reduse, așa cum poposeam și în sala Cinematecii, de pe Brezoianu. Era o bucurie de nedescris să te cufunzi în scaunul capitonat cu catifea și, de acolo, în semi întuneric, să ,, guști” jocul actorilor .

Am păstrat sentimentul de sărbătoare al tinereții și azi, așa că prima piesă de după un an de pauză a fost ca un premiu pentru bună purtare.

Oferta de spectacol nici nu mai conta. Personal, mai vzionasem comedia ,, ARTĂ ”,  însă plăcerea de a revedea un  scenariu inteligent, un joc de clasă al unor actori de top, din tânăra generație, au valorat mai mult decât prețul biletului. Tristețea sălii, rămasă neschimbată după un an și câteva luni, impresonalitatea chipurilor spectatorilor , mascați până sub genele ochilor.

Ne-am dus să râdem sănătos de snobism, prostie, grandomanie, să vedem că o prietenie adevărată nu se alterează nicicând, atunci când e susținută de sinceritate.

Yasmina Reza  , autoarea scenariului, nu mi-era cunoscută, măcar că în cronicile de gen apare ca o mare scriitoare și actriță. Nici Cristi Juncu, regizorul, nu are o prezență susținută în salba spectacolelor pe care le-am vizionat,  dar amandoi m-au convins că se poate face o echipă de top de la distanță.

Să recapitulăm subiectul ! 

 

Trei prieteni de o viață dezbat o împrejurare simpatică.  Medicul Serge ( Ștefan Pavlu ), care dispunea de bani, care era un pic snob și care credea în cuvântul prietenilor săi, medici și farmaciști, colecționari de artă, achiziționează cu o sumă impresionantă o pânză albă, pe care pensula lată a unui pictor  arhi- cunoscut al momentului trăsese linii verticale și orientale cu nonculoarea în cauză.

Deci , avem în față  o pânză, 1,10 x 1,00 , albă ca spuma laptelui, pe care se puteau zări … urme de leucoplast pe canturi, cu care se fixase o margine, dungi fine de la grosimea  materialului, unde  vag perceptibile, în nuante de  gri, bleu, verzui.

 Prezentată cu tam -tam lui Marc ( Vlad Zamfirescu ), inginer, așa zisă ,, operă”  naște controverse , acesta ridiculizându-și prietenul pentru naivitatea de a da un morman de bani pe un nume și atât.

În conflictul celor doi se interpune Iyvan, ( Gheorghe Ifrim ), librar,  împăciuitor, mediator de duzină, care caută să-i împace, să echilibreze  dizarmonia.

Nicio șansă! Oricât  dă dreptate unuia și altuia, conflictul degenerează pe panta unor afirmații periculoase și, dintr-o dată, cei trei prieteni uită de anii din spatele relației lor, devin sinceri până la cruzime și își spun unii altora tot, dar tot, de la părerile lor  față de nevestele celorlalți, până la  gusturile îndoielnice ale unuia și altuia și felul cu arată și tot așa.

Să zicem că ,,se trage” cortina și rămâne adevărul gol-goluț  al gândurilor din spatele vorbelor, zâmbetelor, mimicii înșelătoare.

 Ce poate face un tablou alb dintr-o relatie ? 

Un dezastru , o prăpastie, un tavălug,  aduce un bulgăre de reproșuri,  creează un război, devine  un câmp de luptă,  stins într-un final de foame, cu ce se găsea în casă, poate niște biete   măsline, apoi la un restaurant, în fața unei fripturi în sânge și a unui pahar de vin, unde se uită de tot și toate.

La început am râs, mai apoi  ni s-a stins  cu totul voioșia, am regăsit valențe ale societății contemporane, am descifrat chei ale actualului,ne-am îngrozit de  dimensiunea abisului lor.

 Am înțeles  și până unde poate  fi întinsă coarda rezistentă a răbdării.

Când realizezi că nu te poți  lăsa lovit de cuvinte, că poți  scrie sau desena pe albul de 50.000 E ce vrei tu, că imaginația e cel mai puternic instrument de sudură a relațiilor  sparte în țăndări, atunci totul e salvat, mai ales o prietenie .

Despre joc, numai elogii. 

Au ceva  magic  cei trei actori ai generației tinere, care te fac să crezi că scena e plină de decoruri, de culoare, de muzică.

 În realitate, pe o scenă  cu trei scaune și un șevalet urias, au compărut trei bărbați în haine de culoare închisă, care au privit o pânză albă.

Contrastul nonculorilor  a  făcut loc umorului robust, expresivității  fețelor, agitației personajelor, râsetelor noastre .

Savuros a fost însă, spectacolul de lumini și umbre, cel ce a înveșmântat în tot, replică după replică.

Alb și alb închis, să fim în ton cu vremurile, s-a jucat și regizat o piesă de zile mari, unde pretențiile de intelectual, risipa cu bani făcuți ușor, diluția  termenului de artă și subnivelul de exprimare, mediocritatea părerilor legate de femei , la nivel de bărbați, au reprezentat începuturi  insurmontabile de discuție și puncte terminus peste care s-a putut trece, în numele prieteniei adevărate.

Cu mască sau fără, întâlnirea cu teatrul aduce în noi bucurie !

