„ALL I WANT TO DO IS BE MORE LIKE ME AND BE LESS LIKE YOU” -LINKIN PARK

 

Am fost obligat să port uniforma bleumarin aspră, cu număr matricol. Atunci se dorea uniformizarea tuturor elevilor, indiferent de școala unde învățau.
Eram elev al Liceului B.P.Hașdeu. Ar fi trebuit să fiu mândru să port uniforma și numărul ce-mi fusese dat să-l port pe braț, nu?
Numai că, nerescunoscător față de ceea ce ne oferea cu dărnicie Conducătorul iubit, dădeam jos numărul matricol, îl rupeam, îl coseam la loc mai târziu, în aceeași zi. Făceam asta deși nu fumam și nici nu mergeam în baruri sau cofetării în timpul orelor, pentru a fi obligat să mă feresc de raziile milițienilor, ce se lăsau, în cazul în care erai prins, cu muștruluiala directorului și cu nota scăzută la purtare.
Numai de uniformă nu puteam scăpa. O purtam ca semn al înregimentării în armata pionierilor și, pe urmă, a UTC-iștilor. Aceeași, indiferent de școala sau de liceul unde învățai. Un număr matricol într-o masă omogenă de copii sau tineri a caror menire era să construim societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Știam de mici că de asta ne-am născut, nu ar fi trebuit să avem îndoieli, întrebări existențiale.
“Fericirea” ne era pregătită și era și ea uniformă. Într-o viață anostă, searbădă, plată. Totul trebuia să aibă uniformă bleumarin sau salopetă și basc muncitoresc.
Mâncam parizer alături copilul oricărui “om al muncii” și “băteam mingea” toată ziua, cu excepția zilelor în care era campionat de șah la bloc. Copii de muncitori, de CFR-iști, de funcționari, împărțeam cârnații și șunca pe care le aduceam din casă pentru a le prăji în fața blocului. Cu sau fără uniforma bleumarin, eram tovărași, așa cum acest termen nu va mai putea ulterior defini forțat prietenia dintre noi.
Au trecut ceva ani de atunci și majoritatea nu am reușit să îl omorâm pe Ceaușescu din noi, așa cum spunea Andrei Pleșu în 1990.
Astăzi, pe plan mondial, dar chiar și la noi, angajatorii sunt interesați în principal de abilitățile candidaților la diferite posturi și din ce în ce mai puțin de CV-ul lor teoretic.
Potrivit unui studiu publicat de World Economic Forum, principala calitate a angajatului viitorului va fi creativitatea, adică imaginația, capacitatea de a avea idei și a propune soluții, capacitatea de a crea.
Exprimarea limitată doar de bunul simț și de lege ar trebui să fie încurajată în educație pentru a veni în întâmpinarea cerințelor angajatorilor. Există așa ceva în școala românească?
Viitorul aparține creatorilor de nou mai mult decât oricând. Educația “tradițională” românească a pus accentul pe capacitatea de memorare, de reproducere cât mai fidelă a ceea ce partidul, aleșii doreau a fi.
Trecutul a aparținut colectivitații copy-paste, care a dorit a avea și doctorate începând cu finalul anilor ’90.
De unde să înțeleagă ei că a copia ceea ce alții au gândit și exprimat anterior reprezintă furt la fel de abject, ca și cel de portofele? România s-a mândrit înainte de 1989 că furam cel mai bine dintre aliații comuniști tehnologia capitalistă. Nici măcar acum, după atâta timp, majoritatea românilor nu înțeleg că furtul unei idei este mai nociv decat furtul unor bunuri și continuă să fure fără măcar a avea conștiința nocivității acestui gest.
E mai ușor să furi ideea altuia decât să fii creativ, nu? Creativitatea trebuie cultivată, educată, necesită o investiție majoră financiară, de inteligență managerială și își arată roadele în timp. Nu-i așa că este greu? Și, mai ales, neproductiv electoral?
Cât de urgentă e schimbarea radicală a programei de studiu, pentru a o desprinde de trecut și a o adapta viitorului? Nu ar trebui oare să schimbăm rapid, la nivelul întregului sistem, șimodalitățile de predare?
În noianul de probleme ale sistemului educațional din România, aceaste teme nu sunt prioritare în dezbaterea publică. Tot mai mulți părinți caută metode alternative de a compensa lipsurile sistemului.
Dar, haideți să fim realiști, putem crede că repetenții, experții în copiere, care reprezintă majoritatea în Parlamentul României vor putea înțelege necesitatea și urgența schimbării mentalităților formate în timpul celei de-a 2a revoluții industriale, pentru a face cu curaj un salt necesar către a 4a revoluție industrială.
Dar lasă, ce ne grăbim așa? Haideți să o pierdem și p-asta, că o prindem pe următoarea, nu?
Până atunci, să fim uniformi alegători ai acelorași personaje sau ale copiilor lor, nu indivizi cu individualitate creativă, care sunt mai greu de convins că e bine și așa.

COPILUL FĂRĂ NUME

,,-Poți să ai tu grijă de Benny în locul meu? Ești singura în care am încredere! Trebuie doar să-i dai câte un morcovel de câte ori i se pleoștesc urechile. Îți promit că va fi cuminte! Eu îl las pe hol între jucării de câte ori trebuie să merg în sala cu lumini și mereu îl găsesc liniștit, dar azi este agitat și nu aș vrea să mă aștepte singur. Te rog, te joci tu cu el până mă întorc?”
L-am luat pe Benny și mi-am început consultațiile. Dacă aș fi știut că un iepure de pluș, iubitor de morcovi albaștri, îi face pe copii să fie în extaz, l-aș fi luat mai des pe urecheat cu mine. Avusesem inima strânsă toată dimineața gândindu-mă la ochii copilei, de un albastru ce se zbătea în nuanțe stranii, de negru, pe care nu le mai avusese până atunci.
Se făcuse opt seara și Eva nu-și terminase ,,dansul” încă. Stăteam pe hol, cu niște urehi de pluș mijindu-se din buzunarul halatului, uitându-mă la fotografiile de sărbători din ultimii ani cu copiii bolnavi. Pentru mulți dintre ei, au fost ultimele. La miezul nopții, domnul Jeffrey a venit lângă mine și mi-a șoptit niște cuvinte pe care am ales să le uit. Îmi amintesc doar că am plecat acasă și i-am făcut lui Benny loc pe noptieră, ca să nu se simtă singur cât o va aștepta pe Eva.
*
Era seara de Ajun când una dintre asistente mă suna cu o voce disperată:
-O fetiță a fost găsită afară, în zăpadă!
-În ce stare este?
-Tocmai a fost stabilizată, dar pulsul oscilează.
-Vârstă?
-Este un bebeluș, nu știm exact câte luni are.
-Incubați-o până vin!
-Cred că ar trebui să-l chemăm și pe doctorul Jeffrey!
-Ce treabă are dumnelui? Eu sunt pediatrul!
-Analizele au arătat celule posibil canceroase!
*
Mereu m-am gândit cât de nedreaptă poate fi viața uneori. Să-ți ia, fără să-ți lase nimic! Țineam între degete mânuța aceea mică a unui copil fără nume, fără părinți, fără iubire, care primise în loc de un suflet care să-i aline plânsul, o posibilă moarte. Dar orice destin poate fi schimbat, așa că i-am dat micuței cu ochi albaștri, toată dragostea de care dispuneam și i-am pus numele Eva. Pentru ea, spitalul devenise un castel, prin care alerga vioaie și se juca. Era nepoata tuturor vârstnicilor de la cardiologie, fiica tuturor mamelor din maternitate și sora tuturor copiilor internați la pediatrie. Pentru noi, era doar un mediu steril, dar pentru ea era un întreg univers.
Pauzele ne găseau mereu împreună, iar discuțiile deveneau tot mai complicate pe măsură ce creștea:
-Aby!
-Da, Eva!
-Vreau să te întreb ceva, dar să nu te superi.
-Hmm, iar l-ai pierdut pe Benny?
-Nuuu! L-am lăsat la domnul Jeffrey să se joace!
-Atunci, ce s-a întâmplat?
-Aby, eu de ce nu am codițe ca nepoata domnului Walter? Vreau și eu să fiu drăguță ca ea!
-Eva, tu ești o fetiță atât de specială!
-Dar vreau și eu codițe!
-Hmm, știi ce-am auzit?
-Ce?
-Îți spun doar dacă nu mai stai bosumflată!
-Bine, nu mai stau! Dacă râd e bine?
-E foarte bine!
-Acum îmi spui?
-Mi-a șoptit mie cineva, că nepoata domnului Walter își dorește nespus de mult să aibă ochi albaștri, precum păpușile, ca să fie cea mai frumoasă dintre fetițele din clasa.
-Serios?
-Serios!
-Ochii mei sunt mai albaștri decât morcoveii preferați ai lui Benny! Gata, nu mai vreau codițe!
-Eva, ai grijă să nu amețești!
-Am ochi de păpuuușăăă,/Katie nu îi aaree,/Eu sunt mai drăguuțăăă!

