UN INELAR ȘI UN ARĂTĂTOR

Un arătător se prinde cu grijă de un inelar din apropiere. Inspiră adânc și prinde cu teamă întreaga palmă ce i se oferă. Se pierde o clipă și ar vrea să se desprindă din strânsoare, dar palma îi ține cald. Îi este bine. Prea bine ca să se îndepărteze cât de puțin de ea.

Palma din dreapta.

Stăpânii celor două degete mai aruncă un pas.

Apoi încă unul.

Și încă unul,  apoi se opresc.
Stau umăr la umăr și privesc spre departe în timp ce mâinile asudă dintr-un prea mult.
Câtă iubire să-ncapă într-un pumn cu două identități?

Câtă simțire să fiarbă în vidul dintre două palme?

Și câtă frică să tremure în respirații adânci?

Și totuși pieptul, pieptul cât să înainteze ca să-i apropie?  Nici inima nu pare să mai coopereze. Stă liniștită. Bate un ritm clar. Hotărât. Nu se agită. Și nici de partea cealaltă nu se aude vreun zgomot. Este o liniște mormântală, cu doi umeri lipiți fără jenă, două palme ce transpiră formând un pumn bipolar și două inimi prea liniștite și prea împăcate una cu cealaltă.

Și asta ce să mai însemne?
S-au stins deja sau abia acum începe rumoarea și tumultul unor vieți trăite pe jumătate și cu greu reîntregite?
Mai fac un pas cei doi stăpâni ai degetelor,  iar inelarul din dreapta e tot captiv. Și își oferă întregul regat pentru un arătător care a îndrăznit să arate cu prea multă cunoaștere și credință spre un chip de femeie.

Și ce femeie și-a găsit să arate. Cu un chip discret, ochi verzi și-o palmă îngustă. O încheietură subțire și o piele prea fină. Până și talia ar putea să i-o țină captivă. Atât e de mică.

Arătătorul se simte, totuși, umil. Este prea aspru și prea necioplit. Se simte umil și tot a-ndrăznit. Și acum se plimbă cu frică încolăcit peste palma îngustă. Are și el încheietura lui. Dar mai robustă, mai groasă, mai lipsită de grație si cu piele mai aspră. Palma-i este mare și ar părea că palma cea îngustă se pierde cu ușurință în căușul celei mari. Încheietura robustă se mai atinge din când în când de incheietura cea fină, dar atracția există. Și este prea resimțită ca să rămână dinstantă. Astfel că cele două încheieturi se lipesc și ele și încep să mocnească în ciuda celor doi stăpâni ce se privesc fără să mai ințeleagă vreun sens al identității lor individuale.

Au ajuns un întreg din cauza unui arătător necioplit, care s-a gândit că poate cuceri cu o unghie îngrijită un inelar.

Cei doi stăpâni mai fac câte un pas. Transpiră tot mai tare și amorțesc de la coate în jos. Sunt legați fără vreo vină și fără cuvânt.

Umerii decid că ei se vor întrece. Ei nu se unesc irațional. Ei vor alege duelul. Și se lipesc cu violență pentru a-și dovedi puterea. Pe stăpâni i-a durut o secundă. Iar pe femeia cu ochii verzi au făcut-o să se clatine din glezne. Dar n-a căzut. Umerii s-au prins și ei bine și au prins-o și pe ea să nu cadă.

Bărbatul, cu inelarul lui cu unghie-ngrijită, se oprește fără preludiu și dezbină mantrele femeii cu ochii verzi. Este din nou pe punctul să cadă, însă palma din stânga și umărul mai înalt o ține destul de bine. O pun înapoi pe picioare.

Cei doi stăpâni ar vrea să se desprindă. E totuși cald. E totuși mult prea multă lume în jur. Să se arunce în colțuri distincte ar însemna fatalul. Pentru ei și pentru cei de pe lângă. Așa că se apropie unul de altul precum o balama demult unsă. Umerii și încheietura sunt acum un cotor rezinstent. Iar ei, stăpânii? Două coperte neajutorate în jurul unei povești nescrise încă. Rămân față în față, cu brațul ei drept și brațul lui stâng amorțite. Se privesc în tăcere și deodată obrajii încep să se miște. Iși zâmbesc. Buzele vor și ele să iasă la luptă. Și se vor uni și ele, probabil, într-o strânsoare mai dulce.

Și iată că le scriu o poveste în timp ce două trupuri sunt strânse compact. Nicio unghie, cât de neîngrijită ar fi ea, nu și-ar putea face loc în strânsoare. Rămân lipiți în timp ce buzele își buc războiul, în sala goală, lipsită de lume, cu mințile lor pline de lume. Pline de nume. Pline de orice. Căci în luptele duse de părți ale corpurilor de care aparțin, s-au năucit destul cât să nu-și mai găsească ordinea gândului.

