CE N-AR PUTEA SĂ SCRIE O FEMEIE

Sunt femeie. Sunt puternică. Sunt ambițioasă. Sunt perfecționistă. Sunt prea orgolioasă.

Acel ,,prea” vine drept asumare. Și-mi asum azi, când un el nu și-ar permite să adauge nimic. Ba chiar mi-ar oferi și flori pentru voința de a-mi accepta exagerările, obligat la neputința de a-mi întoarce un zâmbet satisfăcut. Tot azi, în ziua mea de grație, îi dau și dreptate. Câteodată sunt prea femeie. Sunt prea puternică. Sunt prea ambițioasă. Sunt prea orgolioasă.

Și prea iubesc!

Iubesc ușor. Un el mare, un el mai mici, pe cei din jur, artă, flori, natură, tot. Mai puțin pe mine. De mine uit în alergarea mea după exagerări, iar inima nu-mi mai ajunge până la oglindă. Le-o dau lor toată, cu același irațional cu care îmi răspândesc și orgoliul și independența și puterea și feminitatea. Pe mine nu mă mai cuprind. Pe mine doar mă bănuiesc. Dar mă bănuiesc frumos și mă banuiesc cu suficientă încredere încât să umblu mândră. Iar bănuiala îmi revine din iubirea pe care o primesc la rându-mi. În aceleași măsuri exagerate.

Sunt prea stânsă în brațe. Sunt prea încurajată. Sunt prea fericită. Sunt prea iubită. Sunt prea femeie și tot mai femeie. Din vina unui el. Un el vinovat de serviciu.

,,Prea” la ,,prea” trage și duce spre ,,tot mai”.

Și ajung să fiu mamă.

Și-mi simt orice mecanism blocat.

Pentru un timp îmi uit bănuielile și-mi uit identitatea. Cine eram și ce făceam? Și-acum ce fac? Și ce mai pot să spun?

Îl privesc pe el cel vinovat cum plimbă doi de el mai mici și realizez în ce pericol mă aflu. Doi copii, cu exagerările vârstei lor, cu exagerările mele și exagerările celui vinovat, toate prinse într-un A.D.N firav și îndreaptate spre mine cu credință. Ce pot să fac decât să-mi fie teamă? Mă știu pe mine și îl știu pe el. Dar nu știu cum vor fi ei. Și încep să bănuiesc soarta și mai puțin pe mine. Și-mi pun întrebări până când uit definitiv cine sunt și ce făceam și ce-aș mai fi făcut.

Și-mi dau seama cu aceeași teamă că niciodată n-am fost mai femeie. Că tot acel ,,prea” a devenit ,,din plin” și duce spre suficiență. Că toată iubirea pe care mi-o oferea el, cel mai mare, cu vinovăția și naivitatea unui puști la prima scânteie, a devenit o iubire matură, o iubire profundă, o iubire cu mulțumiri nerostite din prea mult orgoliu și sentimente de acasă pe care două inimi le șoptesc între ele.

Ca simplă femeie aș fi spus cu încredere că pot schimba lumea. Dar ca mamă am și convingerea că pot. Oferind viață și educând.

Nu generațiile schimbă lumea, ci femeile prea puternice și prea orgolioase, care au format tinerii cu inițiativă și glas.

La mulți ani, prea femeilor!

Mulțumim, vinovaților! Meritați măcar un săut. Chiar dacă uitați de flori. Căci fără un el vinovat de serviciu care să ne prea iubească, oare cum am mai putea noi schimba lumea?

 

ȘI NOI SUNTEM DATOARE

E greu să fii femeie. Dar și mai greu este să fii bărbat când este greu să fii femeie.

Ești responsabil și te simți dator.

Te simți dator pentru iubire, pentru surâsuri, pentru parfum. O simți prin toți porii și ești dependent. Cum ți-ar fi viața dacă n-ai mai simți-o? Cui i-ai mai șterge ochii umezi și de cine te-ai mai îndrăgosti în fiecare zi?

