Se spune că, atunci când creștem, copilăria nu pleacă nicăieri, ci se joacă ,,de-a v-ați ascunselea”cu noi. Cel mai mult îi place să se pitească după colțurile inimii, acolo unde mai nimeni nu o caută.
*
-Te aștept dimineață la cafea!
-Minunat! Abia aștept să te revăd! Tu ce mai faci?
-Sunt bine, dar de la un timp mă supără ceva… cred că e localizat în inimă.
-Poare că ai băut prea multă cafea!
-Poate, dar tot mai sacrific una împreună cu tine!
-Atunci nu pot refuza! Mâine la opt să fie aburindă-n cești!
-Sper să nu se răcească până ajungi!
-Am renunțat la obiceiul de a întârzia! De acum sunt promptă!
-Vom vedea!
*
Inima începuse să o ia razna de câteva zile. Mă gâdila încontinuu, așa că am mers la un consult. Acolo, sprijinită de atriu, tremura o mică pată albă, despre care nimeni nu știa nimic. Stăteam ore în șir gândindu-mă ce se află în inima mea de fapt, până când, în seara dinaintea mult așteptatei cafele, am simțit că prin arterele mele se scurg mici picături ce nu păreau a fi de sânge. Se îndreptau spre încheietură și am văzut ca de sub piele încep să se ivească licăriri ale acelor particule străine. Când șirul de luminițe de sub tegument s-au stins, am simțit în pumnul strâns ceva ce parcă încerca să evadeze. Am întins palma și am văzut un omuleț micuț, cam cât o zână, îmbrăcat cu hăinuțe ce erau cusute, parcă, după modelul din fotografiile mele de demult. Pe cap avea o beretă roșie, cum purtau băieții pe vremea mea, iar picioarele îi erau desculțe. Avea pantalonii peticiți cu mici colțuri ale altor fotografii, iar franjurii de la glezne păreau a fi cuvinte menite să rănească. Avea obrajii roșii, poate de la plâns, sau poate pentru că așa era el. Din ochișorii mari încă îi cădeau lacrimi, care formau în podul palmei mele mici scântei. L-am ridicat aproape de nivelul ochilor ca să-l pot vedea mai bine. Acum îi puteam simți parfumul. Mirosea a trandafirii galbeni din grădina bunicii, universul copilăriei mele. A început să-mi vorbească. Păreau mai mult vibrații decât cuvinte, dar oricum foarte greu de înțeles printre sughițuri și suspine:
-De ce?! (hâc) De ce? (hâc) De ce nu m-ai (hâc) căutat? De ce nu (hâc) mă mai iubești? Eram prieteeni!
-Vaai, micuțule, te-ai ascuns așa de mine că nu te puteam găsi!
-Nici (hâc) nici n-ai încercat!
-Ba da, de multe ori, dar am crezut că a mea copilărie m-a părăsit acum mult timp!
-Cum să te (hâc) părăsesc?
A început să-și șteargă lacrimile și să se liniștească. În ochișorii lui rulau scene din viața mea, pe fondul unui albastru ca marea. Când eram mică îmi doream să trăiesc în brațe cu marea. Atât de mult o iubeam.
-Ai un șervețel? Vreau să-mi suflu nasul!
-Sigur! Poftim! Cred că e cam mare!
-E perfect!
În clipa aceea puiul de zână devenise cât un copil. Doar că acest copil lăsa sclipici în șervețel.
-Ai cam îmbătrânit!
-Nu-mi aminti, te rog!
-De ce? Nu pare să-ți fi fost dor de mine!
-Mi-a fost, doar că m-am resemnat că nu te voi mai întâlni!
-Prostii! Nimeni nu scapă de mine sau de prietenii mei! Acum ia-mă de mână să-ți arat ceva.
-Ce?
-Vei vedea!
*
-Unde suntem aici?
-Nu recunoști nimic?
-Este o ușă albă în neant, ce mi-ar putea fi familiar?
-Deschide-o!
Eram eu. Eram eu în urmă cu 31 de ani, jucându-mă ,,de-a ceaiul” cu prietenii mei imaginari. Camera roz, plină de păpuși cu masa din mijloc. Fetița cu păr șaten care sorbea tacticos din ceșcuța ei de plastic.
-Acum îți aduci aminte?
-Da!
-Mai ții minte cu cine vorbeai?
-În fiecare zi la ora cinci. Cu fericirea.
-De ce râzi?
-Pentru că puteam crede că fericirea e o persoană.
-Și dacă e?
-Nu cred!
-Pe atunci credeai!
-Eram mică!
-Și poate mai înțeleaptă!
,,-Cum a fost ziua ta, draga mea Fericia?
-….
-Serios? De ce?
-…
-Hm, ce păcat!
