0
0
Despre evoluția economică a României am scris deseori. Am punctat atât reușitele, cât și nereușitele. Am arătat problemele structurale ale dezvoltării economice, erorile de guvernare, fapt pentru care fie am fost privit ca pesimist sau negativist, fie am fost criticat de partizanii politici ai unui partid sau altul aflat la guvernare. Iar când am arătat faptul că România a ajuns la un nivel de bunăstare neatins niciodată în istorie, mulți au protestat, mulți au ridicat din sprâncene a neîncredere.
Toate afirmațiile mele sunt sprijinite de cifre oficiale, de analize ale experților și analiștilor economici. Prin urmare, datele economice sunt reale, chiar dacă există contradicții între ele, și mai ales între ele și percepția publică sau particulară. România a recuperat vertiginos mare parte din decalajul economic istoric de dezvoltare față de Occident, dar bunăstarea este inegal distribuită în societatea românească. În plus, există serioase probleme cu modelul economic de dezvoltare, cu multitudinea de deficite (comerciale, bugetare), cu inegalitatea sistemului de taxe, etc.
Spuneam că România a recuperat masiv din decalajul economic istoric față de Occident. Nu doar România a reușit asta, toate țările est-europene membre în Uniunea Europeană și NATO au reușit acest lucru, acest miracol economic. Iar România este prima în topul acestui miracol. Se mai poate observa din graficul de mai jos că țările iliberale, Polonia, dar mai ales Ungaria lui Viktor Orban au o creștere lentă în ultimii ani, pe când România crește accelerat depășind Ungaria și suflând în ceafă Poloniei. Încă o dovadă că mândria patriotardă, iliberalismul sau suveranismul sunt contraproductive economic.
În graficul următor, se poate vedea faptul că salariile au crescut în mod real cu aproape 200% în 15 ani, adică practic salariile românilor s-au triplat în termeni reali (ținând cont de inflație). Spectaculos, nu?
Cu toate acestea, inegalitatea socială este cea mai mare în România, riscul de sărăcie este cu mult mai mare la noi decât media europeană. Bunăstarea nu este echitabil distribuită. Cauza o reprezintă ineficientele sau greșitele programe sociale, modul inechitabil de repartizare a sarcinii fiscale. Iar aceste probleme socio-economice reale sunt exacerbate de pescuitori în ape tulburi, de populiști fără soluții reale (altele decât întoarcerea la un trecut clamat glorios dar care a fost trist). Iar populiștii clamează vina UE pentru sărăcia românilor, când de fapt este tocmai invers: românii o duc mult mai bine, iar Uniunii Europene îi datorăm posibilitatea acestui miracol economic.
Statul a fost câștigător net al evoluției prețurilor. Statul român a făcut risipă de declarații, de bravadă, de acțiuni ineficiente care mai mult au încurcat decât au ajutat. Pe scurt, deși a acuzat speculanții și a plâns cameleonic de grija românilor, în fapt, statul și-a frecat mâinile de bucurie că inflația îi majorează veniturile din taxe.
Astfel, în anul 2022, din cele 80 miliarde lei creștere de venituri, 61 miliarde lei au venit din inflație. În anul 2023, din cele 61 miliarde lei creștere de venituri, 45 miliarde lei au venit din inflație.
Inflația este o taxă, una ascunsă. Cu alte cuvinte, așa zisa bună guvernare clamată de guvernanți a constat în ciuruirea buzunarelor românilor.
Suntem primii în Europa la inflație, pentru a patra lună la rând, la o valoare triplă decât media europeană. Vorbe, nu fapte, nu? Cam la atât se pricep guvernanții noștri.
Prețurile plafonate ale energiei sunt și rămân mult mai mari decât prețurile pieței libere. Guvernanții văd aici o victorie a plafonării, dar este tocmai invers. Prețurile energetice pot fi mari, sus până la limita plafonării sau chiar peste (căci se supraimpozitează), dar dacă au scăzut, au scăzut datorită legilor pieței (raportul dintre cerere și ofertă). Creșterea prețurilor energetice a fost găina de aur care a alimentat bugetul de stat al ultimilor doi ani de zile (și inflația la modul general).
