Din vremuri imemoriale, și pentru oamenii actualului spațiu românesc, anumite animale au reprezentat forțe transumane, cu existența învăluită în magie și mister. Alături de lup, calul focalizează cel mai mult interesul, reproducerea lui stilizată relevându-i un statut totemic sau chiar de (semi)divinitate. Nu întâmplător, un însemn al puterii pentru căpetenii din anumite societăți neolitice era sceptrul de piatră, terminat cu un cap de cal. De atunci, deși populația autohtonă nu era una nomadă, precum hoardele venite călări din îndepărtata Asie, nobilul animal a fost așezat întotdeauna între ființele venerate, cu teamă și respect.
S-a păstrat în arhitectura populară, și astăzi, imaginea capului de cal ca protector al locuinței, apărând pe frontonul traforat al unor case din Dobrogea, la capetele grinzilor de la inrarea vechilor bordeie din Câmpia Olteniei ori la biserici, la porți de grajd maramureșene sau în părțile aterale ale așa-numitelor „fântâni cu cai” oltenești. Afrontate sau intersectate, figurinele sunt întotdeauna perechi, respectând cu strictețe legile simetriei.
Ideea din subtext presupune existența unei lumi duble, ca o oglindire în sine însăși a realității concrete, palpabile. Izvorul mitic este unul implicit, iar pentru a înțelege aceasta este poate suficient să ne gândim la centaurul elen – ființa jumătate om, jumătate cal. O îngemănare absolut fabuloasă, întrucât partea umană este cea care include inima (sufletul) și creierul (spiritul), în timp ce partea cabalină este cea a teluricului, a forței trupești, dar și a fecundității, deci a perpetuării speciei, a vieții pământești.
În spațiul românesc, imaginea hibridă a omului-cal supraviețuiește și în superstiții, tradiții și obiceiuri populare. Sântoaderii, de pildă, sunt flăcăi cu dinți și cu cozi de cal (au și copite de cal, însă acestea sunt ascunse de cizme), având rol justițiar și, frecvent, malefic. Așa-numiții „căiuți”, specifici în primul rând satelor din Moldova de Nord, reproduc înfățișarea ambivalentă a acestei ființe înzestrate cu… un talent coregrafic de excepție. Nu mai intrăm aici și în detalii referitoare la fabuloșii „călușari” oltenești – o fascinantă complementaritate de roluri incredibil de complexe și de profunde, reunite într-o imensă bogăție de simboluri pline de dinamism.
Capul de cal, stilizat, apare de asemenea în decorarea lăzilor de zestre, a leagănelor pentru copiii mici, a hârdaielor de lapte, a coșurilor de lemn de la morile de apă vechi ori la mânerul lingurii de lemn și al căucului. O dovadă în plus că, de dincolo de timp, calul și-a dobândit – în mod oarecum straniu – un statut privilegiat în cadrul culturii materiale și spirituale române.