Iar când piesa abundă în inteligență scrisă, regizată și jucată, arta ni se înfîțișează într-un spectacol de zile mari !

P.S. Un pic de trivialitate ca o picanterie s-a făcut simțită , dar a mers, gustul final fiind unul agreabil în tot. 

Sursa imaginii: YouTube

Domnul Green, Japonia, România și povestea lor în 7000 de semne

 Are statura  niponelor, un păr lung până la mijloc, ochi negri, jucăuși, cu o poziție ascendentă în ovalul feței, e agilă, creativă, inventivă și pasionată de tot ce vine  din zona orientală.

Perioada izolării a făcut-o să scrie cu poftă pentru a-și umple viața.

 Din zilele și nopțile acelea pline de nesiguranță, s-a născut un personaj interesant , cu un nume proaspăt,  cu statura  firavă a detectivului ce trece neobservat prin muțime, plin de idealuri, generos, agreabil, extrem de atractiv.

O cronică literară are în medie 7000 de semne, deci , atunci când vom analiza cele două volume ale tinerei scriitoare, ELENA PANAIT , vom măsura cuvintele, cântărindu-le, pentru a le da greutate, apoi le vom număra semnele, pentru a ne încadra în formatul cerut de tipicul unei analize de gen.

,,POVEȘTILE DOMNULUI GREEN ” s-au lansat  în anul 2020 , într-un prim volum, pentru ca anul acesta să apara de sub tipar , volumul doi  ce s-a bucurat de audiența celor ce iubesc romanul polițist.

Scriitoarea  a creat un personaj imaginar, creionându-l din trăsături sigure, împrumutându-i linii nipone și înzestrându-l cu daruri românești, apoi  l-a plasat în tot felul de locuri, de la București  în Londra, din Tokyo până în New York, iar în Brașov și apoi înapoi, în Țara Soarelui Răsare. Tânărul detectiv japonez  este în centrul a  tot felul de ambuscade, printre delicvenți și răufăcători, teroriști și mafioți, hoți și brute de cartier, ieșind mereu învingător.

 O galerie de personaje secundare îl însoțesc într-un periplu de istorioare. Fie că sunt contese, actrițe, polițiști, și chiar o prințesă,  jocul lor face deliciul unei game întregi de situații inedite  care te prind într-un joc tentant.

Citind, pătrunzând firul acțiunii, nu te mai înduri să lași cartea din mână. De la autoare am aflat că s-a scris la fel, neîntrerupt, de la primul rând până la ultimul, cu scurte pauze de somn.

Ce impresionează în firul narației este faptul că Domnul Green nu e singur niciodată, el având alături o echipă căreia îi recunoaște meritele la finalul oricărui carambol și cu care împarte egal victoria .

 Volumul al doilea identifică cu mai multă acuratețe planurile interacțiunii dintre seducție și atractivitate.

   Un copil, un adult, un părinte, trei trepte de vârstă, se regăsesc în intimitatea personajului central care are ca obiective: descoperirea celui în nevoie, intervenția rapidă și oferirea siguranței .

La o primă vedere , un cititor neavizat ar spune că romanul polițist, cu toate trăsăturile sale de căpătâi, este între coperțile pline de personalitate , deci, nimic nou sub soare !

 Și totuși, volumele au în cuprinsul lor trăsături din personalitatea autoarei, o îndrăgostită de ritm și măsură.

Domnul Green ni se înfățiează suplu și dinamic, inventiv și dornic de acțiune, sensibil și afectiv, generos și cald, dăruit binelui într-un elan total.

Nu veți întâlni pași de retragere, nici sincope de îndoială, totul este precis, incisiv, dârz.

Două planuri interacționează dinamic, cel exploziv și cel interiorizat, într-un singur personaj care știe să-și înfrângă durerea, surpriza, emoția și merge până la capăt în orice misiune.

 Green este în primul rând rațional, are mișcări sacadate de  mecanism de ceas elvețian, spirit de sacrificiu și răbdare. De uneva, dintr-un colț ascuns al unui atriu sau al unui ventricul ,răsare floarea timidă a iubirii, emoția atingerii, răsuflarea sacadată a dragostei.

Green dă viață unor scene de o gravitate accentuată, cum ar fi nașterea unui copil, lupta cu brațele pline de pumnale, sau a unor sensibilități adânci cum ar fi primele atingeri ale pielii sale cu a unei femei pe care o place.

Din paginile cărții țâșnesc dorințe instinctuale, plăceri sau neplăceri, râsete sau lacrimi, spaime sau bucurii de învingător.

  Niciodată o carte nu-ți va spune totul despre personaj sau autor.

 Genul abordat , cu atât mai puțin, dar ești tentat să citești printre rânduri.

 Cartea prezentă deschide o fereastră generoasă și ne lasă imaginația să zboare departe, cu speranța că ne vom mai întâlni cu  personajul puternic, viu, atât de dinamic, care pare neoboosit.

Adevărul este că, într-o lume în care ușile ni se închid, nesiguranța ne înlănțuie, viitorul nu mai poate fi anticipat cu bătaie lungă, o astfel de lectură îți face bine.

 Volumul face parte din așa zisa categorie a ,, literaturii pandemice,, , căci în cuprinsul său găsim întrebări actuale despre criza pe care o traversează omenirea , întâlnim  un virus – DIV -19, un jurnal de carantină.

