„ALL I WANT TO DO IS BE MORE LIKE ME AND BE LESS LIKE YOU” -LINKIN PARK

 

Am fost obligat să port uniforma bleumarin aspră, cu număr matricol. Atunci se dorea uniformizarea tuturor elevilor, indiferent de școala unde învățau.
Eram elev al Liceului B.P.Hașdeu. Ar fi trebuit să fiu mândru să port uniforma și numărul ce-mi fusese dat să-l port pe braț, nu?
Numai că, nerescunoscător față de ceea ce ne oferea cu dărnicie Conducătorul iubit, dădeam jos numărul matricol, îl rupeam, îl coseam la loc mai târziu, în aceeași zi. Făceam asta deși nu fumam și nici nu mergeam în baruri sau cofetării în timpul orelor, pentru a fi obligat să mă feresc de raziile milițienilor, ce se lăsau, în cazul în care erai prins, cu muștruluiala directorului și cu nota scăzută la purtare.
Numai de uniformă nu puteam scăpa. O purtam ca semn al înregimentării în armata pionierilor și, pe urmă, a UTC-iștilor. Aceeași, indiferent de școala sau de liceul unde învățai. Un număr matricol într-o masă omogenă de copii sau tineri a caror menire era să construim societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Știam de mici că de asta ne-am născut, nu ar fi trebuit să avem îndoieli, întrebări existențiale.
“Fericirea” ne era pregătită și era și ea uniformă. Într-o viață anostă, searbădă, plată. Totul trebuia să aibă uniformă bleumarin sau salopetă și basc muncitoresc.
Mâncam parizer alături copilul oricărui “om al muncii” și “băteam mingea” toată ziua, cu excepția zilelor în care era campionat de șah la bloc. Copii de muncitori, de CFR-iști, de funcționari, împărțeam cârnații și șunca pe care le aduceam din casă pentru a le prăji în fața blocului. Cu sau fără uniforma bleumarin, eram tovărași, așa cum acest termen nu va mai putea ulterior defini forțat prietenia dintre noi.
Au trecut ceva ani de atunci și majoritatea nu am reușit să îl omorâm pe Ceaușescu din noi, așa cum spunea Andrei Pleșu în 1990.
Astăzi, pe plan mondial, dar chiar și la noi, angajatorii sunt interesați în principal de abilitățile candidaților la diferite posturi și din ce în ce mai puțin de CV-ul lor teoretic.
Potrivit unui studiu publicat de World Economic Forum, principala calitate a angajatului viitorului va fi creativitatea, adică imaginația, capacitatea de a avea idei și a propune soluții, capacitatea de a crea.
Exprimarea limitată doar de bunul simț și de lege ar trebui să fie încurajată în educație pentru a veni în întâmpinarea cerințelor angajatorilor. Există așa ceva în școala românească?
Viitorul aparține creatorilor de nou mai mult decât oricând. Educația “tradițională” românească a pus accentul pe capacitatea de memorare, de reproducere cât mai fidelă a ceea ce partidul, aleșii doreau a fi.
Trecutul a aparținut colectivitații copy-paste, care a dorit a avea și doctorate începând cu finalul anilor ’90.
De unde să înțeleagă ei că a copia ceea ce alții au gândit și exprimat anterior reprezintă furt la fel de abject, ca și cel de portofele? România s-a mândrit înainte de 1989 că furam cel mai bine dintre aliații comuniști tehnologia capitalistă. Nici măcar acum, după atâta timp, majoritatea românilor nu înțeleg că furtul unei idei este mai nociv decat furtul unor bunuri și continuă să fure fără măcar a avea conștiința nocivității acestui gest.
E mai ușor să furi ideea altuia decât să fii creativ, nu? Creativitatea trebuie cultivată, educată, necesită o investiție majoră financiară, de inteligență managerială și își arată roadele în timp. Nu-i așa că este greu? Și, mai ales, neproductiv electoral?
Cât de urgentă e schimbarea radicală a programei de studiu, pentru a o desprinde de trecut și a o adapta viitorului? Nu ar trebui oare să schimbăm rapid, la nivelul întregului sistem, șimodalitățile de predare?
În noianul de probleme ale sistemului educațional din România, aceaste teme nu sunt prioritare în dezbaterea publică. Tot mai mulți părinți caută metode alternative de a compensa lipsurile sistemului.
Dar, haideți să fim realiști, putem crede că repetenții, experții în copiere, care reprezintă majoritatea în Parlamentul României vor putea înțelege necesitatea și urgența schimbării mentalităților formate în timpul celei de-a 2a revoluții industriale, pentru a face cu curaj un salt necesar către a 4a revoluție industrială.
Dar lasă, ce ne grăbim așa? Haideți să o pierdem și p-asta, că o prindem pe următoarea, nu?
Până atunci, să fim uniformi alegători ai acelorași personaje sau ale copiilor lor, nu indivizi cu individualitate creativă, care sunt mai greu de convins că e bine și așa.