Și nici nu le-ar fi de folos. Deja se iubesc. Sunt fără salvare.

CE N-AR PUTEA SĂ SCRIE O FEMEIE

Sunt femeie. Sunt puternică. Sunt ambițioasă. Sunt perfecționistă. Sunt prea orgolioasă.

Acel ,,prea” vine drept asumare. Și-mi asum azi, când un el nu și-ar permite să adauge nimic. Ba chiar mi-ar oferi și flori pentru voința de a-mi accepta exagerările, obligat la neputința de a-mi întoarce un zâmbet satisfăcut. Tot azi, în ziua mea de grație, îi dau și dreptate. Câteodată sunt prea femeie. Sunt prea puternică. Sunt prea ambițioasă. Sunt prea orgolioasă.

Și prea iubesc!

Iubesc ușor. Un el mare, un el mai mici, pe cei din jur, artă, flori, natură, tot. Mai puțin pe mine. De mine uit în alergarea mea după exagerări, iar inima nu-mi mai ajunge până la oglindă. Le-o dau lor toată, cu același irațional cu care îmi răspândesc și orgoliul și independența și puterea și feminitatea. Pe mine nu mă mai cuprind. Pe mine doar mă bănuiesc. Dar mă bănuiesc frumos și mă banuiesc cu suficientă încredere încât să umblu mândră. Iar bănuiala îmi revine din iubirea pe care o primesc la rându-mi. În aceleași măsuri exagerate.

Sunt prea stânsă în brațe. Sunt prea încurajată. Sunt prea fericită. Sunt prea iubită. Sunt prea femeie și tot mai femeie. Din vina unui el. Un el vinovat de serviciu.

,,Prea” la ,,prea” trage și duce spre ,,tot mai”.

Și ajung să fiu mamă.

Și-mi simt orice mecanism blocat.

Pentru un timp îmi uit bănuielile și-mi uit identitatea. Cine eram și ce făceam? Și-acum ce fac? Și ce mai pot să spun?

Îl privesc pe el cel vinovat cum plimbă doi de el mai mici și realizez în ce pericol mă aflu. Doi copii, cu exagerările vârstei lor, cu exagerările mele și exagerările celui vinovat, toate prinse într-un A.D.N firav și îndreaptate spre mine cu credință. Ce pot să fac decât să-mi fie teamă? Mă știu pe mine și îl știu pe el. Dar nu știu cum vor fi ei. Și încep să bănuiesc soarta și mai puțin pe mine. Și-mi pun întrebări până când uit definitiv cine sunt și ce făceam și ce-aș mai fi făcut.

Și-mi dau seama cu aceeași teamă că niciodată n-am fost mai femeie. Că tot acel ,,prea” a devenit ,,din plin” și duce spre suficiență. Că toată iubirea pe care mi-o oferea el, cel mai mare, cu vinovăția și naivitatea unui puști la prima scânteie, a devenit o iubire matură, o iubire profundă, o iubire cu mulțumiri nerostite din prea mult orgoliu și sentimente de acasă pe care două inimi le șoptesc între ele.

Ca simplă femeie aș fi spus cu încredere că pot schimba lumea. Dar ca mamă am și convingerea că pot. Oferind viață și educând.

Nu generațiile schimbă lumea, ci femeile prea puternice și prea orgolioase, care au format tinerii cu inițiativă și glas.

La mulți ani, prea femeilor!

Mulțumim, vinovaților! Meritați măcar un săut. Chiar dacă uitați de flori. Căci fără un el vinovat de serviciu care să ne prea iubească, oare cum am mai putea noi schimba lumea?

 

ȘI NOI SUNTEM DATOARE

E greu să fii femeie. Dar și mai greu este să fii bărbat când este greu să fii femeie.

Ești responsabil și te simți dator.

Te simți dator pentru iubire, pentru surâsuri, pentru parfum. O simți prin toți porii și ești dependent. Cum ți-ar fi viața dacă n-ai mai simți-o? Cui i-ai mai șterge ochii umezi și de cine te-ai mai îndrăgosti în fiecare zi?

Ce simplu ar fi să-ți iei paltonul și să pleci. Să-ți fixezi pălăria cât să n-o fure vântul și să ajungi departe, acolo unde gândul ei nici n-ar avea putere să ajungă. Și tot i te-ai simți dator. Pentru că încă te visează. Pentru că speră. Pentru că te iubește. Chiar și așa. Când ești departe.

