Două manșete se strâng în tihnă, uitând că locul lor ar fi ceva mai jos. Sunt resemnate. Fără butoni, fără mândrie.
Un cot discret se sprijină pe-un umăr lat.
N-are nici el butoni, dar stă la înălțime. Are mândrie.
Două călcâie se înalță ușor. Nu au pantof. Dar au bucurie. Și parcă ar râde dinspre talpă spre vârf.
Totul vibrează.
O palmă firavă își tine cu grijă obrazul. Să nu cumva să cadă, privind prea sus de sine.
Doi ochi turcoaz își caută refugiu, cu teamă, cu sec, cu disperare.
Un zâmbet larg iși caută pereche.
Atât.
Și-ar mai fi un picior 45 ce s-a pierdut pe sub un fald.
Roșu.
E doar un vals. Dar muzica lipsește. Și cântă ea.
Și ochii și-au găsit refugiu, puțin mai sus de obrazul pe care-l ține palma. Și zâmbetul larg și-a găsit pereche, puțin mai jos de ochii cei turcoaz ce și-au găsit iertarea.
Însă piciorul, tot pierdut rămâne și bate ritmul cântecului ei printre mătăsuri. Iar manșetele…sunt tot resemnate. Fără butoni și fără grijă, dar cu parfum. Ceva cu mosc. Și un piper discret. Ceva al ei.
Călcâiele însă rămân prin aer, la fel și cotul de la înălțime. Dar călcâiul a râs atâr de tare, încât o gambă a tresărit până pe o coapsă.
Și astfel am găsit pantoful, lângă perechea lui uitată. Nici pielea fină ce-o arată gamba nu-l fascinează mai profund decât un fald căzut la întâmplare. Dar gamba a rămas la înălțime, lipită fără grație de coapsă. Piciorul stă pe loc. Nu se mai mișcă.
Zambetul larg se bucură de-a sa pereche.
Pentru că este vals. Iar ea a început să cânte.