Incoerența și lăcomia statului este dată de următorul exemplu în care companii ale statului dau fiscul în judecată pentru supraimpozitare retroactivă!
Noroc cu mediul privat care face performanță economică. România are potențial mare de dezvoltare, continuă să fie atractivă. În energie, cu atât mai mult sunt oportunități mari, este o ”foame” imensă de energie în lume. Eolienele, fotovoltaicele și resursele mari de gaze naturale fac din România un posibil hub energetic, cu o șansă uriașă să devină un actor economic relevant.
Piedicile puse de guvernanți economiei încep să fie devoalate de cifre. Economia stagnează sufocată de taxele noi/mărite, dar cel puțin statistic este evitată recesiunea tehnică.
https://cursdeguvernare.ro/cresterea-anuala-a-economiei-in-t1-doar-01-pib-ul-se-agata-de-consum.html
O cauză importantă a stagnării economice a ultimelor două trimestre este datorată industriei. Sigur, după anul 1989 am avut o așezare a economiei, iar acum structura ei este mai apropiată de modelul european. Încă avem mai multă industrie decât Germania și cu mult mai multă decât Franța (în procente PIB, desigur). Totuși, industria este strâns legată de piețe europene (care suferă și ele). În plus, industria are probleme de competitivitate pe anumite sectoare ale ei. Să nu uităm că statul a aruncat povara crizei energetice pe spatele firmelor (inclusiv din industrie), asta în timp ce i-au crescut masiv veniturile din energie.
Se poate vorbi și de o așezare a sectoarelor industriale. Sectoarele în care nu există inovare, în care există mult lohn, nu pot performa.
Guvernanții caută aspecte pozitive acolo unde nu sunt. Dacă anul trecut se lăudau cu scăderea prețurilor la legume și fructe în sezonul de vară (fapt normal, banal) și îl echivalau ca efect al politicilor guvernamentale, acum se laudă că vor avea excedent bugetar în luna mai, fapt posibil doar pentru că pensiile au fost plătite anticipat în luna aprilie (adică înainte de Paște). Guvernul în mod real nu a reușit să aibă nici măcar banalul excedent bugetar din luna ianuarie.
Ca punct negativ, avem o evaziune fiscală mare, de cca 10% PIB (din declarații oficiale). Se mai adaugă alte cca 5% PIB de excepții fiscale acordate unor categorii economice. Și ca un corolar, ineficiența ANAF în colectarea taxelor (cele mai mici venituri bugetare în % PIB din întreaga Europă).
Nu avem venituri bugetare, dar ne permitem salarii pentru bugetari într-o valoare mult mai mare decât posibilitățile reale. România alocă 29,94% din veniturile bugetare pentru salariile bugetarilor; media UE este de doar 21,81%. Cu alte cuvinte, statul nostru are venituri mici, salariile și pensiile atârnă greu și nu mai rămân suficienți bani pentru servicii sociale de calitate (pentru spitale, școli, autostrăzi, protecție socială, etc.). România cheltuie 10% PIB cu salariile exact ca UE, numai că UE colectează 45,9% PIB în timp ce România colectează doar 33,6% PIB!! De aici, rezultă un model economic cu două Românii, una în avânt economic, cu multe locuri de muncă bine plătite, și alta în care locurile de muncă sunt puține, iar salariile sunt mici. În consecință, suntem departe de modelul economic european al distribuției bunăstării, fiind mai aproape de un model incipient capitalist (sau american) în care unii se descurcă, iar mulți alții nu.
Avem o taxare mare a muncii în România. În România munca se taxează cu 43% din salariu, pe când în țările dezvoltate munca se taxează cu 35% din salariu. Cu alte cuvinte, într-un an de zile, salariatul român pierde salariul pe o lună comparativ cu unul din țările dezvoltate. Deci, românii muncesc pentru 11 salarii pe an sau o lună fără plată anual!! Iar cei mai afectați sunt cei cu salarii mici, tocmai votanții captivi ai guvernanților!