Și ce sens are să îi fii dator de acolo, când îi poți fi dator de lângă ea.

Te întorci discret și arunci paltonul    într-un cui. Așezi pălăria pe scaun, la intrare, și iei un loc pe canapea. Și te gândești. Dar te gândești la tine. De ce ai rămas? De ce-ai pleca? Cine-ți este ea? De ce o mai cauți?
Ai rămas doar ca să fii complet și-ai pleca doar ca să ți se facă dor și să te întorci. Ea iți este și-atât. Iți este ea și numai inima o știe, însă inima-ți bate fără să răspundă și-ți tremură tot corpul.  O simți pe ea acolo, fugind fără astâmpăr.  Și-ți e destul.  Și încă o mai cauți  doar ca să o găsești. Dar s-a ascuns prin tine și n-ai să reușești. Dar tot o cauți cu ambiție și disperare până când într-o zi n-ai să mai fii. Iar ea iți va ieși pe-o nară, va îngenunchea pe fruntea ta și va muri. Și o vei fi găsit. Tardiv ce-i drept. Dar tot o simți. Și mai respiri o dată.

Îi ești dator în fiecare zi. Numai tu știi de ce și care-ți e dobânda.

Te sacrifici o lună întreagă și-o urci doar pe ea printre nori. O admiri cum dansează precum un copil printre stele și te întrebi dacă vreodată ai să mai vrei ca să pleci. O auzi cum râde și te amuzi de ochii ei mari.

Mintea-ți fuge nebună prin timp și vezi cum pălăria de la intrare este acoperită de praf și de pânze. Paltonul a putrezit în cui mâncat de molii. Nu ți-ar mai ține de cald. Iar tu ești țintuit pe canapea. Și te gândești din nou numai la tine, la cine este ea și dacă ai să mai pleci. Iți simți buza umedă și parcă te mănâncă o nară. E timpul s-o găsești. Și te bucuri.

Și te întorci la ochii ei printre nori.
E martie și-ai urcat-o mai departe de 9.  Cu părul ciufulit, fuge și râde frenetic precum o făcea când o căutai prin tine. Urci după ea cu mâinile în buzunare. Ai capul gol si-ți este rece. N-ai luat paltonul. De ce să-l iei dacă nu pleci? L-ai lăsat pradă timpului, ofrandă către molii. Ești fericit și nici nu-ți dai seama. Și nu te grăbești. O urmezi pas cu pas și râzi isteric, cu capul pe spate, înnebunit de extazul ei. Încă ai întrebări și-ți cauți răspunsuri.

Îți tragi pantalonii deasupra genunchilor și te asezi pe un colț de nor ca s-o admiri liniștit. S-o vezi mai de-aproape. Și tot râzi cu zgomot și ți se încing obrajii. Părul ciufulit i s-a umezit și-i acoperă fața. Îi vezi doar un ochi verde, țintit către tine. Îți zâmbește discret. Pieptul i se zbate de atâta bucurie.

Vă priviți.

O ai în fața ta.

E timpul la care te-ai gândit.

Ai găsit-o.

 

 

POATE AM ȘI EU O VINĂ

După o plăcintă care lui i-a picat greu pentru că era acră și ei dezamăgitor pentru că era arsă, a urmat și ceva mai dulce care să le pice ideal amândurora. Tot el a salvat situația. Cine altcineva ar reuși? Doar el este strategul. Însă, ca orice strateg umanizat, mai scapă din vedere unele variabile. De exemplu, a salvat noaptea, luându-i Ruxandrei gândul de la rețeta eșuată. Dar cum va reuși el să salveze dimineața când ea va găsi fotoliul încă la parter? Credința ajută. Mai ales în caz de război. Amândoi au uitat să-l mute, dar numai el va fi declarat vinovat. Cine altcineva ar putea fi? Există însă un motiv care ar putea să-i satisfacă pe amândoi. Fotoliul a fost frontul dominației tactile. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi uitat să-l mute la etaj, nu ar fi adormit fericiți.