*
Ziua ei de naștere o sărbătoream în fiecare an, de Ajun. Era mereu o bucurie să o văd cum aleargă în jurul bradului și cum pândește momente de neatenție ca să arunce un ochi printre cadouri. Totuși, în fiecare an, se uita printre copii și își dădea seama că nu sunt toți, iar curiozitatea ei de a afla unde au plecat îmi măcina inima. Cum aș fi putut să-i spun că nu vor mai veni să colinde alături de ea vreodată? O mințeam mereu că s-au făcut bine și au plecat, iar ea se bucura nespus. Moșului îi cerea mereu același lucru: păr lung și galben ca la păpuși, pe care să-l împletească așa cum vrea ea. Nu a renunțat niciodată la această dorință, deși nu i s-a împlinit niciodată.
-Aby! L-ai văzut pe Benny?
-Nu l-ai lăsat la joacă?
-Nu! Cred că s-a supărat pe mine și acum se ascunde!
-Ori i-ai dat morcovei portocalii?
-Normal că nu! Ar fugi și nu s-ar mai întoarce dacă aș face așa ceva! Știi doar că nu-i plac!
-Atunci ce s-a întâmplat?
-Mă duc cu domnul Jeffrey la balul mascat și i-am spus lui Benny că iepurașii nu sunt invitați. M-am dus să mă schimb, iar când m-am întors, fugise!
*
Eva avea o imaginație fără margini. Întreaga ei viață a fost supusă mai multor intervenții, pe care le vedea ca pe o joacă. Sala de operații era sala cu lumini în care ea se transforma în prințesă și dansa toată noaptea odată ce domnul Jeffrey îi punea masca de oxigen. Era micul ei ,,bal mascat”, din care se trezea mereu veselă.
-Măi, măi, uite cine s-a trezit însfârșit!
-Aby!N-o să-ți vină să crezi cine a fost la bal! Nici n-o să ghicești!
-M-ai făcut curioasă! Era cumva un prinț?
-Nuuu! Apropie-te să-ți spun la ureche!
Era așa simpatică.
-Katie!
-Serios?
-Da! Și era cu codițele ei maro, dar tot nu avea ochi albaștri, așa că își pusese o pereche de ochelari de soare pe care desenase cu culori cerate albastre.
-A venit cu ochelari de soare la bal?
-Da! Și era îmbrăcată în rochița ei roșie pe care o ia duminica.
-Iar tu erai cea mai frumoasă prințesă?
-Aby! Aveam părul lung și galben și mătăsos și sclipea! Vai! Era atât de frumos! M-am jucat cu el toată seara și l-am împletit, apoi l-am făcut codițe. Stai!
-Ce-ai pățit?
-Am uitat de Benny! L ai găsit?
-Bineînțeles că l-am găsit. Te-a așteptat toată noaptea să vii!
-Mititelul!
-Să facem liniște! Nu vrem să-l trezim!
*
În fiecare dimineață, Eva era asistenta mea de nădejde. Avea propriul halat, stetoscopul meu și o atitudine de medic profesionist, ceea ce, de altfel, își dorea să devină.
-Salut, buni Walter! Eu sunt doctor Eva și am venit să te consult!
-Draga mea! Ce mai faci?
-Eu foarte bine! Hai să vedem ce-ți face inima!
Se cocoța pe pat și începea să asculte cu stetoscopul, profund concentrată să afle orice problemă.
-Ei bine, domnișoară Eva, inima mea este sănătoasă?
-Hmmm. Nu chiar!
-Vai de mine!
-Nu te panica, buni Walter! Îți prescriu un tratament cu pupicei și îmbrățișări! Orice inimă se face bine cu iubire!
-Eva, ce m-aș face eu fără tine?
-Ai rămâne bătrân! Uite, îți dau eu prima doză și voi vorbi cu Katie să se asigure că-ți iei tratamentul.
*
Nu doar domnul Walter era vizitat cu bucurie de Eva, ci și bebelușii de la neonatologie, cărora le cânta gândilându-le tălpile, și prietenii ei de la oncologie, cărora le spunea povești fantastice din sala cu lumini. Avea o energie de nestăvilit, fără să simtă cum boala o roade pe interior. Emana bucurie și căuta fericire în orice colț al spitalului.
-Le-am povestit tuturor copiilor despre balul de săptămâna trecută!
-Și le-a plăcut?
-Da! Doar că nu vor să mă creadă!
-Cum așa?
-Au spus că le plac poveștile mele, doar că nu înțeleg cum pot să îmi amintesc tot ce se întâmplă în sala cu lumini, pentru că ei uită tot ce se întâmplă acolo, așa că nu există nimic din ce le povestesc.
-Și tu ce le-ai spus?
-Că luni o să merg din nou la bal și o să le demonstrez că am dreptate și că totul e real!
-Și cum o să faci lucrul ăsta?
-O să le aduc o șuviță din părul meu sclipitor!
-Așa să faci!
-Aby!
-Da, Eva!
-Mă gândeam să-ți scriu câteva versuri, sau poate să-ți cânt ceva! Ce ar trebui să fac să mă ții minte?
Acele cuvinte, spuse cu câteva zile înainte de ultimul ei dans, m-au făcut să mă gândesc mai bine la felul în care privesc lumea. Nu mă gândisem niciodată la cum vreau să- și amintească oamenii de mine, nu privisem niciodată lucrurile cu atâta entuziasm, căutând mereu părțile rele și problemele. Eva, în ciuda condiției sale, reușea să dea viață lumii, din viața ei. Începea să înțeleagă unde pleacă ceilalți copii și nu îi era teamă să-i urmeze. Pentru ea, totul era o joacă.
*
Era al optulea Crăciun din viața copilei, iar de data aceea îi ceruse Moșului altceva. Auzise de la domnul Jeffrey că orice om se naște de mai multe ori și că poate avea mai multe vieți. Așa că și-a dorit să se nască din nou, ca fiică a mea, să aibă codițe, ochi albaștri, și să o cheme Katie. Inocența unui copil. O dorință atât de simplă și de clară. Voia să aparțină.
Pentru prima dată, Moș Crăciun avea să-i împlinească dorința.
-Poți să ai tu grijă de Benny în locul meu? Ești singura în care am încredere! Trebuie doar să-i dai câte un morcovel de câte ori i se pleoștesc urechile. Îți promit că va fi cuminte! Eu îl las pe hol între jucării de câte ori trebuie să merg în sala cu lumini și mereu îl găsesc liniștit, dar azi este agitat și nu aș vrea să mă aștepte singur. Te rog, te joci tu cu el până mă întorc?
-Bineînțeles, Eva! Haide, urecheatule, azi ești asistentul meu! ”
A râs plină de viață când i-am pus iepurașului stetoscopul după urechi. Un râset zgomotos. Cântecul pe care l-a compus ca să n-o uit.
-Ce s-a întâmplat apoi?
-Eva s-a costumat pentru bal și a dansat cu îngerii toată noaptea, și mai dansează și-acum, dacă nu i s-o fi despletit părul.
-Și ea chiar a stat aici, în spital?
-Da! Și a fost cea mai fericită!
-Am fi vrut să ne spună și nouă povești din sala cu lumini!
-S-a gândit la toți copiii care vor să știe cum este la bal, așa că a lăsat un caiet plin cu povești!
-Putem să-l vedem?
-Da, dar ca să-l citiți, trebuie să urmați regula Evei
-Ce regulă?
-Ca să credeți, trebuie să visați!
-Dar visele nu sunt niciodată realitate!
-Nu, dar pot deveni!
Copiii cred în poveste doar în momentul în care îi zăresc urechile lui Benny în buzunarul meu. Este asistentul meu de nădejde, care bucură toți micii pacienți, alături de fiica mea, Katie, în ochii căreia a rămas toată iubirea pe care Eva nu a avut timp să o ofere acestei lumi.

