0
0
În cele ce urmează, voi analiza relația dintre prosperitatea economică și stat, mai precis regimul politic dintr-un stat.
Există multe opinii și viziuni pe acest subiect. Și, desigur, contexte diferite, geopolitice, sociale, culturale, etc. De aceea, o clarificare se prezintă ca o încercare temerară dar atât de necesară pentru a mai risipi din ceața propagandistică în jurul subiectului. Iar dacă demersul nu reușește decât să deschidă o temă, pe un subiect atât de complex, și tot mi se pare un pas înainte. De ce? Pentru că prosperitatea nu apare din senin, nu oriunde, ea necesită o sumă de factori, unii diferiți, dar alții constanți indiferent de spațiul geografic.
Când vorbim despre prosperitate și stat, vorbim despre regimul politic, despre libertățile economice în special și nu numai.
Există oare o legătură de cauzalitate? Există oare o ordine a lucrurilor care să conducă la prosperitate? Prosperitatea determină un anumit regim politic sau invers? Democrația înseamnă prosperitate sau nu neapărat? Există prosperitate fără democrație?
Multe secole, prosperitatea și progresul a fost apanajul diferitelor zone ale lumii. În anumite momente, aceste zone au intrat în declin sau stagnare. Civilizația arabă de exemplu a suferit (și încă suferă) din pricina exacerbării religioase. Civilizația chineză a intrat în declin după anul 1435 prin aplicarea de politici izolaționiste (pur și simplu, au dat o lege care interzicea călătoriile și comerțul internațional). Ultimele secole, prosperitatea a fost similar cu lumea occidentală. Capitalismul a construit prosperitatea occidentală. Mulți specialiști în istorie, în cultură și civilizație, în economie, tot caută răspunsuri la fundamentele din spatele acestui fenomen. Chintesența acestui fenomen ar putea fi ”o formulă magică, o legătură între democrație – libertate economică – prosperitate, pe fondul respectului față de lege”.
Statul este, în viziunea multora, un haiduc social, adică statul ia de la bogați și dă (redistribuie) către cei săraci. Dar, așa cum deseori haiducul nu este cel mitizat propagandistic, așa și statul nu face întotdeauna redistribuirea potrivită, astfel că, uneori, ia de la cei sărăci și dă celor bogați (cazul pensiilor speciale și nu numai).
Sunt mai multe modele de organizare a unui stat, a puterii politice.
Avem astfel, după opinia mea: democrații consolidate, democrații ”surogat”, autocrații și dictaturi. România, cred eu, se încadrează la categoria de democrație ”surogat”, adică are forme de democrație, dar nu și substanță, fond, conținut. Iar în ultimii ani, în România, se manifestă o degradare accelerată a democrației. Nu poți avea democrație autentică dacă regulile sunt viciate, dacă spiritul civic participativ este redus. Dar nu acesta este subiectul articolului, deci nu voi dezvolta această temă.
Economistul Mancur Olson analizând logica puterii vorbește despre bandiții hoinari și bandiții staționari. Diferența este următoarea: bandiții staționari îi elimină pe ceilalți bandiți sau colectori de taxe cu care se află în competiție și nu fură tot din poșete sau din buzunare. Cu alte cuvinte, banditul staționar (autocratul) este inteligent, eficient, furtul nefiind haotic și urmărind calcule de eficiență pentru prădători dar și pentru prădați.
După Olson, democrația este un accident, adică nu au fost îndeplinite condițiile pentru a avea autocrație. Multe secole, s-a crezut că democrația este ireversibilă, dar erodarea democrațiilor occidentale din ultimii ani ne dau temeri că nu este deloc așa.
Democrația favorizează prosperitatea, dar nu este o condiție obligatorie.
Francis Fukuyama a avut iluzia ”sfârșitului istoriei” atunci când părea că tandemul democrație liberală plus economie de piață liberă este modelul suprem al libertății și prosperității moderne.
Dilema ”oul sau găina” se aplică și aici. Încă rămâne în discuție despre ce a fost mai întâi: libertatea economică sau democrația? Se apreciază că în Anglia, noua clasă de comercianți prosperi de la sfârșitul secolului al XVII-lea au condus la trecerea la monarhie constituțională. Alte opinii sugerează contrariul.
Un punct de vedere asupra schimbării produse de evenimentele din decembrie 1989 din România, ne arată că am avut parte și de resorturi mai ascunse. Astfel, ”populația general-pauperă a României a fost cea care s-a revoltat, însă revolta ei nu ar fi putut fi eficientă fără aportul celor care au reușit să acumuleze resurse economice underground sub Ceaușescu și care doreau să prospere la lumina zilei.”