 Mai mult decât atât, găsim optimismul tinerei scriitoare, ilustrat într-un final  ca un răsărit de soare :

,, Simt că ne lipsește bucuria și sclipirea din ochi. Am devenit toți mai palizi. Suntem  niște morți vii. Trist !

Propun să tragem o gură mare de aer.

Să nu ne pirdem speranța.

Să ne rugăm.

Să râdem și să ajutăm cât mai mult pe cei care au nevoie, chiar și cu un zâmbet.

Niciodată nu știi cui îi poți schimba ziua cu un astfel de gest.

Vom ieși noi și din asta !

Au trecut altele și mai grele.

Zâmbește, e gratis și face bine !,,

Literatura polițistă este abordată mai greu de critică, fiind un gen complex, dar în egală măsură și mai rar.

Începutul ELENEI PANAIT  pare a fi unul de bun augur și de aceea îi urăm să urce în rândul înaintașilor ce au încercat genul, ca Liviu Rebreanu, Mihail Radoveanu, Haralamb Zincă, Rodica Ojog Brașoveanu ș.a.

Până atunci îi felicităm curajul de a încerca, dăruirea de a scoate, la rând, două volume inedite și de a le face lansări pe măsură.

Într-un mod fericit, la prima prezență publică, alături de  micuța noastră scriitoare s-a aflat o prietenă din Japonia, maestră în origami , indrăgostită de România și de Eminescu , iar cea de-a doua  lansare a coincis cu evenimentul sărbătoririi a 100 ani de parteneriat dipmomatic între Japonia si România.

Nimic nu e întâmplător în lume !

ANTICHITATEA TÂRZIE ȘI EVUL MEDIU

Călătoria noastră prin istoria artei continuă.

Depășim perioadele în care cruzimea umanității nu a cunoscut limite și ne cantonăm pe latura frumoasă, pe expresivitatea umanismului ce nu a putut fi înfrânt de vicisitudinile  istoriei.

În anul 1325 este creată Biblia  Moralisee , întruchipare perfectă a artei creștinității europene medievale.

Bible Moralisée « Facsimile edition

Putem numi acest eveniment , petrecut in Champagne, Franța, unul din momentele cheie ale începutului creației de Ev Mediu , prin miniaturi, mozaicuri bogate în tematici, picturile murale ce inundă piața artistică a momentului.

Codexul este o altă mărturie a răbdării umanității . Un set de 24 de file veline, împăturite și cusute laolaltă,  împodobite cu miniaturi extravagante și frunze ornamentale de o frumusețe nepământeană.

Codex Rahonczi - un manuscris scris in alfabetul dacic? - Ştiri Actuale

Începând cu 313 și până în 834, asistăm la nașterea și evoluția artei creștine timpurii.

Cartea genezei de la Viena ni se înfățișează ca un pergament vopsit în purpură, a cărui scriere s-a realizat  cu vopsea argintie, în stilul bizantin, continuator al celui sirian.

Încet-încet, pășim pe file de scriere în Evul mediu Bizantin, care se  caracterizează  prin expresivitate unică. Din păcate, odată cu cucerirea și jefuirea Constantinopolelui , imperiul nu și-a mai revenit niciodată.

Este posibil ca, în acel context, să se fi pierdut opere de o valoare inestimabilă, ce nu au mai putut fi niciodată reproduse.

Manuscrisele anluminate irlandeze si anglo saxone , contemporane Constantinopolelului ,  au reușit  să ajungă, însă, până la noi, ceea ce ne poate duce cu gândul că formele grafice pline de frumusețe ale acestora, ornamentele bgate,  delicatele dantelării ale titlurilor,  se îngemănau cu cele pierdute  în marile războiae.

Lumină în Evul Mediu - manuscrisele iluminate - Bookaholic

Oamenii timpului scriau cu patimă pagini întregi de cărți religioase, istorie pură, adunau între coperți de argint viața lor de zi cu zi, în jurnale bogate.

Mai ales călugării și erudiții de la curtea lui Carol cel Mare creau manuscrise în scriiptoriile lor. Textele lor erau inspirate din Evanghelie, iar ilustrațiile  întreceau orice închipuire…

De altfel, pictura între anii 900 -1050  cunoaște influențe orientale .

Anluminurile romanice  evoluează  alături de pictura murală din Roma, Cluny, Salzburg, orașe cunoscute ca centre ale artei romanice.

Zidurile, bolțile bisericilor  călăuzeau credincioșii, majoritatea analfabeți și umpleau de culoare viața săracă a acestora.

Cele mai spectaculoase rămân vitraliile romanice, fabricate în Renania și în Însulele de France sau Poitiers. Fragmente de sticlă colorată se prindeau laolaltă într-un panou , se tratau cu email si culoare, apoi se înrămau în plumb. Acestea erau celebre pentru luminozitate, abundau în alabastru, roșu și galben, iar lumina filtrată prin ele dădea o senzație de spiritualizare, de diafan, fiind suficient de pătrunzătoare pentru a deveni de neuitat.

Una dintre bijuteriile epocii a fost tapiseria de la Bayeux, operă de artă seculară a Evului Mediu .

Tapiseria de la Bayeux - Wikipedia

Castelele reci ale regilor și nobililor abundau în spații goale, astfel că nevoia de a fi umplute a dat naștere acestor creații splendide.