DIPLOMA DE OM, VERITABILĂ „IARBĂ A FIARELOR”!

Tuturor ne-ar plăcea să trăim într-o lume/ţară perfectă! Dar cum e lumea/ţara perfectă?
Fiecare crede că ştie cum e, fiecare şi-o imaginează/construieşte punându-se pe sine în centrul ei.
Pentru că, în sinea lui, fiecare se crede perfect. Noi, românii, cei care locuim într-o ţară perfectă,
că aşa a fost datul, suntem mai speciali.
Pentru noi, la alţii este mai bine. Suferim de un complex de superioritate inversă! Adică
noi considerăm că suntem „cei mai…”, dar în sens negativ. Nu ne ajunge răul real din ogradă, că
ni-l apropriem şi pe cel cu care nu avem nicio legătură! În orice rău, urât de pe lume căutăm o
celulă, un strop de sânge românesc. Ne laudă alţii? Ne înseninăm pentru o clipă, apoi căutăm şi
găsim – că suntem iscoditori, descoperitori, inventivi – un ceva care să nu ne lase bucuria
întreagă.
Alţii se mai relaxează, se mai odihnesc, fac popas în gânduri, fapte, locuri frumoase.
Niciunde nu este raiul pe pământ. Dar nici iadul. Peste tot sunt oameni şi oamenii nu sunt
perfecţi. Nici noi nu suntem, trebuie să acceptăm!, perfecţi. Avem defecte şi calităţi. Depinde ce
latură a noastră hrănim în fiecare zi!
Îmi pare că astăzi ne hrănim doar defectele. (Mi-ar plăcea să greşesc!) Ne hrănim
ignoranţa, răutatea, invidia, ura. Există remediu? Vestea bună este că da, există „tratament”. El
este la îndemâna tuturor. Se numeşte educaţie.
Doar un om educat este temeinic, asumat, generos, iubitor, empatic. Doar un om educat
nu-şi reneagă rădăcinile, nu-şi tăgăduieşte istoria, acceptă dificultăţile prezentului cu privirea
aţintită spre un viitor mai bun. Un om educat nu poate fi manipulat, nu se lasă antrenat de
„senzaţional”, „excepţional”, „nemaivăzut”, discerne între adevărat şi fals, îşi acceptă limitele şi
încearcă să le depăşească. Un om educat apreciază munca în echipă, descoperă virtuţile
solidarităţii, ştie să se bucure de succesul propriu şi al celorlalţi. Un om educat se modelează şi
modelează, ajută şi se lasă ajutat, un om educat generează optimism. Educaţia începe cu aşa zişii
„şapte ani de-acasă” în familie şi continuă, în paralel, cu învăţământul preşcolar până la sfârşitul
vieţii.
Educaţia nu se contabilizează (doar) în număr de diplome cu antetul unor instituţii de
învăţământ. Ea generează o diplomă… universală. Diplomă care ne atestă… perfecţiunea.
Diploma de OM, veritabilă „iarbă a fiarelor”! O ştiţi din poveşti: „misterioasă plantă din
mitologia românească, ce deschidea orice lacăte, cufere şi uşi, dându-i posesorului şansa unei
potenţiale averi infinite şi promisiunea libertăţii fără limite.” Cine nu şi-o doreşte?

UNE PASSION QUI VA SUBSISTER

À l’occasion de l’ouverture de l’exposition ‘Unexpected Dali’, je me suis rendu compte qu’il y a peu de gens qui comprennent vraiment l’expérience culturelle. L’idée de vernissage ne devrait pas seulement susciter quelque esprit artistique de moment, mais elle devrait resusciter en nous les notes d’élégance et de rafinement qui pourraient enchanter et inspirer même Dali.
Si on choisit d’admirer et d’aimer l’art, sois un art toi-même, à ton tour !
Pendant la vie, on rencontre Eros, et Philia, et Agape et, parmi eux, Thanatos. Ceux-ci représentent toutes les formes dans lesquelles un homme pourrait aimer. Et voilà comment l’amour pour l’art a quelque chose de chaque genre, quelque chose de chaque âme. Et quand on se réveille du rêve, on observe le même art fouler dans la palme de Thanatos.
Vasilii Chesauri, le conservateur de l’exposition, m’a raconté sa passion d’approcher les gens de l’art et, par conséquence, les approcher de la beauté.
Ainsi, Buzau a gagné. Il a gagné parce qu’il a ramassé la passion de trois générations dans une salle d’exposition de musée, générations qui ont su bien comment mélanger les couleurs et peindre, fixer le cahier et faire des ébauches. Si vous allez pénétrer dans cette salle, vous allez sentir la vibration qui unit toutes ces oeuvres dans une harmonie parfaite. Et cela arrive quand on fait les choses avec amour. On leur donne de l’énergie, ensuite elle va se dissiper. La famille Chesauri a prêté beaucoup d’énergie positive à son exposition, pour nous.
Je parlais de Thanatos et je dois remarquer la façon dans laquelle Dali a réussi à le rattraper par une jambe et l’amener dans sa paume. Je le vois là, accroupi, jouant avec sa moustache, tandis qu’il est difficile pour nous de dévoiler la sérigraphie avec Ange. Des personnages mythologiques, une femme à tête de cygne et, au sommet de la composition, un cercle rouge si suggestif pour le thème de la mort. Cette tapisserie représente vraiment un point fort de l’exposition. Provocatrice, subtile, de génie.