Pare că tot mai mulți dintre români se consideră sclavi în capitalism, dar cred că ei nu au măsura comparației cu perioade și sisteme politice anterioare. ”În societatea capitalistă, există „mobilitate socială”. Întotdeauna, în vârful ierarhiei sociale sunt plasate persoane care-s bogate și importante din punct de vedere politic, dar acestea sunt mereu altele”. Aceste fapt este total diferit față de alte modele.
Capitalismul e caracterizat, după cum zicea Vilfredo Pareto, printr-o continuă circulație a elitelor: săracii se îmbogățesc, iar uneori, descendenții celor bogați își pierd averile și devin săraci. O circulație a elitelor care are și elemente de meritocrație.
O altă iluzie este cea în care modelul occidental (democrație + economie de piață) este un model universal valabil. Ori, s-a dovedit de multe ori, că în lipsa unui fundament cultural, deseori, tentativa de modernizare a eșuat într-o anarhie mult mai nocivă și periculoasă decât o dictatură (atât pentru cetățenii acelei țări, cât și pentru umanitate). Irak, Afghanistan sunt doar câteva dintre exemplele recente.
Pentru cei care cred că democrația este un răspuns universal și ”piatra filosofală” care poate converti orice tiranie în libertate, un exemplu argumentativ este Coreea de Sud, țară care are aceeași cultură cu cea de Nord, dar care după al doilea război mondial a ales un alt drum și a ajuns la democrație și prosperitate.
Lucian Croitoru, consilier ar guvernatorului BNR, consideră că principala problemă a capitalismului occidental este renunțarea la principii, la reguli generale în favoarea unor soluții particularizate, considerate pragmatice. ”Pragmatic înseamnă neghidat de principii, și asta face ca, invocând pragmatismul, să ajungi oriunde, fără ca cei ce proiectează politicile să poată avea un control crescut asupra direcției acestora. Pragmatismul, care pare comod și preferabil pe termen scurt, este, aparent paradoxal, dușmanul atingerii obiectivelor.”
Lucian Croitoru desparte capitalismul în democrație și liberalism. Exemplul european postbelic arată că un capitalism neliberal a reconstruit Europa Occidentală după război, dar că ritmul de creștere a prosperității s-a accelerat ulterior prin politici liberale. ”Imediat după război, cu excepția SUA, democrațiile nu au fost preponderent liberale, economic vorbind. Până și Mare Britanie, care are o tradiție puternică a liberalismului, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, indiferent de cine a fost condusa, laburiști sau conservatori, a avut un capitalism neliberal până a venit la putere Margaret Thatcher. Deci, ce vreau să spun este că până prin anii ’70 nu am avut societăți bazate pe liberalism. Au generat o prosperitate a cărei evoluție a fost cu mult mai puțin accelerată decât cea care a urmat. A generat creștere economică, dar prosperitatea cred că s-a văzut de abia începând cu a doua jumătate a anilor ’70, după ce inflația a început sa fie redusă ca urmare a unui set de reguli generale la care au început să adere băncile centrale. Până atunci, acea bunăstare era în mare parte confiscata de inflație.”
Capitalismul produce prosperitate, dar inegalitatea aduce nemulțumiri. Iluzia că inegalitatea poate fi eliminată conduce la creștere accelerată a cheltuielilor sociale, prin urmare, economiile devin vulnerabile la crize, au capacități reduse de adaptare, de ajustare. Astfel, nemulțumirile se amplifică și sunt atribuite, în mod ironic crede Lucian Croitoru, tocmai liberalismului economic, când de fapt problema este tocmai sufocarea acestuia.
”Ceea ce este mai greu de înțeles, este că o creștere prea mare a cheltuielilor sociale în capitalism reduce capacitatea economiilor de a se ajusta relativ rapid, amplificând nemulțumirile, care, în mod ironic, sunt atribuite liberalismului economic, și nu sufocării lui.”
Dar de ce este inegalitatea în creștere? ”Tot din cauza modului în care a început sa se erodeze democrația în Occident. Democrația presupune două tipuri de reguli: unele generale, pe care le protejează parlamentul și unele particulare, care permit guvernelor să își ducă la îndeplinire programele de guvernare. Din păcate, societatea democratică a început să fie din ce în ce mai segmentată prin grupuri de interese, în sensul larg, care sprijină guvernele. S-a abdicat astfel în mare măsură de la regulile generale.”
Dar care este măsura dezirabilă a intervenției statului în scopuri economice sau sociale? În anii 60, în SUA, cheltuielile sociale erau de 4-5% PIB; astăzi au ajuns la 15% PIB! Și cheltuielile publice au crescut în ultimele decenii, dar aici economiștii au păreri diferite, atât referitoare la mărime, cât și referitoare la destinație.