Ideea genială a decorării prin tapiserii a prins repede, urmând a fi create centre în care acestea se fabricau cu deosebită atenție.

Valoarea istorică este dată de tehnica realizării, prin bucăți de lână înnodate, colorate intens, prin imaginile surprinse, tematica lor, faptul că puteau cuprinde întreaga viață cavalerească a momentului.

Această tapiserie este realizată din stofă brodată, la comanda lui Odon de Bayeux Odon de Bayeux - Les voies du seigneur par Jaime Caldéron - Illustration

și prezintă scene din timpul cuceririi Angliei de către William Cuceritorul, în 1066. 

Asistăm la o întrecere neoficială între creatorii de tapiserii și cei de vitralii.

Paradoxal, fiecare dintre creațiile acestora, deși au parcurs un drum de secole, au ajuns la noi, unele dintre ele într-o stare excelentă.

 

 

 

 

Vitraliile gotice sunt, la rândul lor,  un exemplu de rezistență în timp. Contraforții și arcele  folosite în arta gotică abundă, iar efectul pereților trans-lucizi , plini de culoare, impun admirație.

Proiect: Fragmente din vitraliu gotic (3 sedinte) - Fundatia Catharsis Art

Artiști de marcă  adună anluminuri gotice alături de pictura de panou , iar tematica aleasă se va apropia de viața de zi cu zi a oamenilor, căci în ele sunt surprinse zilele adunatului recoltei, viața de prin păduri, cicluri narative ale războaielor, acțiunile medicilor ce îți salvează pacienții.

Iată că încep să apară tot mai des cărțile, cu coperți din lemn, cu pagini din hârtie, fabricate în ateliere manufacturiere .

Omenirea devenea tot mai interesată de modul în care se exprima, dar mai ales de felul în care păstra amintiri de viață vie.

În paralel cu arta din Europa medievală, se dezvoltă și cea islamică.

La început, aceasta se concentrează pe caligrafie, ceramică, sculptură, decorațiuni ale stucaturilor moscheelor și palatelor,  pentru ca mai apoi să se deschidă în reproduceri spectaculoase ale Coranului.

Influențe ale Chinei, Indiei, Asiei centrale se fac simțite  în ceramica ornamentală islamică . Aceasta, deși a început sub semnul restricțiilor, a cunoscut o perioadă de evoluție înfloritoare.

Omenirea de pe tot globul, deși nu cunoștea o corespondență a artei, iși crea punți de comunicare prin frumos.

Bogăția formelor de exprimare anunța deja debutul celei mai bogate epoci artistice a omenirii , Renașterea !

Dar despre aceasta, într-un episod viitor ….

LA DRUM PRIN ANTICHITATE

Cum ar fi să ne întoarcem în timp, să poposim prin anul 900  î.Hr și să privim prin lentile cum oamenii se dezvoltă, progresează și lasă urme memorabile ale unui nivel de trai  care definește o nouă perioadă a societății ?

 Pasionant, provocator, tentant….

Iată că civilizația miceniană tocmai s-a prăbușit , ,, evul întunecat” a lăsat loc evoluției culturii grecilor , iar comerțul înfloritor a stabilit legături cu Egiptul și Orientul Mijlociu.

    E momentul când apar sanctuare apelene, când este adoptat alfabetul civilizațiilor Orientului Apropiat, epopeile lui Homer, Iliada si Odiseea, poemele lui Hesiod. Toate la un loc contribuie la crearea unei identități culturale comune popoarelor Greciei.

   Din punctul de vedere al artelor distingem opere memorabile realizate din ceramică  pictată cu frize, cu stil geometric, figuri de femei și bărbați în mărime naturală, picturi realiste ale bătăliilor purtate de luptătorii greci .

Sculptura vremii era uluitoare. Avea funcții și mesaje noi, se realiza cu o acuratețe desăvârșită.

 Nici pictura nu era mai prejos, evoluția stilurilor mergând de  la cel geometric, perfectibil, exact, până la cel al figurilor în mișcare.

Vasele decorate cu figuri  abundă, transformând interioarele în adevărate expoziții de frumos cultivat atent.

  Prin anul 700 î.Hr. pașii ne poartă din  perioada arhaică, unde abundă figuri  antropomorfe masculine ce se aduceau ca ofrande vaduvelor către clasicism.

Un anume stil apare preponderent. Este imortalizarea nevoii de siguranță. Un monument reprezentativ este  Sfinxul din Naxos, aflat în Muzeul din Delfi, care ne înfățișează un monstru  mitologic, cu cap de femeie, piept și aripi de pasăre, corp de leu – temă populară arhaică.

  Sentimentul de înflorire al civilizației acestei perioade transpare din culorile vaselor, care trec de la non culoarea neagră la roșu intens, albastru și nuanțe metalizate.

  O privire de ansamblu  te face să crezi că desenul tehnic era materie de bază pentru pictorii amatori care nu conteneau în a prezenta prin intermediul temelor complexe perfecțiunea imaginii surprinse.

  După 508 î. Hr pană în 404 î.Hr omenirea face un pas important, trecând  în perioada clasică…

   Desi aparent ar trebui să întâlnim un stil sever, statuile timpului demonstrează prospețimea corporalității, libertatea tehnicii, o identitate aparte.