En descendant vers les sérigraphies, une oeuvre en fortes nuances de rose a attrapé mon attention.

‘Le manager’ fait partie de la collection 
‘L’ homme et sa profession’ où Dali a essayé de saisir l’admiration qu’il a envers les gens qui réussissent à monter en positions de top. Et pourtant la raison qui m’a fait me décider d’ajouter cette oeuvre à ma liste de préférences est le conte qui se trouve derrière. Le conservateur m’a raconté la difficulté avec laquelle Dali réussissait à comprendre les nombres et toute référence de maths et il m’a présenté aussi d’autres sérigraphies avec des symboles numériques. Autrement dit, Dali connaissait bien ses limites et ne se tenait pas à l’écart de rendre hommage à ceux qui connaissaient le succès. C’est une marque de modestie que je n’aurais pas pensé trouver chez un artiste qui s’autoproclamait ‘Divin’. Le fait qu’il aurait voulu grandir est évident parce qu’il y a aussi son autoportrait dans la sérigraphie.

Comment aurait-il été si Dali avait été économiste et le surréalisme était resté seulement avec Picasso ou Matisse ?
‘ Le Marquis de Pubol’ a divisé les peintres en deux catégories. Ceux qui dépassent les limites et ceux qui approchent à précision des frontières, mais sans les contourner. J’aurais pensé que les illustrations qu’il a faites pour le roman ‘Le vieil homme et la mer’ pourraient l’encadrer dans la deuxième catégorie, mais j’ai constaté qu’il vaut mieux que je reprenne la lecture du roman.
Quelque part, de quelque manière, j’ai réussi à manquer les nuances que Dali a reproduit avec tant de précision dans ses ébauches et dont Hemingway ne s’est pas rendu compte au début. Le mystique qu’il a rajouté à ces oeuvres, la lutte entre l’homme et le poisson, pourraient se retrouver aisément dans ‘Lostrita’ de Voiculescu.

Un portfolio avec un peu d’humour l’a rapproché du Tricorne. La bêtise humaine a pris la forme d’un âne, dans la vision de Dali.

Ce qui est surprenant est pourtant la constance de dessiner des papillons. Et cela apparaît non seulement dans cette série de xilographies, mais aussi dans une des tapisseries.

Des papillons dans les plus diverses formes et couleurs, mais avec une logique que je suis en train d’approfondir.

Cette tapisserie avec des ailes, l’ange et le cheval de Troie se remarquent par une chromatique fade, dans les nuances de la terre. Thanatos t’appelle vers lui en quelque sorte. Et s’il ne s’agit pas de Thanatos, il s’agit à coup sûr du Pourgatoire de Dante, dans l’autre coin de la salle.
Autrefois, je vous parlais de l’intérêt suscité par le portrait de Ronsard. Même si les sonnets écrits par le romancier habillent l’amour et la déception dans des vêtements mythologiques, Dali l’a dessiné heureux, ‘électrisé’. Regardé de près, il semble un peu perdu dans sa propre conscience.
Je ne suis pas attirée seulement par la connexion littéraire entre Ronsard et Dante, mais aussi par la similitude entre le portrait réalisé par Dali et le portrait de Dante Alighieri.

On peut trouver des similitudes non seulement entre les traits des deux hommes, mais aussi dans le style dans lequel il a réalisé les oeuvres, avec des influences baroques.
La curiosité naît de l’intérêt, et l’intérêt est aussi une forme de rafinement, en fonction des essences qu’on envisage. L’exposition a été pour moi une bonne occasion de découvrir deux autres côtés de Dali que j’ignorais. ‘Le divin Dali’ ne s’est pas occupé seulement de l’art visuel, mais aussi de l’art écrit, le peintre rédigeant quelques volumes, surtout des autobiographies.
Pourtant, si vous êtes curieux de lire ses oeuvres, vous y allez découvrir une passion profonde pour Gala, sa femme, qu’il a immortalisée dans ses ébauches. Ces déshabillés complètent le rôle de muse que Gala a eu dans la vie de l’artiste, des déshabillées qui émanent plus d’admiration et de sensualité que de l’érotisme. Une autre nouveauté a été représentée par les médailles, surtout une série de médailles rectangulaires inspirées par la thématique religieuse.

À côté, on peut observer les Cartes de jeu. Ce qui est drôle est que Salvador Dali a été prié de réaliser une telle ‘carte de jeu’ pour un des films avec James Bond, mais il n’a pas réussi à respecter le délai, donc on peut admirer l’oeuvre „Floche Royale&Joker” seulement dans l’exposition.
J’aime penser que j’ai acquis l’élégance nécessaire pour formuler des questions appropriées au moment opportun.
L’érudit m’a dévoilé un petit secret qu’autrement je ne pourrais pas remarquer.
Il y a une tappiserie dédiée à Gala dans le cadre de l’exposition. Si vous vous éloignez 20 mètres et vous plissez vos yeux, au lieu de Gala vous allez voir l’image d’Abraham Lincoln. C’est une tapisserie en pixels, unique dans toute l’exposition, mais représentative pour l’année 1976, constituant la base sur laquelle Dali va commencer toute une série de photo mosaïques. Le génie du surréalisme a été passionné de découvrir constamment et se re-découvrir par chaque création qu’il réalisait.
À part la sélection que j’ai faite, il y a 150 œuvres exposées qui attendent être admirées et interprétées. Je recommande chaleureusement cette expérience à tous les jeunes.

Dali a quelque chose pour tous. Par exemple, pendant quelques années, il s’est inspiré des inventions de son époque. Comme je vous disait, il adorait faire des découvertes. Il a suit l’exemple des peintres de la Rennaissance qui s’inspiraient des grandes innovations de leurs temps et a réalisé un calendrier pour Ceramica Pozzi dans lequel il a illustré ‘Bomba atomica del progresso’.