Ce simplu ar fi să-ți iei paltonul și să pleci. Să-ți fixezi pălăria cât să n-o fure vântul și să ajungi departe, acolo unde gândul ei nici n-ar avea putere să ajungă. Și tot i te-ai simți dator. Pentru că încă te visează. Pentru că speră. Pentru că te iubește. Chiar și așa. Când ești departe.

Și ce sens are să îi fii dator de acolo, când îi poți fi dator de lângă ea.

Te întorci discret și arunci paltonul    într-un cui. Așezi pălăria pe scaun, la intrare, și iei un loc pe canapea. Și te gândești. Dar te gândești la tine. De ce ai rămas? De ce-ai pleca? Cine-ți este ea? De ce o mai cauți?
Ai rămas doar ca să fii complet și-ai pleca doar ca să ți se facă dor și să te întorci. Ea iți este și-atât. Iți este ea și numai inima o știe, însă inima-ți bate fără să răspundă și-ți tremură tot corpul.  O simți pe ea acolo, fugind fără astâmpăr.  Și-ți e destul.  Și încă o mai cauți  doar ca să o găsești. Dar s-a ascuns prin tine și n-ai să reușești. Dar tot o cauți cu ambiție și disperare până când într-o zi n-ai să mai fii. Iar ea iți va ieși pe-o nară, va îngenunchea pe fruntea ta și va muri. Și o vei fi găsit. Tardiv ce-i drept. Dar tot o simți. Și mai respiri o dată.

Îi ești dator în fiecare zi. Numai tu știi de ce și care-ți e dobânda.

Te sacrifici o lună întreagă și-o urci doar pe ea printre nori. O admiri cum dansează precum un copil printre stele și te întrebi dacă vreodată ai să mai vrei ca să pleci. O auzi cum râde și te amuzi de ochii ei mari.

Mintea-ți fuge nebună prin timp și vezi cum pălăria de la intrare este acoperită de praf și de pânze. Paltonul a putrezit în cui mâncat de molii. Nu ți-ar mai ține de cald. Iar tu ești țintuit pe canapea. Și te gândești din nou numai la tine, la cine este ea și dacă ai să mai pleci. Iți simți buza umedă și parcă te mănâncă o nară. E timpul s-o găsești. Și te bucuri.

Și te întorci la ochii ei printre nori.
E martie și-ai urcat-o mai departe de 9.  Cu părul ciufulit, fuge și râde frenetic precum o făcea când o căutai prin tine. Urci după ea cu mâinile în buzunare. Ai capul gol si-ți este rece. N-ai luat paltonul. De ce să-l iei dacă nu pleci? L-ai lăsat pradă timpului, ofrandă către molii. Ești fericit și nici nu-ți dai seama. Și nu te grăbești. O urmezi pas cu pas și râzi isteric, cu capul pe spate, înnebunit de extazul ei. Încă ai întrebări și-ți cauți răspunsuri.

Îți tragi pantalonii deasupra genunchilor și te asezi pe un colț de nor ca s-o admiri liniștit. S-o vezi mai de-aproape. Și tot râzi cu zgomot și ți se încing obrajii. Părul ciufulit i s-a umezit și-i acoperă fața. Îi vezi doar un ochi verde, țintit către tine. Îți zâmbește discret. Pieptul i se zbate de atâta bucurie.

Vă priviți.

O ai în fața ta.

E timpul la care te-ai gândit.

Ai găsit-o.

 

 

PREA CRITIC

Zgomotul de afară nu pare să perturbe în mod semnificativ liniștea pe care David o resimte între pereții casei sale. E liniște. Ruxandra lipsește. A dispărut pentru câteva cumpărături de urgență, ceea ce nu poate însemna decât jumătate de zi prin magazine, fără un scop precis și cu un cont amenințat. E contul ei. Probabil de asta bărbatul s-a schimbat în haine comode și își permite să se concentreze asupra ultimelor rapoarte pe care le mai are de predat la serviciu.