   După 404 î.Hr omenirea distinge un altfel de artă, cea elenistică, în care Lisip și școala sa au o influență covârșitoare asupra sculpturii elenismului.

   Venus din Milo, una dintre cele mai frumoase imagini feminine sculptate în marmură,  cunoscută și ca Afrodita din Milo,  face dovada noii orientări în clasicism. Se prezumă că brațele sale erau întinse și tineau scutul iubitului său, Ares.

    În paralel cu  aceste orientări distingem și arta etruscă, un alt culoar de frumos ce merită a fi traversat cu  mintea, sufletul și privirea .

   Câtă grație, câtă frenezie în frescele etruscilor, care cântă, dansează, iubesc. Spre deosebire de greci, ei credeau în viața de apoi, ceea ce a avut o influență bogată asupra ornamentației mormintelor.

         In 202 î.Hr omenirea  pășește în perioada augustană, când republica romană se transformă în imperiu. Caesar fusese ucis, iar locul său a fost luat de Augustus, imperiul trecând prin perioada Pax Romana, caracterizată printr-o înflorire fără precedent a artelor. Busturile  conducătorilor devin o prezență permanentă, pictura romană  se bucură de un statut asemănător cu al sculpturii

Una dintre cele mai reprezentative fresce este cea din Pompeii  care ne infățișează un riual feminin de inițiere în misterele cultului lui Dionysos. Din păcate, multe din astfel de bijuterii au dispărut odată cu erupția vulcanului Vezuviu.

    Perioada descrisă este una vie, pulsând de viață, în care creatorii de frumos au un statut recunoscut de societate. Sunt respectați, adulați, înconjurați de prețuirea maselor.  Anonimi în majoritatea lor, ei reprezinta gradul de instrucție al claselor  conducătoare, exigența în prezentare a realității, tonusul unei societăți în continuă dezvoltare.

    Picturile murale, pavajele mozaicate, vasele pictate descoperite în orașele acoperite de cenușă, în morminte sau  cu ocazia deschiderii unor șantiere arheologice oferă indicii prețioase celor dornici să se întoarcă prin tunelul timpului.

    Talentul omenirii  este demonstrat ca o ecuație  matematică.

   A existat,  există și va continua să existe din orice timp !

,,DESPRE INIMĂ ȘI ALTE ESEURI”

Ești tot timpul conectat la știri. Aproape că nu-ți poți dezlipi privirea de ecranele televizorului, calculatorului, telefonului. Cauți și găsești aceleași teme, reluate infinit, până la limita epuizarii.

Fie sunt recomandări, fie constatări, fie avertizări, lumea jurnaliștilor are ce  face în fiecare zi. Pentru unii dintre ei, știrea se preia din pix, fără verificări, se aruncă în piață și se așteaptă reacția.

Tema aleasă e una ,, urgentă”, ,, delicate”,  ,,imposibilă” , are conotații politice, economice, este actuală și primează tuturor altor alternative.

În lumea aceasta răsare un volum care ne îndeamnă la o altfel de lectură, a unor eseuri ,, neatractive”, cu teme inactuale : istoria inimii , bătrânețea de la orizont, discuții pe marginea prostiei, despre rău și consecințele lui.

Poate că pentru cei mai mulți, temele sugestionate nu mai înseamnă prea mult. Pentru alții însă, întruchipează  un prezent căutat.

Ne e drag să mai iubim cu inima. Așteptăm de la bătrânețe ceva mai mult decât suferință. Răul nu are de ce să ne atingă. Prostia trebuie ignorată.

Andrei Pleșu este un intelectual subțire, care dă discursului cursivitate, amestecând umorul profund cu voluptatea eseului, îndrumând cititorul să intre în discuție, părăsind lumea actualității și intrând pe porțile unui tunel al timpului, unde se regăsește cu tinerețea sa, cu visurile și speranțele de odinioară.   

Cele patru eseuri cuprinse în acest volum („Despre inimă”, „Despre bătrânețe”, „Despre prostie”, „Despre problema răului”) sunt in profunzimea lor  generoase propuneri de lectură și aduc în discuție, de fapt, esența fiecăruia dintre noi, acele teme care sunt fundalul intim al gândirii omului în particular și cauza ultimă a frământărilor sociale, în general.

A sta de vorbă cu Andrei Pleșu este un privilegiu!

Dar dacă îl citești?

Ai privilegiul de a-l cunoaște din desele apariții, de a-i fi auzit vocea și atunci lectura devine o discuție de buni prieteni reîntâlniți peste timp.

 ,,Stilul oral folosit de autor este un atu în plus al acestui volum, care își propune nu să epuizeze temele în discuție, ci să ridice „un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură (cititorul) nu mai apucă, ocupat cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene”.

Să-ncepem cu inima totul !   

Doar ea  pulsează viață, prin definiție. Asta până devine  clinică.

De la inima clinică, cea care se poate afla în atenția medicilor, asociată spontan cu ideea de moarte, eseistul face trecerea către „inima romantică”, a afectelor.

Și așa descoperim că putem avea „inimă grea” sau „inimă mare”, că  putem suferi de „inimă albastră” fără ca acestea să reprezinte simptome clinice, ci o radiografie a sentimentelor noastre.