Tous nos remerciements devraient être dirigés vers la famille Chesauri. Sans une véritable passion, sans une connexion qui se transmette de génération en génération, il est probable que Dali aurait été partout dans le monde entier, mais Buzau n’aurait pas eu l’honneur d’une telle exposition. C’est un événement de référence et il doit être traité comme tel.
Fais de toi-même un art pour savoir comment aimer la beauté. Pour savoir qu’il faut regarder quand on admire, et pour regarder, il faut voir tout d’abord. On ne peut pas palper les œuvres, mais on peut fermer les yeux et écouter leur message.
Le vernissage restera longtemps près des citoyens de Buzau, nous offrant assez de temps pour nous connecter avec l’art de celui qui est descendu de l’agitation de l’inconscient jusqu’à la raison du délire.
P. S. ” Le clown ce n’est pas moi, mais cette société monstrueusement cynique et si inconsciemment naïve qui joue le sérieux pour mieux dissimuler sa folie”. (Salvador Dali)

O PASIUNE CARE VA DĂINUI

Odată cu deschiderea expoziției ,,Unexpected Dali” mi-am dat seama cât de puțini sunt cei care înțeleg cu adevărat experiența culturală. Ideea de vernisaj nu ar trebui să ne trezească vreun spirit artistic de moment, ci mai degrabă ar trebui să ne trezească acele note de eleganță și rafinament care l-ar încânta și inspira pe însuși Dali.
Dacă alegi să admiri și să iubești arta, fii la rândul tău o artă.
În viață avem parte de Eros, de Philia, de Agape și, printre ele, de Tanatos. Sunt toate formele în care ar putea iubi un om. Și iată că iubirea pentru artă are puțin din fiecare gen, puțin din fiecare suflet. Și când te întorci din reverie, observi aceeași artă tropăind vioi în palma lui Tanatos. Vasilii Chesauri, curatorul expoziției, mi-a povestit despre pasiunea de a aduce arta mai aproape de oameni și pe oameni mai aproape de frumos.
Astfel, Buzăul a câstigat. A câștigat având într o sală de muzeu o expoziție născută din pasiunea a 3 generații, care nu au făcut altceva decât să amestece culori și să picteze, să-și fixeze caietul și să schițeze. Dacă veți păși în acea sală, veți remarca vibrația ce ține toate lucrările într-o armonie deplină. Așa se întâmplă când faci lucrurile cu dragoste. Le încarci cu energie, care mai apoi se disipează. Iar familia Chesauri a încărcat din plin expoziția, pentru noi.
Spuneam despre Tanatos și nu pot să nu remarc felul în care Dali a reușit cumva să-l prindă de un picior și să ajungă în podul palmei sale. Îl văd stând acolo ghemuit, jucându-se cu mustața în timp ce noi încercăm cu greu să deslușim tapiseria cu Înger. Personaje mitologice, o femeie cu cap de lebădă și, în vârful compoziției, un cerc roșu atât de sugestiv pentru tematica morții. Această tapiserie mi s-a părut a fi o forță a expoziției. Provocatoare, subtilă, de geniu.


Coborând spre serigrafii, mi-a atras atenția o lucrare în nuanțe puternice de roz.

,,Managerul” face parte din colecția ,,Omul și profesia sa” iar Dali a căutat să surprindă admirația pe care o are față de oamenii care ajung în poziții de top. Totuși, ceea ce m-a determinat să adaug lucrarea pe lista preferințelor mele a fost tocmai povestea care se află în spatele creației. Curatorul mi-a relatat despre greutatea cu care Dali reușea să înțeleagă numerele și orice referințe matematice, urmând să îmi prezinte și alte serigrafii cu simboluri numerice. Cu alte cuvinte, Dali își cunoștea limitările, dar nu se ferea să-i omagieze pe cei ce atingeau succesul. Un semn de modestie pe care nu m-aș fi gândit să-l descopăr la un artist ce se autoproclama ,,Divin”. Este evident totuși faptul că și-ar fi dorit să crească, tocmai pentru că în serigrafie se regăsește autoportretul său.

Cum ar fi fost dacă Dali era economist, iar suprarealismul ar fi rămas doar cu Picasso și Matisse?
,,Marchizul de Pubol” a împărțit pictorii în două categorii. Cei care depășesc limitele și cei care se apropie cu precizie și respect de granițe, însă fără să le încalce vreodată. Aș fi crezut că ilustrațiile pe care le-a făcut pentru romanul ,,Bătrânul și marea” l-ar încadra în cea de-a doua categorie, însă am constatat că trebuie să recitesc volumul. Undeva, cumva, eu am pierdut nuanțe pe care Dali le-a reprodus cu precizie în schițele sale și pe care nici Hemingway probabil nu le-ar fi conștientizat inițial. Misticul pe care l-a integrat în aceste lucrări, lupta dintre om și pește, s-ar putea plia cu ușurință ,,Lostriței” lui Voiculescu.


Un portofoliu ușor umoristic l-a îndreptat spre Tricorn. Prostia omenească a luat, în viziunea lui Dali, forma unui măgar.

Ce mă surprinde însă este consecvența în a desena fluturi. Și nu numai în această serie de xilografii, ci și în una dintre tapiserii.

Fluturi în cele mai diverse forme și culori, dar cu o logică pe care va trebui să o aprofundez.

Tapiseria aceasta cu aripi, împreună cu îngerul și calul troian împart o cromatică fadă, în nuanțe de pământ. Cumva Tanatosul te cheamă spre el. Iar dacă nu Tanatosul, cu siguranță o va face Purgatoriul lui Dante, în celălalt colț de sală. Spuneam cu altă ocazie despre interesul pe care mi l-a stârnit portretul făcut lui Ronsard. Deși sonetele scrise de romancier îmbracă iubirea și decepția în haine mitologice, Dali l-a desenat ca fiind fericit, ,,electrizat,,. La un ochi mai atent, pare ușor pierdut prin propria conștiință. Nu doar conexiunea literară dintre Ronsard și Dante m-a atras, ci și similitudinea dintre portretul realizat de către Dali și portretul lui Dante Alighieri.

Se aseamănă atât trăsăturile celor doi bărbați, cât și stilul în care le-a fost imortalizat chipul, cu influențe baroc.
Curiozitatea provine din interes, iar interesul este tot o formă de rafinament, în funcție de esențele spre care îl îndreptăm. Cu ocazia expoziției am luat contact cu două fețe ale lui Dali care nu-mi erau cunoscute inițial. ,,Divinul Dali” nu s-a ocupat doar cu arta vizuală, ci și cu arta scrisă. Se pare că pictorul a redactat câteva volume, în special autobiografii.
Totuși, dacă veți avea curiozitatea să citiți din scrierile acestuia veți descoperi o pasiune profundă față de Gala, soția sa, pe care a imortalizat-o în câteva dintre schițele sale. Aceste nuduri desăvârșesc rolul de muză pe care Gala l-a avut în viața artistului, nuduri care emană admirație și senzualitate mai presus de erotism. O noutate au fost și medaliile, în mod special o serie de medalii dreptunghiulare inspirate din teme religioase.

