NOROC ȘI BLESTEM CU OCHI DE AȚĂ

,, -Trebuie să ai mare grijă de păpușa pe care ți-am dat-o! Prin ochii ei de ață, a văzut viața tuturor generațiilor familiei noastre! Ai grijă de ea, ca să nu-ți strici norocul!”
Aceste cuvinte mi-au rămas adânc în minte, poate pentru că au fost ultimele pe care mi le-a spus bunica, sau poate pentru că întreaga mea copilărie a fost umbrită de prezența acelei păpuși. Ani la rând m-am întrebat de ce avea propriul ei loc la masă, de ce avea propria cameră, sau de ce trebuia să stea în centrul tuturor fotografiilor noastre. Era un mister pentru mine, mister pe care nici astăzi nu l-am putut înțelege pe deplin. Încercasem de multe ori să scap de Vera, dar, în mod bizar, reapărea fără nicio explicație. Zâmbetul cusut pe fața ei și ochii mari, verzi, mă înfricoșau de câte ori o priveam și nu puteam pricepe de ce bunica o iubește atât de mult. De fapt, toată lumea o iubea, mai puțin eu. Și aveam să înțeleg după mulți ani de ce. În fapt, era doar o păpușă.
*
Istoria Verei începe acum 100 de ani, când Maria, o fetiță simplă, de la țară, își aștepta cu nerăbdare tatăl să se întoarcă de la război.
-Mărie, adă copeneața aceea de la galițe!
-Nu pot acuma, mămucă!
– Da ce-oi avea tu de stai aice?
-Îl aștept pe tata să vie!
-Vino de mâncă să nu se răcească coleșa!
-Mămucă, dac-o fi chilav?
-Fata mamii, o fi-n ghezăș, cătrănit că n-a găsit țitroame să-ți aducă! Dar chilav n-are cum să fie! Tătâne-tău e om șpilăr, tu nu știi?
-Dară mi-a promis că o să-mi ieie o păpușă! Nu vreau țitroame!
-Apăi o veni și-oi vedea ce ți-a adus! Acu hai de mâncă!
Fetița își iubea tatăl și își dorea cu nerăbdare să-l vadă sănătos acasă, lângă sobă, cu tutunul și țuica de prune fiartă lângă el, spunându-i cele mai frumoase povești despre patrie și război. Înainte să plece, bătrânul tată i-a promis că îi va aduce o păpusă când va veni acasă, dacă se va opri din plâns. Zilele, apoi săptămânile și lunile au trecut precum susurul izvorului peste căsuța din vale și peste cosițele aurii ale Mariei, care se închiseseră precum verdele frunzelor toamna. Frigul nu o gonea pe copișă în casă, iar timpul nu o înfometa. Ea aștepta cu nerăbdare să audă glasul tatălui ei venind din vale, să-l ia în brațe și să-i zgârie obrazul cu mustața lui.
-Pune un laibăr pe tine, să nu te ieie frigu!
-Tătucă!
-Of, fata tatii, ce-ai mai crescut!
-Vai, tătucă, ce dor îmi fu de tine!
-Taman la timp, Ioane! Hai în casă de-ți hodinește chicioarele că drum lung ai mai îmblăt!
-Ileană, adă-mi niște crampă și nițel băgau să mă-ncălzesc mai bine!
-Tătucă, unde mi-i păpușa?
-Ptii! N-am găsit păpuși ioc!
-Nici la sfârnar?
-Ioc! Dară știi că nu zic pozme! O să făcim noi păpușa, că m-o învățat o muiere-n ghibol!
-Ia d-aci un pupurez și lasă omu să se hodinescă!
-Lasă fata, Ileano, și adă din puiuc niște fizuri și-un ac.
-Da ce făceți cu fizurile?
-Păr la păpușă!
-Dumnedieule!
Era atât de bucuroasă că tatăl ei era acasă, singurul ei prieten, care o înțelegea și o iubea. Ileana era o femei severă, pe care cu greu o puteai îmbuna. Asta pentru că nu putea să fie ,,la modă”, precum doamnele din oraș. Îl certa mereu pe Ion că nu are grijă de ea și ca nu o duce niciodată la târg să-și ia și ea o rochie de Doamne-ajută. Bărbatul rămânea mereu calm, ba chiar se amuza pe seama ei, când o vedea că se înfoaie atât, ceea ce o aducea la disperare.
-Adă, Marie, un lepedeu din casten!