 „Inima e expresia supremă a identității noastre, e ceea ce e mai adânc și mai specific în noi” spune Andrei Pleșu.

Pentru filozof, ,, inima devine un autentic  spațiu al cunoașterii, al înțelegerii, în esență, a lucrurilor, este luată în discuție de eseist, care prezintă cititorului referințe literare, filozofice și teologale în sprijinul afirmațiilor sale.”

Tot trăind ajungi și la bătrânețe  !

,,Ce curios! Se moare de milioane de ani și lumea încă nu s-a învățat cu asta!”

Remarca îi aparține lui Constantin Noica, citat de Andrei Pleșu în eseul „Despre bătrânețe”.

Eseistul nu se dezminte. Bucuria lecturii filozofice l-a acapart dintotdeauna, astfel că îți permite să ne trimită să mai recitim Sofocle,Cicero și de acolo să ne aplecăm spre vârsta senectuții.

Vă pare rău că îmbătrâniți ?

Nu ar trebui. E doar o aventură, din care afli lucruri noi , ai de câștigat atâtea avantaje .

Viata ca viața, iți aduce avantaje, dezavantaje și întâlniri cu prostia.

Prostia ta, prostia altora. Evantaiul e larg. Ai de unde alege.

„Nu e om să nu treacă, din când în când, prin crize de prostie. Trebuie să fii foarte prost ca să crezi că n-ai fost prost niciodată. Dar ești scuzabil dacă îți iei, la timp, distanță față de derapajele proprii”.

Ca un adevărat  seismograf, eseistul  nu ne sperie, ci ne dă măsura umoristică a prostiei , pe care o consideră ca un teritoriu unde se pot face incursiuni de toate genurile, receptându-i undele de propagare de la distanță.

Aflăm că până și aceasta poate fi abordată savuros, că din călătoria prin domeniul ei ai ce învăța.

Ce tot atâta supărare ?

 Ca ești un prost, că te întlnești cu unul de aceeași teapă , e limpede, e o boală ce te contaminează.

Odată ce aflăm că de prostie nu este nimeni scutit, nici cele mai inteligente persoane, ne simțim mult mai ușurați.

 „Portretul prostului” este clar deslușit de Andrei Pleșu:

 – „Prostul e cineva care crede că știe”.

 Portretele unor categorii de proști – „prostul solemn sau cel vesel, prostul volubil sau cel harnic și mămos” – sunt realizate prin observații

Prostii sunt peste tot, ascunși sau vizibili, vocali sau tăcuți, enigmatici sau expresivi.

Se ia prostia ?

O avem în noi ?

Se găsește de vânzare sau se confecționează ?

Mister !

De ceva vreme ne conduce prostia,  precaritatea noastră poltică, economică, instituțională, ce are la bază corupția, a adus cu ea cultul prostului cu funcție .

Și iata cum, deodată,  alunecăm spre eseul „Despre problema răului”. 

„Răul este esențialmente zâzanie, vrăjmășie, dușmănie. Dar n-ar exista progres interior, viață spirituală, dacă am fi tot timpul în norii soluției.”

 Problema răului devine o reală poticnire  care absoarbe întregul armonios. Dureroasă constatare , mai ales că nu poți să nu te întrebi dacă e nevoie de așa de mult rău lângă tine.

Și atunci ai la îndemână metode pentru depășirea situației de fapt .

Fie cea didactică, fie cea estetică, fie cea a înțelegerii.

Cum și pe care să o alegi ?

Liberul arbitru e singurul care hotărăște.

Faci un compromis cu tine, cu mediul înconjurător, cu ceilalți din jur și, de la caz la caz,  scoți din joben ce se adaptează la situație.

Andrei Pleșu este un reprezentant al Școlii de la Păltiniș, un intelectual predispus ,,să ne ocupe” timpul cu teme general valabile , ale momentului de față.

Volumul te trimite la lectură susținută, de la filozofi la oameni ai spiritualității, de la știință la istorie. Nu-i  poți ,, face față” partenerului de discuție dacă la baza studiului tău individual nu stau cunoștințe din cele mai variate domenii.

Și totuși, citind, descoperi că ai gândit de multe ori la fel ca autorul, numai că ,,nu cunoști limba” în care acesta se exprimă . 

Volumul este și azi extrem de actual.

Mai ales pentru un om cu inimă, care bate la porțile bătrâneții, spectator al prostiei afișate , cu iz de răutate, în ceea ce televiziunile se întrec în a prezenta, zi de zi, publicului larg.

Lectură plăcută !

La final veți fi  mai bogați în trăiri…

 

CĂLĂTORIE ÎN LUMEA ARTELOR ep.1

Motto :

,,Arta nu este niciodată terminată ci doar abandonată.”

Leonardo Da Vinci

Oamenii se hrănesc nu numai  cu  alimente, ci și cu frumos. Și au vrut dintotdeauna să lase urme, să-și facă simțită prezența. Poate că pare uimitor cum, după truda zilei, în care toate forțele și le întrebuințau pentru  a lupta pentru viață, cu natura, cu necunoașterea, cu animalele sălbatice, cu bolile inerente , acești obosiți ai începutului lumii găseau timp pentru a crea.

Le datorăm cunoașterea zbuciumului căci nu poți trăi numai în prezent și privi exclusiv către viitor!