Este an electoral, iar românii așteaptă ”să li se dea”; de fapt, așa au fost obișnuiți de guvernanți. Căci, nu toți vor primi, unii vor primi mai mult decât alții, iar primii serviți vor fi primii și singurii câștigați. Numai că, întotdeauna există o notă de plată atunci când se distribuie beneficii contra voturi. Iar nota de plată o vor plăti tot românii; o notă de plată care este deja supraîncărcată și își așteaptă scadența post-electorală.
Joaca cu economia este periculoasă; ea devine apanajul multor decidenți politici, nu doar în România. Cei care se joacă azi cu economia nu au nici minime cunoștințe economice, ei uită prea ușor lecții recente ale istoriei.
Radu Burnete, director executiv al Confederaţiei Patronale Concordia spune că ”Guvernele occidentale, inclusiv al României, vor sparge multe oale până vor învăța din nou că statul are ce să reglementeze în economie, dar e bine să o facă cumpătat, circumspect și doar dacă este necesar. În absența moderației, apetitul intervenționist se va termina cu un deranj semnificativ”. Câteva teme (ciorbe reîncălzite) care pot genera efecte negative:
• ”Plafonările de preț și marjă vor dezechilibra multe piețe. Prețul și profitul sunt și niște semnale. Ce semnalizează? Că un bun a devenit mai rar și n-ar fi rău să consumăm mai puțin. Sau să investim în producția respectivului produs fiindcă se pot face bani frumoși acolo și, în timp, asta duce și la reducerea prețurilor. Care prețuri pot semnala alteori un monopol care ar trebui investigat sau schimbarea unor preferințe ale consumatorilor cu mult înainte ca sociologia să vină din urmă. Prețurile sunt esențiale pentru deciziile de investiții și indispensabile dacă vrem să decarbonizăm economia. Statul poate influența prețurile și marjele atât în sus, cât și în jos prin politici fiscale sau sociale. Plafonarea este cea mai proastă dintre toate variantele și o văd din ce în ce mai des: la energie, la alimente, la produse financiare.
• Naționalismul economic ne va aduce produse mai scumpe sau mai proaste. Sau ambele. Există motive întemeiate pentru care ne specializăm economic la nivel de bătătură proprie sau internațional. Niciunii nu putem produce eficient toate lucrurile de care avem nevoie, niciun om și nicio țară. Este de dorit un grad de reziliență față de state care nu ne sunt tocmai prietene, dar grijă mare la un paradox al securității valabil: securitatea (sau reziliența) maximă este imposibil de scumpă și duce la ruinarea celei sau celui care se dorea protejat în primul rând.
• “Politici industriale” sună bine în teorie dacă cei care trebuie să le facă în practică sunt în stare de așa ceva. Sau dacă sunt capabili să se coordoneze cu alți planificatori din alte țări. Când comerțul internațional este liber, țările se specializează. Când toată lumea are politici industriale, ce facem când ele se bat cap în cap? Chiar credem că putem cu toții să producem microcipuri? “Direcție industrială” ar suna mai bine, nu zice nimeni să nu avem planuri și obiective.
• Crearea unor campioni naționali în anumite industrii, deținuți de stat sau puternic influențabili de către acesta, se transformă cu repeziciune în risipă și servicii îndoielnice cu un sistem politic și administrativ corupt și netransparent. Măcar în cazul companiilor private există un prag al ineficienței sub care consumatorii îți întorc spatele și dai faliment.”
Concluzia domnului Burnete este clară: ”Pentru țările mici și medii din această parte a lumii, fiindcă trebuie să fim conștienți de istoria, cultura și caracterul nostru, pariul care a dat rezultatele cele mai bune a fost cel al unor economii libere, deschise și fără intervenționism lipsit de cumpătare. Ar fi bine ca politicienii noștri să înțeleagă sau să reușim să le explicăm că apetitul lor pentru a lovi fiecare cui din economie cu cel mai mare ciocan pe care-l au trebuie să rămână limitat. Au cam prins gustul și o să se lase cu multe cucuie”. România s-a dezvoltat prin liberalism economic, prin legile pieței, iar intervenția statului doar a creat probleme, obstacole și frâne în calea dezvoltării. Plăcerea sau ambiția unora de a modela economia fără ai pricepe resorturile, de a pune amprente ideologice nu poate fi decât negativă.