-Numaidecât, tătuca! Ce făcem cu el?
-Facem corp.
-Apăi și capul?
-Hmm. Pentru cap adă o chișchineuț.
-Acuma viu!
-Să-i cosim și nițică cipcă?
-Să-i dăm și cu rumenele.
-Ce farbă să cosim ochii?
-Verde!
-Verde! Verde ca primăvara!
-Iaca și păpușa ta!
-Numa bine să-i trec cu chefea prin păr s-o arănjez.
-Măi Marie, da cum o cheamă pe păpușa aista?
-Vera, tătucă!
-De ce Vera, măi?
-Ca să creadă vara c-o chem când strig păpușa!
-Să nu o pierzi că te alerg cu druga!
-Nu o pierz, mămucă!
-Barem de-ar aduce noroc în cocioaba aista! Să avem și noi veață ca muierile cele din oraș, să nu mai stau toată ziulica după galițele aistea!
-Gata, Ileană, că nu-i bai! E o păpușă din lepedeu. Noroc ți-o da de-oi crede!
-Mămuca, Vera are puteri mari! Am vazut eu cum îi lucea tătucăi acu-ntre degete
-Oi crede când oi vedea!”
*
Bunica obișnuia să-mi spună ca Maria nu o lăsa nicio clipă singură pe Vera. O lua cu ea peste tot. Ba chiar îi pune câte o porție de mâncare la fiecare masă, o lua la scăldat și își înroșeau împreună buzele cu cireșe. Noapte, când copila se ducea la culcare, Vera asista cuminte, într-un colț, la certurile dintre Ion și Ileana, până când într-o zi s-a întâmplat ceva ciudat.
-Văleu, Ioane! Stai că pic!
-Ce-ai muiere? Nu ți-e bine?
-Cum ce am, Ioane?Aseară-ți spusei de colop și iaca mi-ai adus!
-Stai, muiere, că…
-Lasă, Ioane, că acuș mă duc să pui crampa pe platăn!
Ce-i drept Ion nu i-a cumpărat niciodată nimic din târg Ilenei, iar în acea zi nu se întâmplase o excepție. Acea pălărie de modă nouă apăruse de nu se știe unde, la fel ca multe alte lucruei pe care membrii familiei și le-au dorit.
*
Trezindu-se ca într-un vis, Ion si-a luat nevasta și copilul și s-au mutat la oraș. Aveau tot ce visaseră vreodată și își permiteau orice, inclusiv o păpușă mai bună pentru Maria. Fetița era singura care își păstrase ceva din origini. Toți voiau schimbări grandioase, dar ea o iubea pe Vera.
Ileana și-a plimbat copila în toate magazinele cu jucării, sperând că poate una dintre păpușile noi o va atrage, dar Maria o strângea pe Vera la piept, cat de tare putea, de fiecare dată când un vânzător încerca să-i dea o jucărie nouă la schimb. Ultima variantă a Ilenei a fost să ia păpușa pe ascuns, așa că într-una din nopți s-a strecurt în camera Mariei și a luat păpușa. A dus-o dis-de-dimineață, cu trăsura, la o casă dărăpănată din centru. Vera îi părea o jerpelitură, un cerșaf cusut cu ațe, mânjit iremediabil de amintirile unei copilării fericite.
-Mămucă, unde-i Vera?
-Ce-ți spusei eu să n-o pierzi!
-Fuse în puiuc
-Vezi de-ntreabă pe biriș.
-Ileană, ai luat păpușa copchilei?
-Da, Ioane, o dusei cu o cocie în oraș.
Femeia nu știa că și-a alungat norocul. Pe măsura ce trecea timpul, visul lor se năruia, în timp ce căsuța din centru devenea semeață. Până să realizeze ce li se întâmplă, cei trei erau din nou în cocioaba lor din margine de sat.
-Îți spusei, mămucă? Vera aduce noroc!
-Ioane, fugi și adă păpușa!
*
Din acea zi, păpușa Vera a stat la loc de cinste, din generație în generație, de teamă să nu se supere și să aducă ghinion. Sora bunicii obișnuia să-mi spună o altă poveste, cum că păpușa ar fi blestemată, că bunică-sa murise încercând să ducă păpușa de acasă. Pentru mine, au fost legende mulți ani, care m-au speriat și apoi m-au amuzat. Totuși m-am gândit să cred pentru o zi, amintindu-mi de mama și de bunica mea.

