Ceasul deșteptător este de departe cel mai neplăcut aspect al monotoniei existențiale. Așa cum timpul distruge cei mai frumoși oameni, deșteptătorul ucide cele mai frumoase vise. Tot de timp aparține, prin urmare am putea spune că este ceva normal. Trebuie să ne supunem și să trăim în continuare, până când vom deveni suficient de plictisitori încât să putem cândva dormi până la capăt de vis. Și ce mai vis va fi acela….
Și totuși, nu poate și universul să scape un om de necaz? Ca de exemplu, nu ar putea oare universul s-o lase pe Ruxandra să-și termine visul frumos în dimineața în care articolul va domina ziarul? Desigur că nu! Odată cu alarma de dimineață, se va spulbera orice liniște interioară și exterioară, pentru că tânăra va sări ca arsă și se va năpusti spre colțul străzii pentru a devora ziarul de azi. Numele ei va fi sub un titlu. Un titlu ales de nevoie și nu de inspirație. De unde inspirație când omul căruia trebuia să-i iei un interviu se dovedește sec de sine?
Este subiectiv. Poate că femeile s-ar fi înțeles mai ușor dacă vorbeau aceeași limbă a anilor. Odată ce trăiești prea mult, banalul nu te mai impresionează. Chiar dacă banalul se referă la întregul tău trecut. Ce sens are să te mai întorci în timp odată ce ai împlinit 50 de ani? Și chiar dacă ai vrea, cum ai putea să-ți amintești pe deplin cum a fost? Eu am înțeles ce a vrut femeia să spună. Am înțeles-o pentru că am știut ce note ale pledoariilor sale ar trebui să ascult. Când treci de un anumit prag, mintea și sufletul încep să se unească împotriva ta. Vor forma un echilibru deplin care nu va face altceva decât să te ridice spre un neant neidentificat de experiențele tale. Încă.
Trecutul nu ți se mai pare interesant. Va fi precum o modă apusă și eventual dezgustătoare pentru o doamnă rafinată care a înțeles în ce erori exista. Vei prefera o ușoară reflecție spre ce va urma. Dar când Ruxandra apare și te întreabă despre stiluri apuse și despre ceea ce obișnuiai să fii înainte să devii, strângi din măsele și spui tot ceea ce-ți doreai să știi pe atunci. Vei crea impresia că tu ai știut mereu. Că ai o valoare pe care un tânăr de azi nu ar putea s-o câștige decât ascultându-te pe tine. Doar tu vei ști adevărul. Vei ști că minți și că ascunzi mânecile bufante. Dar cei care te vor citi, or să te creadă. Și te vor lăuda. Și asta îți doreai. Să fii știută așa cum ai fi vrut tu să te aflii pe tine. Știu. Complicat. Am scris mult. Dar am copiat din articolul Ruxandrei. Un fel de spoiler. Dar țin să precizez că am selectat pasajul cel mai potrivit pentru voi. Pentru voi ceilalți care sunteți exact la fel ca această femeie. Dar veți înțelege abia după un anumit prag. Așa va fi, chiar dacă veți minți că voi sunteți altfel.
Ruxandra nu a fost și nu va fi scutită de trezire. Și nici nu cred că și-ar dori
să doarmă cu soarele deasupra capului.
TO BE CONTINUED….
(…)Dar disprețul dispare odată ce nimerește ochii ei verzi. Zâmbește ca un copil. Aseară au uitat să mai tragă draperiile, iar acum tot soarele se revoltă în privirea ei, spre bucuria lui, care se minunează de cel mai pur smarald răsfrânt în galben.
– Cred că e cazul să-l aruncăm,