Chiar dacă se simte obosită și ar părea că mușchii nu i s-au dezmorțit, femeia zboară din pat. Este împlinită, dar nu se simte reținută de căldura cearșafului. În zborul ei uită papucii pe mocheta de lângă pat, ucide fără milă răsăritul sufocându-l între draperii și aterizează abia la parter. Aproape răstoarnă vaza cu cale, aruncă paltonul, pierde butonii și recuperează inelul de pe fotoliu. Apoi pleacă. El rămâne pe partea dreaptă a patului. Fotoliul rămâne și el la parter. Se lasă o liniște suspectă. Ea fugită, el liniștit. Deschide ochii cu precauție. Este din nou genul de liniște pe care oponentul ar crea-o ca preludiu pentru ofensivă. Defensiva încă își îndepărtează urdorile de la ochi. Prima sa misiune rămâne salvarea răsăritului. Chiar la timp. Este 7 și 5. Cu mișcări ferme depărtează cele duă draperii și permite astfel luminii să se reverse. Oare când lasă furia Ruxandrei să se reverse, ce miscări ferme folosește?

Se îmbracă și el. Dar mai lent. Încă nu    și -a prins aripi ca să zboare. Și nici nu    i-ar folosi dacă ar avea. Lui îi place să simtă presiunea pasului în impact cu podeaua. Desculț. Își încheie cămașa, își trage blugii și se privește câteva momente într-o oglindă mare. Se întoarce de pe o parte pe cealaltă, cu câteva secunde repaos între schimbările de ipostază. Se încruntă. Pare că observă ceva.Oare să fi picat chiar atât de rău plăcinta, sau a fost prea dulce victoria de noaptea trecută? Nici el nu știe. Încă se învârte și caută ceva indescifrabil. Ceva al lui și doar de el prea puțin cunoscut. Își pune și cureaua. O strânge la a a doua intrare. Au trecut vreo două luni de când a renunțat să o mai strângă la a patra. Pare nostalgic. Dar nostalgia tot cu bucurii vine. Pleacă și el spre parter. Tot desculț. Contactul cu gresia rece de pe hol îl trezește de-a binelea. Coboară cu grijă scările. Până ajunge jos, cafeaua devine opțională.

Acum se văd și urmele marelui zbor. Paltonul a ajuns pe canapea, iar butonii pe continente nedescoperite încă. Își trage blugii în sens ascendent, pe traiectoria genunchi-femur. L-am pierdut o secundă. Am crezut că nu se mai dorește urmărit. De fapt, recupera primul buton. L-a descoperit sub canapea. A fost o misiune grea. S-a ridicat cu pieptul înainte și privește cu mândrie bucata de argint pe care o ține între degete. Răsuflă victorios, fără a ține cont de rănile cu care s-a ales (o manșetă prăfuită și o durere ascuțită de spate) și care cu siguranță îl vor însoți spre serviciu. Al doilea buton l-a găsit pe fotoliu. Se ținea să nu cadă în prăpastia dintre șezut și spătar. L-a salvat la timp. I-a prins pe amândoi la încheieturi și s-a grăbit să-și ia cafeaua. A pus-o într-un termos și a lăsat-o lângă diplomat. Acum mai trebuie doar să găsească un stâng și-un drept pe uscător și să-și aleagă o gheată potrivită. Ceva nici prea casual dar nici prea elegant. Poartă blugi, dar totuși are cămașă. Este relaxat, dar totuși o să-și pună și sacou. Are nevoie de un teren neutru pe care să calce următoarele opt ore. Ce poate fi mai neutru decât o gheată din velur, într-un maro ce bate spre negru. Cureaua se potrivește la fix, iar sacoul și blugii par că se îmbină cu succes.

Pleacă și el până la urmă. Are și palton, ba chiar și-a pus și mânuși. Încuie
ușa apoi merge cu grijă pe alee. Zăpada a fost bătătorită în zborul ei de dimineață, așa că el va trebui să fie atent ca să nu alunece. Reușește până la urmă și ajunge la mașină. Își pune termosul pe cotieră și aruncă diplomatul pe bancheta din spate. Lângă termos ar trebui să stea el. Dar nu acum. El se va bucura de căldura cu miros tropical abia după ce va dezăpezi parbrizul și oglizile. Este calm. Ușor pierdut. Își caută racleta prin portbagajul plin de inutilități. Așa ar părea și mintea lui dacă am putea să scotocim puțin. Numai că dezordinea din mintea lui se datorează Ruxandrei, în timp ce amalgamul de cutii și obiecte din mașină se datorează indiferenței lui. Toate sunt din vina lui. Poate că dezordinea din mintea lui, cauzată de Ruxandra, se datorează de fapt neatenției lui, care a determinat-o pe Ruxandra să-l răvășească.

EL NOBEL ȘI EA OSCAR

-New day, new me?

-New day, same old me!

Bărbatul se apropie de femeie și îndoaie cu tact gulerul larg al puloverului
de cașmir pe care aceasta îl poartă. Scoate delicat eticheta de la spate și o întinde cu două dintre cele cinci degete ale mâinii drepte. Stânga este ocupată. Cafeaua cu frișcă stă la loc de cinste. Se uită atent. Suficient cât să își întărâte partenera.
-S/M. Doar vârsta a crescut. Mulțumesc pentru grijă.