*
-Elena, hai la masă că se răcește supa!
-Vin imediat, buni!
-Ia-o și pe Vera, te rog!
-Bunico, e doar o păpușă, nici măcar nu poate să mănânce! Nu face nimic! Stă pe scaun și se uită la mine cu ochii ăia strâmbi și mai și miroase urât!
-Elena, cere-i scuze Verei pentru cuvintele aceste!
-Dar mamă, este doar o păpușă!
-Elena!
-Of, bine! Scuză-mă, bucată de cârpă murdară!
Mama și bunica nici nu au avut timp să-mi atragă atenția, că bolul cu supă fierbinte mi-a aterizat în poală, fără măcar să ating masa. Pielea mă ustura îngrozitor, dar cel mai mult mă irita privirea păpușii care devenise ciudată, deși nu se clintise câtuși de puțin.
*
-Haideți cu toții lângă brad! E momentul să vă deschideți cadourile!
-Elena, dă-i te rog, Verei, cadoul.
-Voi vorbiți serios?
-Elena!
-De ce să-i aducă Moș Crăciun cadou unei păpuși?
-Elena, ți-am spus de mii de ori să fii respectuoasă cu Vera!
-Este o păpușă!
-Terminăm discuția asta mai târziu, acum haideți să facem cu toții o poză de familie lângă brad!
-Andreea, adu, te rog, un scaun pentru Vera și pune-l în mijlocul nostru!
-M-am săturat de prostia asta de jucărie! Sunteți nebuni cu toții?
Am luat-o pe Vera și am trântit-o cât am putut de tare pe podea. Toată familia se uita la mine înghețată, ca și cum așteptau ca forțe nebănuite să lovească în orice clipă. Dar nu s-a întâmplat nimic. Toată seara m-am gândit dacă poveștile erau adevărate sau nu, dacă acea păpușă chiar avea puterea de a ne distruge. M-am ridicat din pat și m-am dus direct la Vera. Eram doar eu și cu ea, într-o sufragerie întunecată. Mă uitam în ochii ei verzi și așteptam să văd dacă se întâmplă ceva. Jumătate de oră fără reacții. Mă gândeam cât de prostesc a fost din partea mea să-mi pierd jumătate de oră ca să stau de vorbă cu o păpușă, așa că am luat-o de braț și am încuiat-o în pod, în geamantanul străbunicului meu.
Ani la rând nu a găsit nimeni păpușa. Au încercat prin toate modurile să mă convingă să le spun unde e. M-au implorat, mi-au făcut cadouri și promisiuni, fiind convinși că eu sunt cea care a făcut-o să dispară. Ceea ce era, în fapt, adevărat. Totuși, când am văzut-o pe bunica plângând cu amar într-o seară și rugându-se la mama ei, Maria, să liniștească sufletul Verei, ca să nu ne facă rău, m-am gândit că poate ar fi mai bine să-i dau păpușa.
-Bunico!
-Elena, scumpa mea, te rog! Spune-mi unde este Vera!
-Vino, bunico, să-ți arăt.
Din seara aceea am avut grijă de Vera mai ceva decât avea restul familiei. Am dus-o pe bunica în pod și am descuiat geamantanul ascuns bine între șipcile din podea. Vera stătea cu privirea în jos, deși îmi aminteam că o așezasem invers, după ce am blestemat-o. Bunica a ridicat-o ușor, cerându-i scuze neîncetat.
-Vai de mine!
-Ce-ai pățit bunico?!
Vera avea colțurile gurii cusute în jos și două lacrimi albastre pe obrazul drept. Nimeni nu știa unde fusese ascunsă, așa că nu avea cine să i le coasă. Bunica mi-a spus că spiritele sunt veșnice și că probabil Ion a cusut un alt chip păpușii, din ațele rămase pe fundul geamantanului.
Am început să plâng și eu, mai mult de teamă decât compasiune, gândindu-mă că poate familia mea avusese dreptate. Am strâns-o pe Vera în brațe, iar în clipa aceea am simțit un fior puternic ce mi-a trecut prin inimă.
*
-Mami, vreau să mă joc cu păpușa din vitrină!
-Nu este pentru joacă!
-Haide, Elena, dă-i copilului jucăria! Ce poate face unei păpuși?
-Nu este doar o păpușă!
-Și-atunci ce este, iubito?
-Noroc și blestem cu ochi de ață!