UN INELAR ȘI UN ARĂTĂTOR

Un arătător se prinde cu grijă de un inelar din apropiere. Inspiră adânc și prinde cu teamă întreaga palmă ce i se oferă. Se pierde o clipă și ar vrea să se desprindă din strânsoare, dar palma îi ține cald. Îi este bine. Prea bine ca să se îndepărteze cât de puțin de ea.

Palma din dreapta.

Stăpânii celor două degete mai aruncă un pas.

Apoi încă unul.

Și încă unul,  apoi se opresc.
Stau umăr la umăr și privesc spre departe în timp ce mâinile asudă dintr-un prea mult.
Câtă iubire să-ncapă într-un pumn cu două identități?

Câtă simțire să fiarbă în vidul dintre două palme?

Și câtă frică să tremure în respirații adânci?

Și totuși pieptul, pieptul cât să înainteze ca să-i apropie?  Nici inima nu pare să mai coopereze. Stă liniștită. Bate un ritm clar. Hotărât. Nu se agită. Și nici de partea cealaltă nu se aude vreun zgomot. Este o liniște mormântală, cu doi umeri lipiți fără jenă, două palme ce transpiră formând un pumn bipolar și două inimi prea liniștite și prea împăcate una cu cealaltă.

Și asta ce să mai însemne?
S-au stins deja sau abia acum începe rumoarea și tumultul unor vieți trăite pe jumătate și cu greu reîntregite?
Mai fac un pas cei doi stăpâni ai degetelor,  iar inelarul din dreapta e tot captiv. Și își oferă întregul regat pentru un arătător care a îndrăznit să arate cu prea multă cunoaștere și credință spre un chip de femeie.

Și ce femeie și-a găsit să arate. Cu un chip discret, ochi verzi și-o palmă îngustă. O încheietură subțire și o piele prea fină. Până și talia ar putea să i-o țină captivă. Atât e de mică.

Arătătorul se simte, totuși, umil. Este prea aspru și prea necioplit. Se simte umil și tot a-ndrăznit. Și acum se plimbă cu frică încolăcit peste palma îngustă. Are și el încheietura lui. Dar mai robustă, mai groasă, mai lipsită de grație si cu piele mai aspră. Palma-i este mare și ar părea că palma cea îngustă se pierde cu ușurință în căușul celei mari. Încheietura robustă se mai atinge din când în când de incheietura cea fină, dar atracția există. Și este prea resimțită ca să rămână dinstantă. Astfel că cele două încheieturi se lipesc și ele și încep să mocnească în ciuda celor doi stăpâni ce se privesc fără să mai ințeleagă vreun sens al identității lor individuale.

Au ajuns un întreg din cauza unui arătător necioplit, care s-a gândit că poate cuceri cu o unghie îngrijită un inelar.

Cei doi stăpâni mai fac câte un pas. Transpiră tot mai tare și amorțesc de la coate în jos. Sunt legați fără vreo vină și fără cuvânt.

Umerii decid că ei se vor întrece. Ei nu se unesc irațional. Ei vor alege duelul. Și se lipesc cu violență pentru a-și dovedi puterea. Pe stăpâni i-a durut o secundă. Iar pe femeia cu ochii verzi au făcut-o să se clatine din glezne. Dar n-a căzut. Umerii s-au prins și ei bine și au prins-o și pe ea să nu cadă.

Bărbatul, cu inelarul lui cu unghie-ngrijită, se oprește fără preludiu și dezbină mantrele femeii cu ochii verzi. Este din nou pe punctul să cadă, însă palma din stânga și umărul mai înalt o ține destul de bine. O pun înapoi pe picioare.

Cei doi stăpâni ar vrea să se desprindă. E totuși cald. E totuși mult prea multă lume în jur. Să se arunce în colțuri distincte ar însemna fatalul. Pentru ei și pentru cei de pe lângă. Așa că se apropie unul de altul precum o balama demult unsă. Umerii și încheietura sunt acum un cotor rezinstent. Iar ei, stăpânii? Două coperte neajutorate în jurul unei povești nescrise încă. Rămân față în față, cu brațul ei drept și brațul lui stâng amorțite. Se privesc în tăcere și deodată obrajii încep să se miște. Iși zâmbesc. Buzele vor și ele să iasă la luptă. Și se vor uni și ele, probabil, într-o strânsoare mai dulce.

Și iată că le scriu o poveste în timp ce două trupuri sunt strânse compact. Nicio unghie, cât de neîngrijită ar fi ea, nu și-ar putea face loc în strânsoare. Rămân lipiți în timp ce buzele își buc războiul, în sala goală, lipsită de lume, cu mințile lor pline de lume. Pline de nume. Pline de orice. Căci în luptele duse de părți ale corpurilor de care aparțin, s-au năucit destul cât să nu-și mai găsească ordinea gândului.

Și nici nu le-ar fi de folos. Deja se iubesc. Sunt fără salvare.