”Cu toate că mulți economiști au sesizat pericolul reprezentat de creșterea cheltuielilor publice, ei nu sunt de acord cu privire la semnificația rezultatelor analizei relației dintre acest fenomen și bunăstare: economiștii de inspirație keynesiană continuă să afirme că cheltuielile publice sunt susceptibile să „stimuleze” cererea și creșterea economică. Și chiar și economiștii care nu împărtășesc această concepție etatistă „extremă”, tind să susțină teza că destinația cheltuielilor este mai importantă decât mărimea lor. Nu se poate ignora, desigur, aspectul calitativ al cheltuielilor publice: există, într-adevăr, deosebiri importante între creșterea cheltuielilor neproductive, cum ar fi cele implicate de întreținerea aparatului birocratic, ori simpla redistribuire de venituri în numele „statului social” (Social State), pe de o parte, și investițiile în infrastructură, serios proiectate și bine executate, pe de altă parte.”
Intervenția statului este contraproductivă pe termen mediu și lung, ne arată studiile. ”Fără îndoială, intervenția statului nu împiedică economia să se dezvolte, însă creșterea economică este în cel mai bun caz mediocră, ceea ce duce, pe lângă venituri mai reduse, la un șomaj mai mare și la o speranță de viață mai mică.” De ce întâmplă asta? ”Explicația rezidă în faptul că sarcina fiscală impusă de întreținerea și intervenția statului duce la reducerea sistematică a eficienței economice, a investițiilor și a inovării, care sunt adevăratele forțe ale creșterii economice.”
Curba Laffer este o reprezentare grafică a relației dintre veniturile fiscale și impozite. Astfel, ideea este că nu este rentabil din punct de vedere fiscal să depășești o anumită rată a impozitului. Dincolo de aceasta, rata este considerată ”prohibitivă”, îi descurajează pe oameni să lucreze într-o asemenea măsură sau face ca firmele să recurgă la evaziune fiscală. Consecința este că veniturile statului scad. Desigur, există polemici în jurul acestei teorii. Și mai mari sunt discuțiile în jurul valorii optime, atât pentru stat cât și pentru actorii economici.
Pe axa x avem rata de impozitare, iar pe axa y avem veniturile din impozite.
O altă teorie interesantă privește curba Rahn, care descrie relația dintre cheltuielile sectorului public și performanța economică. Se pledează pentru cheltuieli guvernamentale extrem de reduse (în intervalul 15-25% PIB).
https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-26030750-statul-prosperitatea.htm
Există modele de țări autocratice (sau cu dictatură) în care se înregistrează creștere economică susținută, creștere a nivelului de trai. Dar oare, sunt modele viabile pe termen lung? Aș zice că nu. ”Prosperitatea pe termen lung se realizează în societăți deschise, capabile să propună modele de creștere în care resursele prezente sunt ingredientul transformării dinamice a economiei, nu costul afluenței tranzitorii. Astfel, critica socială și zonele autonome de discurs pot părea costisitoare din perspectiva unui regim autoritar însă constituie germenii schimbării sociale și ai inovării tehnologice și economice permanente.”
În anumite contexte, se poate întâmpla ca o bunăstare relativă să reducă spiritul critic al societății. ”bunăstarea este un concept cuprinzător care nu trebuie redus la economic ci extins către dimensiuni precum fericirea, calitatea mediului înconjurător, egalitatea socială, accesul la educație și servicii medicale, ori speranța de viață. În timp ce bunăstarea relativă a unei societăți poate să atenueze dispoziția critică a societății, aceasta nu consideră că poate, prin ea însăși, să genereze regimuri autoritare. Ceea ce facilitează emergența unor regimuri autoritare sau iliberale este schimbarea în bunăstarea relativă, în percepția socială asupra bunăstării prezente. Tocmai de aceea, crizele economice care afectează întreaga societate ori inegalitățile persistente și slaba integrare socială a unor minorități etnice sau religioase pot fractura societățile, pot genera discursuri politice antagoniste și duce la apariția unor lideri autoritari.”
https://cafeneauacivica.ro/ro/interviuri/economie-si-autocratie-bunastarea-relativa-scade
Derutați de ineficiența unor elite democratice, mulți cetățeni au iluzia ”despotului luminat”. Populismul este la modă acum în lume, speculând inegalitățile existente în capitalism. Succesele economice ale unor autocrații nu trebuie generalizate, multe dintre ele au fost amplificate de contexte favorabile.
http://www.raducraciun.ro/autocratie-sau-populism/
O democrație nu generează în mod obligatoriu bunăstare. Sunt exemple de autocrații (China, Singapore, Malaezia) care au generat bunăstare, dar majoritatea autocrațiilor au eșuat (mai devreme sau mai târziu).
