0
0
(…) din intimitatea casei lor, nu se aude nimic. Ai crede că nu stă nimeni acolo, în casa aceea plină de flori și de cărți. Din curtea lor, zboară cele mai frumoase păsări către țările calde, odată cu primul măr ce cade pe pământul lor. Le vezi cum se înalță și dispar. Și tot așa discret se întorc, la primul foșnăit al salciei de lângă zid, la început de primăvară. Draperiile sunt mereu trase deoparte, pentru ca toată lumina să le aparțină. Poate intenționat, sau poate din greșeală, în dreptul ferestrei dinspre stradă stă o măsuță care șoptește. Acea măsuță povestește tuturor despre dragoste, când două pahare îi rămân uitate dimineața, despre bucurie când are o vază plină de flori albe, despre griji când tremură sub două cărți groase și pline de semne și despre toate plăcerile unor vieți despre care nu se știe nimic, atunci când pe masă, observi din stradă, boluri pline de fructe și de bomboane. Într-o singură zi a fiecărei luni, pe măsuța aceea se văd două hârtii mov șomoiogite. Nu știe nimeni cum au ajuns acolo și cine le aruncă până la asfințitul următoarei zile.
În casa lor, nu se aprind lumini. Doar soarele și luna colorează bibliotecile și fotoliile care se văd în casa aceea. Când se întorc ultimele păsări ale pământului lor, draperiile înconjoară măsuța ferestrei dinspre stradă. Este singura zi din an când măsuța tace iar păsările cântă. La amiaza acelei zile, din curtea lor se aud râsete, se aud pași, se aude viață. Soarele și luna le aparțin lor în noaptea aceea, doi oameni ale căror umbre se văd prin draperiile subțiri dansând. La primul răsărit, ferestrele sunt din nou goale. Dacă privești atent, printre piciorul drept al măsuței și dulap, se vede un covor alb, cu un colț veșnic întors. De sub acel colțișor sucit, se vede un stilou uitat deschis. Penița lucește când luna se umple și tot măsuța șoptește. În umbra piciorului drept al mesei, pe lemn sunt scrise rânduri (…)
Average Rating