Alături veți putea observa Cărțile de joc. Funny fact, Salvador Dali a fost rugat să realizeze o astfel de ,,carte de joc” pentru unul dintre filmele cu James Bond, însă acesta a depășit termenul limită pe care îl avea, drept urmare, singura șansă de a face cunoștință cu ,,Chinta regală & Joker” rămâne vizitarea expoziției.
Îmi place să cred că am dobândit eleganța necesară pentru a formula întrebările potrivite la momentul potrivit. Eruditul mi-a dezvăluit un mic secret, pe care în alte condiții nu l-aș fi remarcat. În cadrul expoziției există o tapiserie dedicată Galei. Dacă vă îndepărtați 20 de metri și țineți ochii între deschiși, în locul Galei va apărea chipul lui Abraham Lincoln. Este o tapiserie în pixeli, unică în expoziție, dar reprezentativă pentru perioada anului 1976, devenind baza de la care Dali va începe o serie de fotomozaicuri. Geniul spuprarealismului a fost passionat să descopere constant și să se redescopere prin fiecare creație pe care o realiza.
Dincolo de selecția pe care am făcut-o, se găsesc 150 de lucrări expuse care așteaptă să fie admirate și interpretate. Am revenit astăzi în sala expoziției din dorința de a revedea mici detalii pe care nu am reușit să le cuprind în prima zi sau prin intermediul fotografiilor. Cu siguranță nu ar trebui ocolită o astfel de experiență. O recomand în mod special tinerilor.

Dali are câte ceva pentru toți. De exemplu, s-a inspirat o bună perioadă de timp din invențiile perioadei sale. Cum spuneam, îi plăcea să descopere. De altfel, povestea despre pictorii renascentiști (precum DaVinci) că au pus în operele lor influențele aduse de marile inovații ale perioadei în care aceștia își definitivau creațiile. Le-a urmat exemplul, drept urmare, pe lângă tapiseria în pixeli cu Lincoln veți putea vizualiza un calendar pe care Dali l-a realizat pentru Ceramica Pozzi și în care a ilustrat ,, Bomba atomica del progresso”.


Mulțumirile ar trebui să le îndreptăm spre familia Chesauri. Dacă nu ar fi existat o pasiune, dacă nu ar fi existat o conexiune care să se transmită din generație în generație, probabil Dali ar fi răspândit prin lume, iar Buzăul nu ar mai fi avut parte de onoarea unei astfel de găzduiri. Este un eveniment de referință. Și trebuie tratat ca atare.
Fă din tine însuți o artă, ca să poți să știi cum să iubești frumosul. Ca să știi că atunci când admiri trebuie să privești, iar ca să privești, trebuie să vezi mai întâi. Nu poți palpa lucrările, dar poți închide ochii să simți ceea ce au de spus.
Vernisajul va rămâne alături de buzoieni o lungă perioadă, oferindu-ne timp suficient pentru a ne conecta cu arta celui care a coborât din agitația inconștientului la rațiunea delirului.
P.S.: ,,Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică și naiv de inconștientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-și ascunde mai bine nebunia. Eu, în schimb, nu sunt nebun” (S.D.)

 

CARTE DE PUS ÎN BIBLIOTECĂ

Pe oamenii toamnei îi recunoști de departe, inclusiv din felul în care scriu . A fost prima senzație a lecturii volumului acestui scriitor despre care nu am cunoscut prea multe.

Are un stil ce amintește de modul în care toamna adună în sine toate anotimpurile… Primăvara, prin plantele ce mai înfloresc odată, vara cu temperaturile caniculare, ce mai apar și în septembrie, toamna- toamnă, cu frunzele ei cazatoare și iarna, cu primii fulgi de nea rătăciți în anotimp se ascund în castelul toamnei .

Un stil convingător , un fel de a fi învăluitor, o tușă sigură a pensulei cu care zugravește scene și imagini, fac lectura extrem de atragătoare și provocoatoare .

Dacă simțiți și nevoia de aventură, dacă iubiți tinerețea, dacă simțiți dorința de a dezlega o intrigă și , mai ales, dacă aveți nevoie de de un strop de dragoste, ,, Luminile din septembrie” vi le oferă pe toate , în nota ,, I”. Spun asta pentru că cei doi tineri – Irene și Ismael- personaje principale, prin tot ceea ce fac , adună în ei toamna bogată în culori, roade, frumos asortate în sobrietatea sumbrului.

Deschizi cartea și imaginile surprinse prind culoare, miros, se aud , se văd într-un spectacol viu, ardent :

„Luna zâmbea acum printre luminișuri și colora ceața în albastru.

Vântul amplifica glasurile șuierătoare ale miilor de frunze dimprejur.

Arborii îi ieșeau în cale ca niște stafii pietrificate, cu brațe ce-i întindeau o mantie de gheare amenințătoare.”

“Luminile din septembrie” se dovedește a fi un roman surprinzător . Un melanj de genuri ….romantic, fantasy, thriller , creează spectaculozitate . Pare o încercare de a amesteca priceperea cu exercițiul, spiritul de aventurier cu descripția, într-un stil modernist. Undeva distingi un element gotic, în alt coț, unul rural, capeți indicii ale unei intrigi, mergi pe firul romantic al iubirii , te duci spre splendida câmpie a visării , o faci într-un ritm alert, ceea ce denotă talent și imaginație infinită. Dacă la început vizitezi un muzeu, în timp ajungi să cauți cu o lanternă și să descoperi ineditul prin cămările de la toate etajele lui.

Genul literar se metamorfozează din plin lăsând fereastra deschisă a visării, iar lectura te prinde în mrejele ei  într-un așa mare fel, încât nu lași cartea din mână până când nu ai terminat-o..

Ar trebui cunoscut faptul că Carlos Ruiz Zafon(n.1964) cochetează cu scrisul prin prisma multiplelor sale profesii …. Este jurnalist, scenarist , autorul mai multor cărți, foarte cunoscut și iubit de spanioli și nu numai . Palmaresul de premii demonstrează aprecierea națională și internațională pentru un creator al stilului prezent, ce mustește de orginal.

Pornim firul narațiunii de pe o coastă tivită cu o mare ce freamătă, lovind-o cu valuri uriașe. Acolo, în lumina solară, este casa sufletului unui copil , un far, o casă pe o stâncă, un castel. O lume de basm la porțile căreia am bătut toți în adolescență. Era momentul când valurile mării se ridicau peste stânci, bătând cu putere pentru a intra în adolescență, anotimpul în care copilul devine tânăr zbuciumat , precum o mare neliniștită.

Zafon ne poartă printre crenelurile castelului gotic din Cravenmoore ,  apoi ne ascunde printre ungherele lui întunecoase în care se pot țese povești .Spațiul ce ține de trecut este mobilat , în mod surprinzător, cu jucării mecanice, create de stăpânul domeniului, metaforă a transformărilor din sufletul de copil devenit adult, ce luptă cu dorința de a depăși bariere de piatră ale trecutului său rigid. În felul acesta facem cunostinta cu Jann Lazarus,  un personaj ciudat, magnetic prin felul de a se purta. In el si-au dat întâlnire amabilitatea , eleganța, curtenirea și grija exagerată pentru sine.

Alături îi stă Simone Sauvelle, o guvernantă clasică, atentă, severă, cu rigiditatea celor ce trăiesc în medii închise, ducând o viață robotică. Venită din Paris, Simone a adus cu ea și pe cei doi copii ai săi, pe Irene cea frumoasă și pe Dorian, aflat la începutul vieții .

Până aici totul părea o promisiune. Firul narativ strălucea de eleganță și bunătate. Cartea părea a avea un final fericit. Se întâlniseră tinerețea și dorința de a reveni în timpul ei a proprietarului castelului. Zona ofertantă, plină de romantism, putea cultiva sentimentul de liniște, confort și progres pentru toate părțile.