Cum spuneam. Liniștea nu poate fi perturbată iar femeia lipsește, ceea ce ne permite să ne concentrăm asupra lui David. Dar nu critic. Prea critic. De data asta.

De dimineață și-a pus o pereche de pantaloni lejeri, genul de șalvari pe care i-ai purta eventual la mare și eventual în deplinătatea nopții ca să nu poată fi admirați de nevinovații plimbăreți de pe faleză. Dar nu critic. E alegerea lui. Totuși ar fi mers mai bine un tricou pe corp în combinație, dar el a ales un hanorac. E ok.

Cu tălpile goale, David se plimbă prin biroul de la parter încercând să remedieze câteva probleme de gestiune pe care le-a găsit în rapoarte cu o zi în urmă, când încă mai purta blugii și cămașa. Se concentrează. Își încruntă privirea iar fruntea se strânge în două pliuri compacte. Este un semn. Dar nu îl va lua în considerare. Încă.

Se așează pe scaun și începe să verifice câteva documente salvate în laptop, moment în care privirea îi cade pe calendar. E ziua!

Scapă creionul dintre dinți și ridică privirea spre fotoliu. E încă acolo. Se albește puțin în obraji, se ridică și se năpustește spre etaj. Aproape a căzut îcercând să urce scările, dar tălpile s-au lipit bine de gresie și nu l-au trădat. Intră în dormitor și se apucă să ruleze covorul, să mute lampa din colț mai spre șifonier și se oprește câteva secunde. Își reglează respirația, se scarpină în ceafă și fuge la parter. Aruncă șalul ei și paltonul lui de pe fotoliu pe canapea. Își suflecă mânecile hanoracului. Dacă avea tricou pe corp nu mai era cazul. E ok. Apoi se apleacă și prinde cu grijă brațele fotoliului. Îl mișcă puțin să-i calculeze greutatea și apoi se încumetă să-l ridice puțin câte puțin de pe podea. Reușește, semn că acele pliuri de pe frunte nu merită prea multă atenție. Încă.

Ia fotoliul cu grijă și începe să urce scările cu gâtul alungit în dreapta spătarului și cu pașii fermi. Acum ori niciodată! Mai are trei trepte și poate lua o pauză. Ajunge la etaj și parcă ar vrea să dea cu fotoliul de pământ, însă bărbatul din șalvari se simte dator să-și dovedească nemăsuratele puteri de gen ducând fotoliul direct în dormitor și să-l lase jos abia după ce i-a fixat poziția ideală în colțul proaspăt eliberat. Ce nu au anticipat el și șalvarii ar fi că acele cute de pe frunte plus fotoliul pe scări însemnă o săptămână de dureri de spate. Dar e ok. A pus fotoliul la locul lui. Desigur că nu am putut lăsa detaliul neobservat. El s-a albit la față înainte să fugă pe scări. Ce zi o fi azi de a avut o semenea motivație?

Nici n-am întrebat bine că el se și îmbracă. Boxeri și hanorac parcă tot arată mai decent decât șalvarii. Își trage blugii și-și aruncă o cămașă albă, de bumbac, pe care a decis s-o asorteze cu un pulover descheiat de cașmir. Nu-i rău pentru un bărbat care deține șalvari. Își pune șosetele cu steluțe și ghetele maro și părăsește reședința fără să mai țină cont de rapoarte, de laptopul deschis ori de cafeaua de pe masă. Nimic nu mai contează. Nici paltonul nu și l-a luat. A dispărut fotoliul, au dispărut și grijile probabil. Ce somn va avea el cu fotoliul alături…

Iese afară. Frigul nu-l incomodează. Dârdâie cu pași repezi către mașină, se urcă fără să stea prea mult pe gânduri și demarează doar el știe unde.

NEXT….