”În concluzie, țările din Asia de Sud-Est, printre care Singapore, Malaezia, Vietnam și China, au avut niște lideri autocrați bun, care au creat niște economii prospere, având totodată parte de o oarecare înțelegere din partea propriilor cetățeni, care au fost dispuși să renunțe la unele libertăți în numele prosperității economice care nu a încetat să își facă apariția. Aristotel vorbea despre un regim mixt, situat între democrație și totalitarism, care e capabil să aducă prosperitate, iar liderii acestor națiuni se pare că au îmbrățișat această formă de guvernare. Am putea spune chiar că în aceste țări există un contract social între popoare și regimurile care le conduc, în sensul în care oamenii renunță la unele drepturi de care se bucură cetățenii țărilor occidentale, în schimbul unei prosperități economice care îi face invidioși până și pe locuitorii vestici. Rămâne de văzut ce se va întâmpla în situația în care creșterea fulminantă a economiilor asiatice își pierde avântul.
Progresul include în mod obligatoriu ordinea, dar ordinea nu include progresul. Cei mai mulți lideri autocrați se mulțumesc doar cu ordinea, ignorând progresul. Lee Kuan Yew a găsit echilibrul perfect dintre cele două elemente.”
https://vladimirdan.ro/2019/03/10/poate-autocratia-sa-aduca-crestere-economica/
Sărăcia este un fenomen global. Mulți cred încă că banii sunt soluția de eradicare a problemei (prin donații, ajutoare, etc.). Cu toate acestea, realitatea ne-a arătat un paradox – sumele imense donate pentru a eradica sărăcia nu au oferit o rezolvare, ci dimpotrivă, în anumite cazuri par să o agraveze. Acest paradox este paradoxul prosperității și este descris de către scriitorul Clayton M. Christensen în cartea ”Paradoxul Prosperității. Cum pot inovațiile să scoată popoarele din sărăcie”. Cazul studiat a fost cel al Coreei de Sud. El a arătat faptul că pentru prosperitate este nevoie de investitori, inovatori și antreprenori care construiesc afaceri de succes pe piețe în dezvoltare. Cu alte cuvinte, nu de pește au nevoie oamenii ci de mijloace și abilități (undiță și tehnică de prindere). “Oamenii fac lucrurile. Așadar, mai întâi trebuie să facem oamenii înainte să facem lucrurile” – spunea Eiji Toyota atunci când s-a apucat să facă mașini. Iar pentru a vinde mașini ieftine și robuste, el a trebuit să se apuce de făcut drumuri, de înființat școli de formare profesională. Concluzia este că ”inovațiile, creativitatea și investițiile inteligente pot transforma oricând o țară săracă într-o națiune puternică și prosperă”.
https://optseptembrie.wordpress.com/2020/10/08/paradoxul-prosperitatii/
Autocrațiile au fost ajutate de capitalism, mai precis de circulația capitalului. Paradoxul este că astfel, aceste autocrații înarmate militar și economic (Rusia și China) amenință democrația occidentală. Migrarea capitalului ca urmare a căutării de noi oportunități economice a dus la slăbirea clasei de mijloc din țările occidentale, crede analistul Radu Crăciun. Aceste autocrații nu au progresat deloc în domeniul democrației. Rezultatele economice au fost folosite diferit de cele două autocrații: Rusia și-a finanțat armata și a polarizat societatea, pe când China a folosit banii pentru dezvoltare prin investiții masive. Capitalul se dovedește lipsit de scrupule etice, iar efectele de bumerang sunt tot mai vizibile. Să nu uităm că majoritatea resurselor petroliere, ca să ofer un singur exemplu, aparțin unor autocrații cu care statele democratice colaborează, deseori fără remușcări.
Autocrația este o loterie; chiar și un personaj ”salvator” poate eșua în scurt timp din cauza ”beției puterii”, din cauza limitelor sale administrative. În schimb, democrația are pârghii de reglaj fin atât în domeniul libertății cât și în cel al deciziilor economice și prin urmare, cred eu, democrația este cea dezirabilă, cea care oferă șanse mai mari de bunăstare sustenabilă. Aceeași opinie o are și Radu Crăciun: „Cred că de fapt, poate reprezenta un exemplu elocvent al loteriei pe care îl aduce existenta uni regim autocratic. Este despotul luminat sau nu. Pentru că dezvoltarea economică fulminantă a Chinei, în pofida unui regim autocrat, a avut la bază existența a 1-2 despoți luminați care au folosit pârghiile politice pe care le-au avut la îndemână pentru a promova o dezvoltare economică bazată pe inițiativă privată și atragerea masivă de capital străin dirijat într-un mod inteligent” (după părerea mea, succesul economic al lui Ceaușescu din anii 70 respectă același model, dezvoltare cu aport de tehnologie străină). „Doar capitalismul, doar fructificarea oportunităților de către capital, nu ar fi dus la bunăstarea populației care trăiește în țările dezvoltate. Existența unor societăți liberale capabile să furnizeze mecanisme democratice de reechilibrare (check and balances) fost esențială pentru distribuirea puterii și avuției în societate)”.
Average Rating