Dintr-o dată un personaj moare !

Este momentul în care zona de confort se sparge zgomots, lăsând să cadă cioburile geamului tabloului fantastic într-o ploaie ce durează mult prea mult.

Thrillerul a luat imediat locul fantasy-ului și începe să orchestreze evenimentele și viața personajelor.

Casa prietenoasă, din inimi, se întunecă, iar castelul ocrotitor se transformă în labirint. Capcane de tot felul sechestrează persoane și jucării, iar un suflu malefic se dezlănțuie.

,,Odată cu flăcările dănţuitoare ale sfeşnicului, întunericul prinse viaţă în jur…”

Din neguri de poveste şi blestem, apare Umbra – Doppelganger (,,umbra care se desprinde de stăpânul ei şi se întoarce împotriva lui”). În tot acest scenariu înspăimântător, iubirea şi speranţa sunt cele care triumfă, dăruindu-le protagoniştilor promisiunea unor timpuri însorite şi binevoitoare.

Carlos Ruiz Zafon se înscrie în seria autorilor la care te poți întoarce oricând. Ii iubești, mai întâi de toate, personajele. Sunt tipologii diferite, construite cu grijă, descrise amănunțit. Apoi îl poți intui ca autor, poți citi în el ca o carte deschisă. Le-a împrumutat personajelor forță, le-a dăruit trăiri, sunt inteligente, au o doză de romantism , sunt diligente. Prin ele creează un roman pe care cu greu îl vei da uitării. Un roman ce se poate citi în 3 ore, o dulce captivitate care lasă în urma ei încântare , care poate fi o provocare pentru oricine.

Propunerea noastră este pentru o lectură de septembrie, în ton cu vremea și timpurile pe  care le trăim .

Provocarea începe cu un citat :

“Din noaptea aceea am știut că, într-o bună zi, nu conta când, avea să vină timpul nostru. Că într-un loc îndepărtat, luminile din septembrie se vor aprinde pentru noi și că, atunci, nu vor mai fi umbre în calea noastră. De data asta va fi pentru totdeauna”.

 

Lectură plăcută !

CRIZA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Anul acesta ne-a adus o nouă criză economică. Una mondială, provocată de o pandemie. România era deja de 2-3 ani în criză bugetară (bugetul de stat se închidea în limita de 3% cu mari artificii și jonglerii). Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, crizei noastre bugetare i s-au adăugat pandemia, criza economică mondială și seceta.

Criza de la finalul anului 2008 a avut un impact deosebit, astfel că acest cuvânt a fost extrem de mediatizat. Publicul a aflat sau și-a adus aminte de crizele economice din decursul istoriei, dintre care cea din 1929 ocupă un loc central.

Crizele sunt o excepție sau sunt o regulă? Și dacă sunt o regulă, au ele o ciclicitate și pot fi anticipate?

Biblia vorbește despre crize economice și ne spune și cum pot fi ele contracarate. Este vorba de pilda celor 7 vaci/spice de grâu; Faraonul din Egipt avea vise în care vacile sfrijite, urâte și spicele goale înghițeau vacile și spicele grase și frumoase. Iosif a fost singurul care i-a putut tălmăci visul și i-a oferit soluția.

Iosif i-a zis lui Faraon: ,,Ce a visat Faraon însemnează un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte lui Faraon ce are să facă. Cele șapte vaci frumoase înseamnă șapte ani; și cele șapte spice frumoase înseamnă șapte ani: este un singur vis. Cele șapte vaci sfrijite și urâte, care se suiau după cele dintâi, înseamnă șapte ani; și cele șapte spice goale, arse de vântul de răsărit, vor fi șapte ani de foamete.  Astfel, după cum am spus lui Faraon, Dumnezeu a arătat lui Faraon ce are să facă. Iată, vor fi șapte ani de mare belșug în toată țara Egiptului. După ei vor veni șapte ani de foamete, așa că se va uita tot belșugul acesta în țara Egiptului, și foametea va topi țara. Foametea aceasta care va urma va fi așa de mare că nu se va mai cunoaște belșugul în țara. Cât privește faptul că Faraon a visat visul de două ori, înseamnă că lucrul este hotărât din partea lui Dumnezeu, și că Dumnezeu se va grăbi să-l aducă la îndeplinire.

Acum, Faraon să aleagă un om priceput și înțelept, și să-l pună în fruntea țării Egiptului. Faraon să pună prefecți în țară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor șapte ani de belșug. Să se strângă toate bucatele din acești ani buni care au să vină; să se facă, la îndemâna lui Faraon, grămezi de grâu, provizii în cetăți, și să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia țării, pentru cei șapte ani de foamete care vor veni în țara Egiptului, pentru ca țara să nu fie prăpădită de foamete.”

Cuvintele acestea i-au plăcut lui Faraon. Prin urmare ,,impozitele” au crescut pe vreme de ,,creștere economică”. Țara a acumulat șapte ani în vremea “vacilor grase” și, astfel, a putut traversa vremea celor șapte ani ai “vacilor slabe”.

https://www.zf.ro/opinii/ati-pus-ceva-deoparte-ati-umplut-hambarele-se-reintorc-cei-sapte-ani-ai-vacilor-slabe-18635189

Prin urmare, studiind ciclul naturii, economia depinzând de agricultură o lungă perioadă din istoria omenirii, s-a înțeles faptul că în vremurile de avânt economic, de prosperitate trebuie să ai impozite mari, să faci economii pentru viitor, cu alte cuvinte să iei măsuri anti-ciclice. Și, deși omenirea a traversat secole de atunci, mulți conducători ignoră această pildă.

În ultimii ani, chiar 7 ani consecutivi de creștere economică, guvernanții noștri au scăzut impozitele, au mărit cheltuielile și nu au acumulat nimic pentru viitor. Prin urmare, au dus o politică pro-ciclică ce a accentuat criza economică în care suntem.

Crizele economice au fost teren de cercetare științifică. Astfel, un economist rus, Nikolai Kondratiev, a formulat teoria ciclurilor economice încă din anul 1925.

Într-un fel este similară ciclului anotimpurilor. Partea declinului este denumită și iarnă. Legenda spune că Stalin l-a chemat pe economist să calculeze exact când va cădea capitalismul. Kondratiev s-a pus pe treabă și a ieșit o teorie celebră peste timp. Economia capitalistă evoluează ciclic, precum în graficul de mai sus. Economistul a avut curajul să afirme: ,,capitalismul nu va muri deoarece are puterea să învețe din greșelile trecutului”, drept care și-a semnat sentința, a fost trimis în Gulag și se pare că execuția sa a urmat în 1938, la marea epurare stalinistă.

Pilda vacilor precum și fabula cu greierele și furnica ne arată cum trebuie să fie un comportament economic responsabil.