Uneori e nevoie să privești în urmă, pentru a înțelege ce au lăsat strămoșii în nemurire. E ca și cum ne-am atinge privirile, mâinile, și am primi o ștafetă de dat mai departe.

A admira imaginile, formele, culorile, liniile din arta trecutului e o infinită bucurie, într-o viață scurtă , în care  dorința de a te îmbogăți cu adevărata cultură este un deziderat.

Istoria a oferit  dintotdeauna o altfel de percepție a modului în care omenirea s-a dezvoltat, și-a  perfectat percepțiile față de  realitate, a susținut artele, dăruindu-și o oază de relaxare, ca o formă de rezistență în fața luptei pentru existență.

Și astfel, arta primitivă, care a trecut prin molime și războaie, a  reușit să rămână  o mărturie a modului în care omul se poate ridica asupra timpului și timpurilor.

Ne-am dori să vă oferim o aventură fascinantă , o călătorie în lumea istoriei artelor plastice , plimbându-vă cu ajutorul imaginilor, într-un fel de tunel al  timpului.

Vom începe prin a vă preznta splendide picturi rupestre, vom trece în revistă cele opt epoci fundamentale ce definesc istoria artei, călătorind până  la mărețele temple ale Greciei antice, sau urmărind capodopere ale Evului mediu, Renașterii, ajungând până la suprarealismul lui Dali sau minimalismul anilor 1960. Deja suntem în secoul XXI și un scurt  remember e absolut necesar pentru a înțelege formele de exprimare actuale.

Ne vom baza mai mult pe imagini și ne vom ajuta de un text concis, pentru a face din această rubrică nouă o experiență tentantă, atent structurată și cu repere clare  ale  capodoperelor omenirii.

Călătoria noastă  începe cu preistoria și protoistoria ( 40.000 – 500 I.Hr).

Iată cum, în Europa,  apar primele manifestări odată cu apariția lui Homo sapiens, ființă  plină de receptivitate față de mediu.

În picturile rupestre distingem surse de inspirație din natură: animale, ierburi, vânători, dar și minunata experiență a fertilității  feminine.

Populațiile ce trăiau în bazinele Tigrului si Eufratului au simțit nevoia de stabilitate.

Sfârșitul epocii societății vânătorii nomade  se stinge și lasă loc unei societăți dornice a se așeza pe malul fluviilor unde construiesc cetăți , orașe, comunități ce practică agicultura.

Începuturile  noii civilizații se regăsesc in sudul Mesopotamiei ( Irakul de azi ), continuă în Rgipt, China, lăsând în urma lor statuete, inscripții pe peretii peșterilor, obiecte de cult, figurine din fildeș și piatră, vase, picturi.

Sculptura din epoca pietrei trădează un simț al echilibrului dimensiunilor, majoritatea figurinelor concentrandu-se pe mișcare. Toate îți atrag atenția asupra mijloacelor cu care au fost realizate.

Perioada 3500 î.Hr – 539 î.Hr. este reprezentativă prin arta mesopotamiamă ce cuprinde culturile sumeriene, akkadiene, babililoniene și asiriene până în secolul VI î.Hr.

Aceste civilizații și-au dezvoltat popriile forme artistice și culturale într-o succesiune temporală.

Arta egipteană  a lăsat peste 3000 de monumente alături de piramide.

Multe scene de vânătoate, activități casnice, de la mulgerea vacilor, la pregătirea campaniilor de război, doamne pregătindu-se pentru banchetul funerar, imaginea  faraonilor, basoreliefuri, sunt numai  câteva exemple.

China a lăsat  omenirii o artă cu totul aparte, plină de migală, cu  ornamente rotunjite, motive florale si animale, mai multe  tipuri de vase, imagini ale activităților de cult bisericesc.

Este vorba de arta imperiului timpuriu, o bogăție păstrată și azi prin veselă, mobilier, instrumente muzicale.

Drumurile deschise ale comerțului  au oferit alte perspectve.

In timpul Dinastiei Han, Drumul mătăsii a deschis  calea spre vest și nevoia de apărare.

   Celebră este armata de teracotă a dinastiei Qin  care a  adus în prezent mărturii ale modului de  organizare al acestei societăți vechi, bazate pe disciplină, bogată în artisticitate.

Pe nevăzute am ajuns la sculptura Cicladelor și cea minotică din  Creta, unde domnea miticul rege Minos. Afirmarea acestei culturi s-a datorat comerțului maritim cu metale.

Astfel că din această perioadă au ajuns până la noi statuete din cupru și bronz, idoli feminini, capete de animale, vase.

Ceramica si  picturile murale minoice isi au orginea in perioada  anilor 2000 î.Hr – 1500 î.Hr.

Spre deosebire de egipteni, artiștii minoici nu și-au înfățișat conducătorii.

Temele lor ilustrate surprindeau natura.

Coloritul acestora era fascinant, temele  sunt fluide, iar din ele  abundă albastrul.

Epoca Bronzului si Fierului în Europa centrală  aduce cu ea lucrări din care transpare credința primitivă, îngroparea lor fiind ofranda adusă zeilor.

O lume ce abundă în încercarea de a folosi toate mijloacele găsite la îndemână, de la piatră la metal prelucrat, de la os la lut, de la fildeș la metale pretioase ni se arată cu toată prfunzimea ei.

