Lângă aceiași ochi de la început

Read Time:2 Minute, 57 Second

Ți-aș șopti în fiecare dimineață câte un mulțumesc și câte o mică altă dorință. N-ai ezitat niciodată să le îndeplinești, așa cum niciodată nu ai ezitat să mă prinzi de mână și să luăm la pas străzi după străzi, să ne strecurăm printre oameni grăbiți doar ca să admirăm vitrine și să căutăm alte cafenele preferate unde să ne povestim, să mâncăm ceva dulce și să bem ceaiuri aproape reci.

Ești pretențios și alegi întotdeauna ceaiuri complexe, cu flori uscate, parfumate, cu fructe adunate din grădini crescute după dorințele vremii, negrăbite și neatinse, condimentate ușor, cât să te bucure în diminețile reci în care ai mai fi dormit puțin. Dulciurile sunt alese de mine, mereu acrișoare, fără prea multe creme și nu prea colorate. Îmi plac prăjiturile simple, precum cele pe care le pregătea mama acum mulți ani, când încă avea răbdare să aprindă cuptorul și să viseze cu mâinile pierdute printre aluaturi și forme. Au apus momentele de atunci și ne mulțumim acum cu micile cofetării și cafenele de pe bulevard.

Mă gândesc, de fiecare dată când plecăm de acasă, oare cum aș putea să trag de timp, să-l țin pe loc măcar puțin. Câtă liniște și câtă căldură am în palma ta și cu cât regret mă întorc acasă, știind că ziua aceea a trecut și va rămâne doar o amintire vie, acum proaspătă, cândva pe jumătate uitată. Te păstrez în gând cu mare grijă, să nu pierd vreo notă din lucrurile pe care mi le spui și din râsete, să nu pierd vreodată culorile din privirea ta, când mă vezi la finalul unei zile pline.

Mă uit la tine cum întinerești puțin câte puțin în fiecare zi. Îți începi dimineața cu aceleași obiceiuri dintotdeauna. Nu te-ai schimbat deloc și totuși ceva din univers ține cu tine. Printre firele mele de păr, răsar deja cele albe, sunt riduri fine care se desenează nestingherite pe sub ochii mei verzi, în colțul buzelor, pe frunte. Nu le-ai observat. Le ascund eu prea bine sau încă ești pierdut în primăvară.

Odată cu magnoliile ne-am prins de mână pentru prima oară, într-o seară de primăvară târzie, la apus, cu un pahar de vin și cu mult timp înainte pe care să ni-l tot împărțim. Ne povestim nestingheriți de atunci. Ne povestim zilele simple, uneori gândurile, alteori amintiri sau dorințe. Eu în scris, tu în dragoste, unul mai poet decât altul, eu în cerneală, tu în atingeri. Nu te-ai schimbat și nici nu-mi doresc.

Acum, te văd mai fericit ca niciodată, mai împlinit, mai plin de viață. Câteodată mă întreb dacă sunt eu motivul bucuriilor tale și dacă da, cum de nu te-ai stins până acum, așa cum face oricare altul după ani întregi de povești lângă aceiași ochi de la început.

N-am mai lăsat scrisori. Nici pentru tine și nici pentru vreun Moș Crăciun. Ai știut prea bine ce să-mi lași în fiecare an sub brad, pe noptieră, în viață. Dar anul ăsta, parcă dorințele cresc și mi-aș dori timp, mi-aș dori zile mai lungi, mi-aș dori mai multe seri precum cea dintâi. Nici eu nu mai știu ce să-mi doresc atunci când le am pe toate și toate-mi sunt pe măsură, mă bucură și mă împlinesc.

Moș Crăciun ne salută din drum și trece mai departe. Pe la noi nu mai are ce să lase.

Ne-a adus și am rămas.

Recunoștința va înflori, la fel cum vinurile din cramă se pârguiesc odată cu anii.