(…)Am intrat abia respirând. Alergasem și mă împiedicasem de câteva ori. Poate că n-a fost o idee chiar atât de calculată să-mi iau pantofii cu toc, dar am vrut să fac o impresie bună. Așa că mi-am asumat orice durere și orice disconfort.

Mi-am adunat curajul și am intrat. În acel moment  toate privirile s-au ațintit asupra mea. Poate din cauza ținutei, care, ce-i drept, îmi venea cel mai bine din întreaga mea garderobă, ori, din cauza faptului că nu-mi dădusem ochelarii de soare jos.

Cu privirea ascunsă de lentilele fumurii, am pășit tot înainte până în dreptul unei mese de lemn masiv din dreapta holului. Mi-am așezat servieta pe acea masă, mi- am scos una dintre mape și am recitit câteva dintre notițele pe care mi le pregătisem. Simțeam cum privirile îmi lovesc spatele, dar nu le-am dat importanță. Nu voiam să mă las intimidată. Am continuat să citesc notițele. Speram doar că poate, totuși, nu am întârziat chiar atât de mult și că ușile mi se vor deschide.

O doamnă mică de statură, cu pași mărunți, s-a apropiat de mine și s-a asigurat că sunt cea pe care o caută. Mi-a șoptit ceva și, în timp ce-și ridica ochelarii în vârful nasului, m-a rugat să o urmez.  M-a lăsat să aștept la biroul ei până când cel pe care îl căutam avea să mă primească. Asta dacă nu întârziasem, deja, prea mult.

Așteptând în biroul acela prăfuit și aranjat fără gust, mi-am dat seama că încă nu-mi dădusem ochelarii jos. Poate că nu am creat o primă impresie chiar atât de bună pe cât îmi doream. Am intrat târziu, cu ochelarii de soare la ochi, într o ținută  prea atent aleasă. Am mers dreaptă și am evitat să privesc împrejur. Am mers tot înainte, direct spre masa de lemn.

Și acum aștept răbdătoare, într-un birou învechit, sperând că va veni să-mi vorbească. 

Aștept, cu mintea plină de gânduri și de griji. Sper, însă ceasul de la mână îmi dă de înțeles că-mi este împotrivă.

(…)

Ioana Teodora Todorescu
Previous post Creșterea prețurilor
Next post Ia o carte și citește!