Ciclul e descompus în patru perioade importante sau valuri:

  • prosperitate
  • recesiune
  • depresiune
  • înviorare (revenire)

 

 

https://gandeste.org/politica/sfarsit-de-toamna/17403/

Ca o completare a teoriei lui Kondratiev, avem paradigma Schumpeter-Freeman-Perez care ne spune că omenirea evoluează în salturi tehnologice determinate de o anumita invenție sau dezvoltare tehnologică. Până acum, salturile au fost determinate de:

  • revoluția industrială (declanșată în 1771)
  • etapa aburului și a căilor ferate (declanșată în 1829)
  • etapa oțelului, electricității și a industriei grele (declanșată în 1875)
  • etapa petrolului, automobilului și a producției de masă (declanșată în 1908)
  • etapa informației și telecomunicațiilor (declanșată în 1971)

https://www.milionarulmioritic.com/2009/09/25/despre-cicluri-economice-moneda-fiduciara-si-aur-partea-i-a/

Există numeroase teorii ale ciclurilor economice, fiecare cu o ciclicitate diferită, unele cu motor diferit:

  • ciclurile de 3-5 ani ale stocurilor ( Joseph Kitchin)
  • ciclurile de 7-11 ani ale investițiilor în mijloace fixe (Clement Juglar)
  • ciclurile de 15-25 de ani in investițiile în infrastructură (Simon Kuznets)
  • valurile Kondratiev, care durează 45-60 de ani (Nikolai Kondratiev)

 

În concluzie, creșterea economică nu este o linie dreaptă ascendentă, ci urmează ciclul anotimpurilor; este în sarcina fiecărui guvern în parte să prevină căderile, să facă economii pentru ,,iarna” ce vine de fiecare dată.

România a avut comportament de ,,greiere”, astfel că economia a evoluat în ,,dinți de fierăstrău”, cu suișuri rapide urmate de căderi bruște și

DESPRE ,,LAMA DULCE A TIMPULUI”

                Laura Cozma a reușit să surprindă cu un volum de versuri bogat în note profunde și esențe tari. Discutând iubirea pe un ton ermetic modern, Laura ne-a făcut cunoștință cu ,,Lama dulce a timpului”, debutând printre numele mari ale literaturii buzoiene.

 Până să iau contact cu universul literar al poetei, atenția mi s-a fixat asupra titlului. La o primă vedere ai crede că tema surprinsă în volum este cruzimea trecerii timpului, însă această ,,lamă dulce” va dobândi rapid interpretarea de iubire în cea mai ,,Barbiliană” formă a sa. Am încercat să înțeleg mai bine cum a ajuns o sriitoare atât de tânără să codifice cu atâta pricepere o stare comună. Laura a căutat să construiască o punte între poezia modernă și nuanțele mitologice formând așa cum ea însăși a menționat,  ,, un stil nou, un stil personal”, prin care volumul care ,,începe cu finalul aceleiași iubiri” să devină poem unitar.

Personal, am considerat iubirea drept clișeu literar fiind îndelung expusă, interpretată și reinterpretată de numeroși scriitori. Laura în schimb și-a asumat povestea din spatele cărții și a scris fără să-i fie teamă de cuvintele pe care le alege, considerând că ,,fiecare om iubește în felul său și nicio poveste nu seamănă cu alta atât timp cât te scrii pe tine, din tine”.

Lucian Mănăilescu, unul dintre numele importante ale literaturii buzoiene, a fost cel care a prefațat cartea și m-a convins prin cuvintele sale  de faptul că țin în mână un volum cu caracter. Acesta a caracterizat ,,Lama dulce a timpului” drept  ,,un exercițiu poetic profund și îndelung exersat”, astfel că am dorit să aflu de la scriitoare câtă muncă se ascunde în spatele publicației sale, iar răspunsul nu m-a surprins. Anii de încercări și căutare pe care Laura i-a investit în perfecționarea stilului său și-au spus cuvântul printr-o operă șlefuită cu mare atenție, cursivă, lipsită de colțuri periculoase ori margini aspre care ar putea răni simțul criticilor.

Deși perfecțiunea nu și-a putut face loc printre complicațiile și dilemele cotidiene, în literatură lucrurile stau diferit. Un scriitor simte când opera lui se apropie de ideal, pentru că la acest nivel perfecțiunea reprezintă un etalon subiectiv. Cu alte cuvinte, când Laura spune că și-a dorit ca opera ei să ,,se apropie de perfecțiune”, de fapt se referă la o apropiere cât mai strânsă de așteptările ei. Și cum de cele mai multe ori așteptările pe care le avem noi, scriitorii, de la operele noastre, determină perfecțiunea însăși să se îndoiască de propria semnificație, ,,aproape de perfecțiune” înseamnă dincolo de orice așteptări.

Nu am scris niciodată poezie. Mi-a fost mai simplu să o critic decât să o compun. Să publici un volum de poezii te solicită. Îți solicită inspirația, timpul și un exces de talent. Laura mi-a povestit, cu o modestie care m-a surprins, că pentru ea, cel mai dificil pas a fost să-și pună lucrările într-o ordine rațională, sau măcar cronologică, astfel încât volumul să devină un tot-unitar și nu o simplă antologie: ,, Mai dificil a fost să strâng toate lucrările și să le așez într-o oarecare ordine. Nu este ca și cum ai scrie un roman cu fir narativ unic. Când ne referim la poezie, inspirația te lovește pe neașteptate și ajungi să scrii despre orice și în orice moment.”

Ce-i drept, nu poți lupta cu inspirația. Ai două variante; ori profiți de moment și începi să scrii, ori te prefaci că nu simți nimic și lași inspirația să plece spre un alt scriitor aflat în așteptare de idei. Nu este o alegere ușoară, mai ales dacă te gândești că ideea pe care astăzi o gonești din mintea ta va deveni best-seller-ul de mâine al vreunui scriitor american. Laura se pare că nu a ratat niciun moment prielnic poeziei, dar nici nu și-a grăbit debutul : ,, Am luat hotărârea de a publica acest volum  în primul rând datorită oamenilor dragi din jurul meu care m-au încurajat și m-au susținut în toți acești ani, unul dintre acești oameni speciali fiind domnul Lucian Mănăilescu  și totodată am considerat că operele mele au atins nivelul de maturitate dorit. ”  Maturitate pe care și Borges a așteptat-o îndelung. Nu menționez un nume mare întâmplător, ci pentru că discutând cu Laura mi-am amintit de un interviu pe care romancierul l-a oferit la o vârstă înaintată și în care menționa aceeași idee: nu am căutat să grăbesc actul creației, ci am așteptat momentul potrivit.

 Am rugat-o totodată pe Laura să-mi ofere trei sfaturi pe care să le transmit mai departe micilor scriitori care își doresc să crească. Mi-a oferit numai unul: ,,trebuie să scrii din inimă”. Dacă romancierul argentinian ar fi trăit încă, ar fi spus clar și apăsat că : ,, Un scriitor care n-ar scrie decât ceea ce intenţionează, ar fi un scriitor foarte prost. Un scriitor trebuie să scrie cu o anumită inocenţă. Nu trebuie să se gândească la ceea ce face. Altfel nu scrie poezie adevărată” . Am să ofer și eu al treilea sfat: subiectul unei opere de mare artă nu se caută, ci subiectul te caută pe tine.

Despre Borges se spune că este ,,un geniu într-un univers al ficțiunii”. Despre Laura am putea spune că este ,,un exponent barbilian într-un univers criptic al erosului”.

http://aplr-doctorat.blogspot.com/2012/12/borges-despre-borges-interviu.html