1
0
(…..)
Magnolia din bibliotecă nu s-a uscat. Încă miroase discret, precum în prima zi în care ai furat-o de pe stradă, într-o noapte târzie de vară, când încă eram doar noi doi. Ne plimbam mult. Ne povesteam și ne șopteam tot felul de gânduri și amintiri. De atunci, gesturile mici și privirile fugare au rămas reflexele unei iubiri sedimentate cu răbdare și cu multă grijă. Nu-mi amintesc decât magnolia aceea firavă. Alte flori n-au urmat. A fost o promisiune spontană, parfumată, pe care mi-ai făcut-o din micile sclipiri de romantism pe care l-ai negat din prima zi în care ne-am cunoscut.
Te-am citit în multe seri cu mai multă bucurie și intrigă decât am citit vreodată vreunul dintre volumele de pe rafturi. Lucrezi până târziu, la masa din sufragerie, cu laptopul deschis și teancuri de foi. Câteodată îți pui ochelarii, alteori tânjești după ceva cald care șă-ți mai țină ambiția trează. Știu cât de grea ți-a fost ziua după cât de adânc semnezi cu stiloul și îmi dau seama ce ți-ai dori mai cu ardoare următoarea zi, după ceaiul pe care alegi să ți-l pui în cana ta verde. Când îți pui iasomie visezi la odihnă, la vacanțe prin locuri pustii și răcoroase. Alteori îți pui scorțișoară, cu gândul că te vei trezi mai devreme decât de obicei și îți vei lua din nou locul la masă. Te privesc de pe canapea, de pe singurul loc confortabil din casă. Acolo mă așez de câte ori am de lucru și îți fur câte un zâmbet de pe deasupra ochelarilor mei. Ai muncit mult și îmi amintesc ce dorințe îmi puneam cândva. Pe multe le-ai îndeplinit în pauzele de prânz ori noaptea târziu, printre alte priorități și printre alte întâmplări. Dar tot ai reușit.
În primele nopți, când încă nu ne gândeam că vom împărți cana ta verde în fiecare dimineață agitată, eram copii. Ne plimbam de mână pe stradă. Nu ți-a plăcut nicioadată să te țin de braț. Nici măcar în serile de sărbătoare. Ai preferat dintotdeauna să-mi simți degetele cum se pierd printre ale tale, să te joci cu unul dintre inelele mele când te fură liniștea și gândurile în mijlocul străzii și să mă strângi discret când zăreai înghețata mea preferată la colț.
Ai păstrat magnolia aceea mult timp prin buzunarul sacoului până să-mi amintesc să ți-o cer. Și tot din romantism mi-ai oferit-o într-o dimineață la masă, câteva zile mai târziu, păstrată cu grijă. Din același romantism atent negat.
Mă uit la tine și mă gândesc la diminețile când trec pe lângă ferestrele înalte ale restaurantului nostru preferat. Îmi amintesc de prima seară acolo, așezați odată cu apusul la masă. Îmi amintesc de rochia verde, de pantofii mei incomozi, de mâinile aspre pe care mi le încălzeai cu grijă prin buzunarele paltonului tău, în timp ce urcam fără grabă să mâncăm ceva simplu, lângă un vin bun. Îmi povesteai multe, despre ziua ta și despre ce ți-ai dori. Cât am râs în serile acelea și cu câtă bucurie și cu cât dor îmi continui drumul, parcă văzându-ne pe partea cealaltă de drum, plecând pe jos spre casă, parcă mai fericiți.
Mă întrebi câteodată ce mi-aș dori și probabil ai râde să afli că îmi doresc tot o magnolie albă, dar nu un copac, ci o singură floare, furată cu aceeași discreție și inocență. În ziua în care la noi acasă nu vor mai exista magnolii, nici măcar uscate pe rafturi, vom ști că ne-am ținut de mână pentru ultima oară.
Poate că vom îmbătrâni cândva, vom încărunți și vom uita primul sărut, vom uita dacă ne-am iubit ieri sau dacă ne-am supărat din vreun lucru mic.
Nu adormim îmbrățișați și nici nu ne căutăm prea mult. Avem, totuși, lumile noastre pe care ni le cutreierăm singuri în somn, în aceeași poziție odhnitoare, aproape sfidătoare pentru amoruri și romanțe. Sunt dimineți în care vrem să ne găsim pe mijlocul aceleiași perne și preferăm să ațipim pe vreme rece, să ținem ferestre deschise toamna și iarna și să ne scufundăm în odihnă sub pătura noastră atât de plăcută și de grea peste umeri. Te simt acolo și îmi e destul. Câteodată te caut și adorm cu capul pe spatele tău. Nu mă simți și nu te trezești, dar îmi cuprinzi umerii dimineața și te mai odihnești așa pentru alte câteva minute înainte să te ridici, să te pregătești și să pleci.
În geanta mea cu pixuri și caiete mai ascund uneori bomboane. Mereu am purtat genți mari, încăpătoare, să pot aduce acasă flori, fructe, pâine proaspătă și alte lucruri mici care îmi sar în ochi prin vitrinele care îmi ies în drum. Nu-ți plac dulciurile și ai prefera oricând nucile și merele în locul unei prăjituri, însă bomboanele cu cireșe amare îți sunt apropiate de amintiri și le aștepți nerăbdător în zilele importante din viața ta. Întotdeauna ți-am oferit câte cinci, ca pe un număr de basm care să ne poarte noroc, trei adunat cu doi, într-o însemnătate suficientă pentru o viață liniștită, trăită bine, cu crema dulce acrișoară pe varful limbii, cu ceai la amiază și alte povești în fiecare zi ce va mai urma.
(…..)
Average Rating