Deficitul bugetar este scăpat de sub orice control, tot ce contează pentru guvernanți este perpetuarea la guvernare. Guvernanții profită de războiul din Ucraina, din faptul că UE este tolerantă (în fond are destui iliberali autentici care fac discordie și blochează cât de mult pot buna funcționare a Uniunii Europene și nu-i mai trebuie unul în plus). Despre problema unui deficit mare am mai vorbit. Este vorba de un trai peste posibilități pe seama generațiilor viitoare. În plus, un deficit bugetar mare te face extrem de vulnerabil la crize și convulsii sociale. Mai mult, deja dobânzile plătite în contul datoriei publice ajung la cca 2% PIB, adică cam cât ar fi trebuit să cheltuim pentru apărare (dar nu am făcut-o). Iar, colac peste pupăză, mai mereu ne-am împrumutat peste consum și nu pentru investiții (investiții care aduc plus valoare, care aduc dezvoltare și creșterea nivelului de trai prin calitatea serviciilor publice oferite).
Economia României are lumini și umbre. Are multiple aspecte pozitive, este caracterizată de o creștere miracol după anul 2000. Mediul privat performează, salariile cresc acolo unde există o concurență reală pe piața muncii. Economia românească performează în industria auto, în IT, în transporturi, în energie; prin firme private (fie ele multinaționale, fie ele firme autohtone). Capitalul străin continuă să investească în România.
Dar, simultan avem și aspecte negative: există inegalități sociale, infrastructura a rămas în urma timpurilor (la nivel de spitale, de autostrăzi, de căi ferate, etc.). Avem deficite comerciale mari, chiar și acolo unde nu ar trebui (legume-fructe, industria alimentară). Avem un sistem ineficient de taxe, inechitabil (taxe mari pe muncă), un sistem cu prea multe privilegii (pensii speciale, exceptări de taxe) pentru cei mai puțin săraci. Avem deficite bugetare an de an, extrem de mari, care produc convulsii sociale când suntem loviți de crize. Avem o hemoragie imensă de români care au părăsit hotarele țării pentru un trai mai bun și pentru respect din partea statului (oricare ar fi el, respect tradus prin servicii publice de calitate). O hemoragie așa cum doar Siria mai are, dar Siria este un stat aflat în război civil. Și, consecința este că avem nevoie de tot mai mulți imigranți pentru a acoperi piața muncii (imigranți care vin din Asia, în general). Avem un sistem de pensii împovărat de numărul prea mic de salariați care îl susțin, care va fi agravat periculos de scadența pensionării ”decrețeilor”, un sistem care depinde de evoluția economică, un sistem de pensii construit ca o schemă piramidală; în tot acest timp se pun piedici pilonului II de pensii, singura formă sustenabilă de pensii publice.
Miracolul economic al României a fost posibil datorită apartenenței la UE și NATO, datorită infuziei de capital străin, datorită fondurilor europene. Dar, economia românească are nevoie de continuă sofisticare, de adaptare la piață, de trecere la un alt nivel de dezvoltare, de depășirea barierelor, de maturizare (căci nu este departe ziua în care ”dopajul” fondurilor europene se va reduce/înceta căci deja nu mai suntem ruda săracă a europenilor). Multe provocări pentru economia României în orizontul apropiat. Dar, deși clasa politică ne face să fim tot mai pesimiști, efortul inteligent al românilor (antreprenori și salariați) ne dau motive de optimism. Economia României își poate continua miracolul economic și poate intra în rândul țărilor dezvoltate. Suntem contemporani și parte a acestui miracol economic fără egal în istoria României. Orice alte epoci zise de ”aur” (fie perioada regelui Carol I, fie perioada interbelică, fie perioada comunistă) pălesc în fața epocii actuale; abia acum recuperăm (și încă masiv!) decalajul istoric de dezvoltare economică față de Occident. Viitorul este deja azi!
Average Rating