-Nu, nu. Altceva încerc să găsesc.

Femeia începe să se agite. Se gândește care îi sunt prioritățile în acel
moment. Să se scarpine în locul în care eticheta o irita când coborâse ori să-și îndepărteze bărbatul care o irită acum.

-Ce anume încerci să găsesti? Fix astăzi ai devenit pasionat de procentajele
materialelor?
-Aha…am găsit!
-Anume ce?
-Termenul de valabilitate pentru pesimism.
S-a lăsat liniște. Genul de liniște care precede inevitabilul într-o căsnicie
de 30 de ani. Și totuși, ce ar putea să i se întâmple? Știe tactica de război.
Și….încă mai poate. Să iubească. Nu trebuie. Doar vrea. Pentru ea. Încă.
-N-am expirat încă?
-Cred că mai am nevoie de cafea.
-Poate pui și o cireașă peste frișcă.
-Ce sens are? Tu ești în fiecare dimineață cireașa de pe frișca din cafeaua
mea. Acrișoară, dar cea mai savuroasă.
Bărbatul o sărută pe obraz și zâmbește parșiv. Pericolul a trecut. Ne-a
salvat din nou. Nobelul pentru pace ar putea fi al lui. 30 de ani de experiență în
câmpul negocierilor pentru ordinea mondială. Încă mai poate. Își ia cafeaua și pleacă spre balcon. El este gata deja. Trebuie doar să-și pună paltonul, trebuie să-și ia pălăria, servieta și să plece. Dar mai este ceva important de care nu trebuie să uite. El nu uită niciodată. Trebuie să-și sărute iubita. Pentru ea. Încă mai poate.
-Știi ce mă gândeam? se aude din living, pe fundalul unor pași grăbiți.
-Mi-e teamă să mă gândesc și eu la ce te gândești tu. răspunde bărbatul
refuzând categoric să se panicheze.
-Astăzi o să-mi iau liber. Voi sta acasă și mă voi gândi.
Bărbatul ridică privirea spre orașul încă inert. Nu-i vine să creadă.
Se uită în gol. Stereotip își întoarce privirea spre ea. Se consideră puternic, dar extazul parcă nu ține cu el. Totuși, se abține. Chiar dacă ar sări în sus de bucurie. Încă mai poate.
-Ești sigură că este o idee bună? Nu-mi amintesc ca tu să fi lipsit vreo zi de
la birou.
-Ei bine ar fi cazul să îmi iau și eu o zi liberă. Doar n-o fi foc în urma mea.
Este șocat. Nu se aștepta să mai poată fi.
-Și ce ai de gând să faci toată ziua singură acasă? Nu ai experiența
necesară pentru așa ceva.
-New day, same old you! O să mă relaxez. O să gătesc ceva, poate un
desert, mă voi relaxa, voi citi. Că veni vorba. Când te întorci, ar fi bine să coborâm fotoliul în living. Este mai multă lumină aici și mă gândesc serios să mă reapuc de lecturat. Poate mă mai inspir puțin.
Nu mai poate. Nu mai poate să se ascundă. Râde isteric. A uitat de țigară.
Își duce mâinile spre obraji. Vrea să-și usuce ochii cu manșeta. Paltonul este aspru și își înroșește fața și mai tare. Râsul este pasional. Acum greu de auzit dar profund resimțit în vârful diafragmei.
-Cu alte cuvinte o să te uiți la două întrebări până rămânem fără Chardonney, apoi eu vin acasă, fac ceva dulce și ne culcăm. Și că veni vorba,
fotoliul îl lăsăm la parter sau e cu termen limită 10 ani și apoi iar sus cu el?
-Ți s-a ridicat gulerul de la atâta veselie. Permite-mi să ți-l așez.
-Trebuie să știu. Peste 10 ani n-o să mai pot.
-Vai de mine!
-Teribil, nu?
Femeia întinde eticheta paltonului cu două dintre cele cinci degete ale mâinii
stângi. Mâna dreaptă ține la loc de cinste un vraf de hârtii. Se întoarce spre
bărbat și îl privește panicată. El Nobel și ea Oscar.
-Acum am realizat.
-Ce anume?

-Termenul de valabilitate al cinismului tău.

-Desfă încă o sticlă. O să mai dureze.

TO BE CONTINUED…

Foi răvășite. Pe fotoliu, pe jos, pe masă, în baie, lângă pat(…)