(…)El este fericit privind-o cum îi tremură privirea. Zâmbește cu tot dragul spre ea și se bucură că a putut s-o mai surprindă cu același gest de atâția ani. Ea nu știe cât timp a trecut. Ea nu a încheiat contract ca să știe. Doar se bucură. Și parcă din ce în ce mai tare pe an ce trece. Poate pentru că nu s-ar mai aștepta la atâta grijă, sau poate a îmbătrânit între timp și nu-și mai amintește. Oricum ar fi, ea țopăie ca un copil când în fața ei(…)

 

A IMPROVIZAT

Foi răvășite. Pe fotoliu, pe jos, pe masă, în baie, lângă pat, în dreptul ușii.
Un bărbat fericit s-ar bucura să găsească petale întinse până la etaj, dar un bărbat îndrăgostit s-ar mulțumi și cu atât. Însă orice bărbat s-ar bucura ca la finalul drumului să-și găsească iubita. Și totuși, Ruxandra lui lipsește.

David stă nemișcat privind spre fereastră. Singur.

Brocardul se estompează liniștit sub baia de cald din living. Singur.

Foile se îngălbenesc. Singure.

Tot ceea ce poate iubi această femeie, se află în singurătatea unui living. O singurătate comună care te-ar determina, privind în esență, să crezi că de fapt sunt singuri împreună. Ceea ce nu mai poate însemna singurătate, pentru că vorbim despre reciprocitate. Și totuși, singurătatea rămâne valabilă, întrucât fiecare se simte singur în felul său. Este un aspect al individualității. Un spațiu reciproc, intensități diferite, dar același argument. Ea.

Și cum poate deveni o femeie argumentul singurătății mai multor individualități, când ea însăși se găsește într-o singurătate nedeterminată?

Ar putea femeia aceasta să se găsească pe sine responsabilă și de propria simțire, sau se va rezuma la învinovățirea unui întreg univers?

Simplu. Ea tot timpul va rezona diferit. Pentru ea, singurătatea poate fi fatală, sau poate fi dorință. Sunt două variabile. Și de cele mai multe ori, tot ce-i fatal pare să-i devină constantă. Drept urmare, nu va fi singură în living, cu el, brocardul și hârtiile, ci va fi singură afară, cu spatele spre tot și toate. Și va fi singură afară pentru că își dorește. Își dorește să stea acolo până când vă începe să simtă revoltă față de tot și de toate, pentru că a fost lăsată acolo singură. Și este frig. Dar așa a ales. Să fie singură în frig, pentru a simți revoltă că a fost părăsită inexplicabil pe un astfel de timp.

El se uită încă spre fereastră și o vede. Același monument din viața lui din fața lui, stă în grădină nemișcat. Are pulover pe gât, are palton, are
fular și mâini împreunate la piept. E frig. Dar se uită spre cer. Îi ninge pe chip dar nu surprinde cu modificări de ipostază. Din când în când închide ochii și adulmecă. Trage adânc frigul în piept pentru a-l simți în tot corpul. Acum nu-i mai este teamă. Sufletul nu i-a înghețat. N-o mai impresionează frigul. A început să-i placă. Zâmbește. Ca și cum ar bea apă rece după o bomboană mentolată. Se simte febrilă și parcă ar mai lua câteva guri de frig. Se descalță. Merge puțin și găsește un ochi de iarbă. Îl curăță puțin cu talpa. O frige. Nu îi încap ambele picioare. Improvizează. Așează piciorul drept pe ochiul de iarbă și îl fixează bine. Acum îl duce cu grijă pe stângul peste dreptul. Mâinile rămân la piept. E încă frig pentru palme. Acum monumentul pare cocor. I-ar sta bine printre magnolii, dar gulerul de lână îi vine la fix. Se gândește. Închide ochii și mai ia o doză. Tot nu-i ajunge. Ce ar mai putea face? Se lasă pe vine, apoi ușor pe spate. Tălpile țintesc acum spre cer, în paralel cu vârful nasului. Întinde brațele. Un înger. Artă statică. Iar mintea? Și mai statică. Răspunsul? Merge. Lent. Dar staticul nu-l prinde. Rămâne static. Nici nu-l vede. Nu poate. Sunt nori, iar tălpile deja vibrează. A pierdut semnalul.

TO BE CONTINUED…