A IMPROVIZAT

Foi răvășite. Pe fotoliu, pe jos, pe masă, în baie, lângă pat, în dreptul ușii.
Un bărbat fericit s-ar bucura să găsească petale întinse până la etaj, dar un bărbat îndrăgostit s-ar mulțumi și cu atât. Însă orice bărbat s-ar bucura ca la finalul drumului să-și găsească iubita. Și totuși, Ruxandra lui lipsește.

David stă nemișcat privind spre fereastră. Singur.

Brocardul se estompează liniștit sub baia de cald din living. Singur.

Foile se îngălbenesc. Singure.

Tot ceea ce poate iubi această femeie, se află în singurătatea unui living. O singurătate comună care te-ar determina, privind în esență, să crezi că de fapt sunt singuri împreună. Ceea ce nu mai poate însemna singurătate, pentru că vorbim despre reciprocitate. Și totuși, singurătatea rămâne valabilă, întrucât fiecare se simte singur în felul său. Este un aspect al individualității. Un spațiu reciproc, intensități diferite, dar același argument. Ea.

Și cum poate deveni o femeie argumentul singurătății mai multor individualități, când ea însăși se găsește într-o singurătate nedeterminată?

Ar putea femeia aceasta să se găsească pe sine responsabilă și de propria simțire, sau se va rezuma la învinovățirea unui întreg univers?

Simplu. Ea tot timpul va rezona diferit. Pentru ea, singurătatea poate fi fatală, sau poate fi dorință. Sunt două variabile. Și de cele mai multe ori, tot ce-i fatal pare să-i devină constantă. Drept urmare, nu va fi singură în living, cu el, brocardul și hârtiile, ci va fi singură afară, cu spatele spre tot și toate. Și va fi singură afară pentru că își dorește. Își dorește să stea acolo până când vă începe să simtă revoltă față de tot și de toate, pentru că a fost lăsată acolo singură. Și este frig. Dar așa a ales. Să fie singură în frig, pentru a simți revoltă că a fost părăsită inexplicabil pe un astfel de timp.

El se uită încă spre fereastră și o vede. Același monument din viața lui din fața lui, stă în grădină nemișcat. Are pulover pe gât, are palton, are
fular și mâini împreunate la piept. E frig. Dar se uită spre cer. Îi ninge pe chip dar nu surprinde cu modificări de ipostază. Din când în când închide ochii și adulmecă. Trage adânc frigul în piept pentru a-l simți în tot corpul. Acum nu-i mai este teamă. Sufletul nu i-a înghețat. N-o mai impresionează frigul. A început să-i placă. Zâmbește. Ca și cum ar bea apă rece după o bomboană mentolată. Se simte febrilă și parcă ar mai lua câteva guri de frig. Se descalță. Merge puțin și găsește un ochi de iarbă. Îl curăță puțin cu talpa. O frige. Nu îi încap ambele picioare. Improvizează. Așează piciorul drept pe ochiul de iarbă și îl fixează bine. Acum îl duce cu grijă pe stângul peste dreptul. Mâinile rămân la piept. E încă frig pentru palme. Acum monumentul pare cocor. I-ar sta bine printre magnolii, dar gulerul de lână îi vine la fix. Se gândește. Închide ochii și mai ia o doză. Tot nu-i ajunge. Ce ar mai putea face? Se lasă pe vine, apoi ușor pe spate. Tălpile țintesc acum spre cer, în paralel cu vârful nasului. Întinde brațele. Un înger. Artă statică. Iar mintea? Și mai statică. Răspunsul? Merge. Lent. Dar staticul nu-l prinde. Rămâne static. Nici nu-l vede. Nu poate. Sunt nori, iar tălpile deja vibrează. A pierdut semnalul.

TO BE CONTINUED…