Privind imaginile ne dăm seama cum dorința de a lăsa mărturii a primat fenomenului autodistrugerii ce  acționa inconștient.

Preistoricii au demonstrat că au reușit să învingă  natura, necunoașterea, lipsa de mijloace, timpul scurt de viață, prin cel mai frumos mod cu putință…

Au creat artă pură !

 

 

LA ÎNTÂLNIRE CU DOMNUL GREEN

Dimineața aceasta a fost dedicată lansării unui volum polițist plin de vervă, pe numele său , ,,Aventurile domnului Green”. Elena Panait, o tânără scriitoare, și-a ales un subiect original, l-a populat cu scene hilare, a fixat acțiunea într-un spațiu generos, împrietenind spațiul românesc cu Japonia. Finalul cărții nu ne-a fost dezvăluit, acesta urmând să se regăsească în cel de-al doilea volum. Scriitoarea ne-a plimbat de-a lungul firului narativ oferindu-ne detalii picante, de la sursa de inspirație din spatele titlului până la spațiul acțiunii, Japonia, țară pentru a cărei cultură are o fascinație aparte.

Câteodată afirmația ,,Tot românul e poet” mi se pare că este la fel de valabilă cu a fi scriitor. Important este ceea ce rămâne în urma exodului scriitoricesc. Tinerii vor să se facă auziți prin exercițiile lor literare, drept urmare am  vrut să cunosc mai multe detalii din ,,bucătăria” romanului polițist aflat sub semnătura Elenei Panait.

RC: De ce scrii? Ce simți în acele momente?

EP: Scriu din pasiune. Aș putea spune că este o obsesie. Dacă am o idee și nu o aștern pe foaia de hârtie, îmi rămâne în minte până când mă hotărăsc în cele din urmă să o fac. Atunci când scriu, mă transpun în lumea pe care încep să o creionez și împreună cu personajele râd sau plâng.

RC: Cum îți construiești subiectele?

EP: Orice acțiune, oricât ar fi ea de banală, pentru mine poate constitui un subiect. Eu nu mă gândesc la un fir narativ, ci îl las să se contureze de unul singur pe măsură ce se derulează în imaginația mea.

RC: De unde pasiunea pentru Japonia?

EP: În copilărie, singurele desene care îmi plăceau erau: Dragon Ball, Pokemon, Yu-gi-oh! Acestea erau difuzate pe TVR doar în anumite zile și erau destul de prost dublate, întrucât se auzeau atât în română, cât și în japoneză. Inițial nu am știut de unde provin personajele. La vremea aceea îmi doream să devin precum Goku (personajul principal din Dragon Ball), apoi am crescut și am descoperit anime-urile. De aici am învățat și câteva cuvinte în japoneză. Mi-am cumpărat chiar și diverse cărți legate de istoria Japoniei, a vechilor samurai și chiar cărți de literatură.(,,Pușca de vânătoare”, ,,Templul de aur”).

RC: Ce ne poți spune despre primele volume? Dar despre cele ce vor urma?

EP: Primele două volume înfățișează o parte din trecutul meu, împletit cu multă ficțiune. În ,,Legturile ce nu pot fi rupte” (primul volum) mă înfățișează întoarsă din Japonia și îndreptându-mă către Joseni, Berca, la cea mai bună prietenă a mea. Fac o mică paranteză pentru a vă spune că mi-am dorit dintotdeauna să devin regizor de film, iar în acest prim volum mi-a devenit realitate. În ,,Legăturile ce nu pot fi rupte- Aurul francezilor” , eu, capul răutăților, îmi chem toți prietenii la Paris pentru a fura o parte din porțile Palatului de la Versailles. Idee dată de o foarte bună prietenă în momentul în care mi-a mărturisit că porțile sunt din aur.

Cumva, acum am ceva cu Japonia…în sensul bun. Vor tot apărea japonezi ăn următoarele mele cărți. ,,Din neamul Păcălicilor” ar trebui să apară la anul. Aici am introdus o japoneză, din simplul motiv că la ei în literatură nu am găsit un Păcală precum al nostru.

RC: Unde și cum reușești să publici ceea ce scrii?

EP: Mi-am încercat norocul pe la toate editurile, însă cei mari nu te vor atât timp cât ești un no-name, drept urmare, ajutată de Marius, l-am publicat pe domnul Green prin intermediul editurii Teocora. Primele cărți le-am scos cu ajutorul unei edituri din Brăila, ,,Sf. Nicolae”. Eu îmi doresc să ajung cât mai sus, îmi doresc să le arat străinilor că și din România se poate lansa ceva de calitate. O utopie personală ar fi o lansare de carte în Japonia.Spun utopie deorece, în contextul pandemic actual, o astfel de dorință este greu de realizat.

A fost o zi frumoasă, cu oameni dispuși să participe, cu verde crud de iarbă proaspăt tunsă, cu critici pertinente și cu talentul unei micuțe japoneze, Ayako Funatsu, specialistă în origami.

Și astfel, duminică dimineață, am întâlnit o româncă îndrăgostită de interlopi niponi și un detectiv român, cu nume englezesc, și o artistă japoneză, iubitoare de România și români, care nu s-ar mai întoarce niciodată în țara sa.