-…
-Păi cum de ce? Tu nu știi că regina ia ceaiul la ora cinci fix, în fiecare zi! Mi-a spus bunica! Ea o admiră tare mult pe regină. Păcat că uit mereu unde domnește! Am fi putut să-i facem o vizită mâine, la ora cinci.”
-De ce râzi?
-Cât de naivă!
-Eu zic să te asculți! Poate înveți ceva de la tine.
„-Tu călătorești mult, Fericia, nu cumva te-ai întâlnit cu ea vreodată?
-…
-Ce păcat! Mi-ar fi plăcut să știu dacă arată ca în… Mai vrei un fursec?
-…
-Fii serioasă, cum să te îngrași? Bunica spune că secretul unei…oops, ciocăne la ușă. Cine e?
-Mami!
-Intră, mami!
-Puiule, vino, te rog, până în sufragerie.
-De ce?
-Trebuie să-ți spun ceva important!”
-Acum plângi!
-În ziua aia, mama mi-a spus că bunica a murit.
-De-asta n-ai mai vorbit cu fericirea?
-Când eram mica ,,Fericia” era cea mai bună prietenă a mea, dar când aveam nevoie de ea, dispărea. Era frumoasă, dar machiată prost. Când m-am întors în cameră plângând nu mai era. Așa făcea ea. Pleca și venea spontan! Mereu aveam măsuța încărcată, ca să fiu pregătită când va bate în geam. Din ziua aia am promis că nu voi mai vorbi cu ea și am aruncat toate păpușile. Am refuzat să mai fiu copil.
-Vino!
-Unde?
-Trebuie să-ți mai arat ceva.
*
-Nu e nimic aici!
-Ăsta e viitorul tău apropiat. Tu, la 55 de ani!
-Dar e negru peste tot! Nu e nimic decât întuneric!
-Exact!
-Cum adică?
-Pentru că nu mai ești! Inima ta nu poate trăi fără fericire, iar eu nu mai pot trăi în inima ta dacă se strânge atât. Eu vreau să-mi salvez casa, sper că înțelegi unde ai greșit!
-Mai pot schimba ceva?
-Shht! Ce se aude?
-Nimic!
-Exact!
*
-Așa răvășitor a fost somnul?
-Am crezut că ești un vis! Urăsc zgomotul ăsta! Cafetiera aia mă înnebunește în fiecare dimineață!
-Face zgomot?
-Mult!
-Atunci știi ce ai de făcut!
Mi-a făcut cu ochiul și a zburat transformându-se în pulbere sclipitoare, care probabil s-a întors pe unde a ieșit, căci pe covor nu era nici urmă de praf magic.
*
Eu de ce nu pot să zbor? Să-mi întind și eu aripile precum un porumbel alb spre stele. Atât mi-aș dori. Vreau să văd lumea de sus, dintre sclipiri de constelații. M-am plictisit de orizontul peretilor fără culoare. Vreau să fiu liberă și să privesc iubire! Vreau să-mi găsesc visele pe străzi pavate. Să-mi ascult inima spre drumuri necunoscute. Vreau să te caut și sa te gasesc,fericire. Vino la mine! Caută-ma tu, căci fără tine eu nu pot să trăiesc! Poate într-o zi de vineri, sau când ai tu timp. Vino cândva, oricând ai timp. Să nu te sperii când mă vei vedea! Sunt tot eu, dar mai bătrână! Vino să bem o cafea și să mai povestim! Mă întreb, tu oare ce mai faci? Oi fi tu fericită, fericire?
Chiar atunci aud pași pe culoar, o cheie se răsucește în yală și intră în ea. Mă uit mai bine ca să v-o pot descrie. Pare să aibă vreo 35 de ani. Nu are o față frumoasă, ci mai curând ciudată. Acum e rumenă din cauza frigului de afară, dar altădată era palidă ca moartea. Iar uneori era roză în obraji ca fetele de ipsos din vitrine, căci folosește un fond de ten neobișnuit, roz-bombon, care contrastează cu trăsăturile mai curând severe ale feței ei. Mereu s-a machiat urât.
-Ca să vezi cui i s-a făcut dor!
-Fericia!
-Of, copil prost! Bine că ne-am împăcat! Unde-i ceaiul?
-Am doar cafea!
-Cafea? Se vede c-ai îmbătrânit!
-Pe unde ai mai călătorit?
-Am fost să-ți stresses regina!
-Serios? Ai văzut-o? Cum arată?
-Pe final!Voi chiar nu înțelegeți că eu cu supărarea nu sunt prienă și plec de câte ori dau de ea? Vă supărați ca fraierii că ,, dispar”. Bine că mă mai întorc, altfel…vai de …o simt! Eu am fugit de aici! Ne vedem când pleacă! Mi-am amintit că trebuie să decalez ceasul majestății-sale.
*
-Iar am întârziat! Nu pot să cred! Unde-i cafeaua mea?
-A băut-o fericirea! Cine te-a supărat azi?