Când am primit titlul, am exclamat ,,Super articol! Cât de greu poate fi să sfătuiești un bărbat, aflându-te de cealaltă parte a baricadei?”.
Sunt soție și am multe prietene măritate care se plâng că au o comunicarea defectuoasă cu soțul. Răspunsul este simplu: încep cu principiile comunicării (doar e un site de educație), continui cu diferența dintre bărbați și femei (toată lumea știe că ei sunt de pe Marte și noi de pe Venus), despre diferența de gândire (ei vor respect, noi vrem iubire), după care termin cu 10-12 sfaturi adunate din sutele de articole care s-au mai scris pe această temă.
DAR, pentru că nu am dorit să fac un articol impersonal, m-am gândit la căsnicia mea și la soțul meu. Cum mi-aș dori să-mi vorbească, ce ar trebui să-mi spună pentru a MĂ FACE fericită? Și atunci am realizat că , de fapt, subiectul nu este deloc ușor.
Pentru început, ce nu îmi place (tendința obișnuită de a pune răul inainte).
Știu că nu-mi place când țipă, dar și eu sunt uneori nervoasă și simt nevoia să țip.
Stiu că nu-mi place cănd vine lângă mine și încearcă să mă țină de vorbă sau să-mi povestească ce a făcut azi, iar eu am un termen limită sau pur și simplu am doar chef de liniște.
Dar nu îmi place nici când se inchide singur în birou, doar el cu calculatorul și nu vrea să asculte ce am făcut azi la interviu.
Nu-mi place când îmi răspunde fără inflexiuni în glas: ,,Ai dreptate, draga mea!”, dar mă enervez și dacă mă contrazice.
Nu-mi place când mă întreabă cu ce să se îmbrace, dar nici când nu mă întreabă și vine în blugi la teatru.
Nu-mi place când o ține pe mama de vorbă 15 minute la telefon, dar nu-mi place nici când nu vrea să vorbească cu ea.
Nu-mi place……
Și aș putea continua așa până mâine (mai sunt prietenii lui, familia lui, proiectele lui, părerile lui, cum mă percepe pe mine, etc.)
Și uite așa, am ajuns la concluzia că nu prea îmi place mai nimic din ce-mi spune. (bine că nu mă aud prietenele, să înceapă cu sfaturile: ,,Lasă-l fată pe nemernic, nu vezi că nu te merită?!”).
Să fie oare adevărat?
Atunci, de ce mai suntem împreună?
Și mi-am adus aminte de
zilele când plâng pe umărul lui, supărată că mama iar e bolnavă, când mă ascultă minute în șir cum îi povestesc ce culoare super avea rochia din vitrină, când mă încurajează să mă implic în noul proiect chiar dacă mie îmi e frică, când acceptă, doar cu un zâmbet, să plecăm iar în concediu la mare, cu toate că el preferă muntele, când face conversație cu prietena mea chiar dacă nu se plac, când mă ceartă doar din priviri pentru că nu am fost destul de respectuoasă cu mama lui.
Deci nu e numai vina lui! De multe ori eu nu știu ce vreau. Am toane, așteptări, speranțe pe care nici eu nu le ințeleg prea bine. Sentimentele mele nu sunt liniare. Sau predictibile. Nu sunt întotdeauna agreabilă, nu vorbesc mereu deschis cu el. Am momente când nu îl pot respecta, sau sprijini, când îl cicălesc și încerc să-i limitez libertatea și nu sunt 100% devotată sau loială.
Cum ar putea să fie el mereu așa cum vreau?
Ar trebui să fie mereu în mintea mea (și nu mi-ar plăcea nici asta).
Poți fi dezamăgită de un om care nici măcar nu înțelege ce se întâmplă?
Confundăm de multe ori dragostea cu războiul. Întotdeauna cineva trebuie să se predea, cineva trebuie să câștige, cineva trebuie să fie nemulțumit. Ne concentrăm prea mult pe momente și uităm să vedem continuitatea sentimentelor care ne unesc. Încercăm să fim în trend și să găsim defecte la celălalt, numai pentru a poza noi, uneori în învingători, alteori în victime. Și asta doar ca să părem mai frumoși la autoevaluare. Uităm că suntem diferiți, nu ca femei sau barbati, ci ca oameni, că percepțiile noastre despre viață sunt diferite. Că avem amintiri, dorințe, vise, pe care le ținem doar pentru noi și care ne pot schimba comportamentul față de celălat. Vedem deseori în aceste diferențe o provocare, o amenințare sau o dovadă de respingere.
Orice amintire a realității că celălalt este o ființă diferită, care ne poate defavoriza sau pe care o putem exploata, ne provoacă frică și suspiciune. Și de cele mai multe ori uităm ca există o compensație, că mai mereu primim ceea ce dăruim. Ca să nu mai amintesc de faptul că uităm și să dăruim.
Îl considerăm pe celălalt cumva dator față de noi, el trebuie să mă ințeleagă, trebuie să mă susțină, trebuie să știe ce vreau, trebuie să știe când vreau…. Iar acest TREBUIE SĂ…. este un dar primit împreună cu căsnicia.
Oricare femeie se găndește că el, Făt-Frumosul ales și dus la biserică va rămâne permanent îndrăgostitul cu care te înțelegi din priviri. Iar manifestarea supremă a iubirii este să fie veșnic de acord cu tine. Dar atunci rutina zilnică s-ar metamorfoza în monotonie.
Unde ar mai fi adrenalina?
Nicio căsnicie nu rezistă fără dispute, picanterii sau conflicte în privința alegerilor.
La femei primează sentimentul. Iar bărbatul, cum vorbește numai la obiect și în mod rațional, nefiind atent la, sau nepăsându-i de aspectul “mod de adresare”, va fi mereu acuzat în mod inevitabil în cel puțin un punct al discuției, un cuvânt sau o frază, că face atac în mod direct la persoana ei.
Există și soții la care este atât de important titlul de ,,stăpâna casei”, încât uită cu desăvârșire că partenerul este un egal și încearcă prin toate mijloacele subjugarea acestuia (umilire, îndepărtarea de familie, prieteni, pasiuni) pentru ca apoi să se plângă că nu are BĂRBAT în casă. Iar în cazul acesta orice ar spune partenerul este ridiculizat sau nu este bagat în seamă.
Și astfel, s-a terminat totul. Adio întelegere, adio comunicare, adio rațiune, adio conciliere.
Și ajungem la întrebarea din titlu, CUM SĂ VORBESC CU SOȚIA MEA?
Și am înțeles că nu există o rețetă. În viață nu poți da mereu soluții simple. Relaţiile ajung în stare de ruină pentru că ne pasă atât de puţin de soarta lor. Dacă ne-ar păsa am citi, am căuta, am viziona documentare despre cuplu şi am face toate acele lucruri pe care le fac oamenii cărora le pasă.
Am un singur sfat pentru soții preocupați de cum pot fi mai bine înțeleși de soții:
VORBIȚI-LE AȘA CUM AȚI DORI SĂ VI SE VORBEASCĂ!
