0
0
Toate florile albe din lume și-ar fi dorit să înflorească primăvara, odată cu cireșele din colțul străzii. El s-a gândit mult pe care s-o aleagă pentru a-și însenina după-amiezile proaspete și a lăsat să crească, într-un colț din mijlocul lumii, o magnolie albă, cu miros curat și trunchi viguros.
Pe strada cu magnolie trec numai doi oameni, într-o singură zi din an. În restul timpului, magnolia se ține semeață prin frig și furtuni, așteptând răbdătoare acea zi când va putea înflori. Primăvara este momentul ei de liniște, când soarele o încălzește din adâncul pământului și până la vârfuri.
Magnolia are o singură creangă plecată spre stradă, pe care înflorește, în singura zi când oamenii trec, o floare micuță pe care unul dintre ei s-o poată fura. Știe că florile rupte până acum au ajuns prin povești, prin cărți și prin vitrine.
În fiecare vară, mirosul de flori uscate alunecă de la balconul casei lor, amestecat cu mirosul de fructe dulci, migdale și cafea caldă. Nu știe nimeni unde se ascund cei doi oameni când afară nu mai e primăvară, dar toți le știu parfumul gurmand, obișnuințele din fiecare notă și, din când în când, gândurile târzii cu lumânări vanilate aprinse. Magnolia se îmbie și se leagănă în mirosul istoriei lor păstrate cu grijă. Știe că îi hrănește și îi crește an de an cu floarea de pe ramura plecată spre stradă.
Salcâmii știu multe povești despre ei, de când erau încă tineri și se plimbau mai mult de o zi. Numai salcâmii știu încotro să se legene pentru a le atinge balconul cu răcoare și numai salcâmii știu când să-și scuture frunzele toamna, pentru ca un alt soare, mai roșu, să le aline trecerea prin timp.
Cei doi oameni se trezesc la amiază, când soarele își leapădă razele cele mai colorate în pragul casei lor și ațipesc odată cu luna, după ce au tors fir cu fir razele în gene. Își țes între umeri lumină și se iubesc sub luna plină, pregătind răsăritul de-a doua zi.
Magnolia îi așteaptă răbdătoare. Mereu au venit. Îi aude cu mult înainte. Primii pași pe asflat și-i pun împreună, cu aceiași pantofi incomozi pe care i-au purtat de fiecare dată. Îi încalță o singură zi din an, asftel că n-au avut timp să se lărgească și să le îmbrace tălpile armonios. Când luna plină urcă din pământuri spre cer, oamenii apar la braț în capătul străzii. Magnolia se agită și își desface florile albe. Dacă ar ști ei că le miros buzunarele și palmele a cireșe uscate și lăcrămioare.
În alți ani, ea avea în pumn lăcrămioare, în timp ce el strângea în pumn sâmburii cireșelor pe care le mânca din buzunare. Încă au palmele lipicioase și merg la braț, cu palmele deschise, pesntru a-și curăța degetele de oameni mari cu vremea curată de afară. Sunt amândoi îmbătrâniți, dar ochii lor trădează multe vieți trăite împreună. Sunt colorați, sunt vii și plini de soare. Din două anotimpuri care se privesc, tot cerul se deschide și doar magnolia tresare.
El rupe cu grijă floarea căzută spre stradă și i-o oferă ei, cu bucuria unor ochi verzi care se luminează. Ea miroase cu grijă petalele albe și ascunde floarea în buzunarul de la haină. Printre degete simte că acolo mai sunt alte flori uscate, niște bomboane și o agrafă cu perle.
În capătul străzii, cei doi se opresc o secundă. Se apropie fără sfială și le curg de pe umeri țesăturile luminoase.
Din dragostea cusută cu răbdare și grijă în mijlocul nopții, ei aduc răsăritul în lume. Deschid cerul cu ochii lor vii și toată primăvara miroase a cireșe, migdale, cafea și magnolii.
Sub cireșul din colțul casei lor, cresc lăcrămioare.
Sub magnolia din colțul străzii lor, începe să crească un cireș, dintr-un sâmbure pe care unul dintre ei l-a aruncat acum un an.
În viața lor trăită cu lună și cu soare, mai este loc să crească un trunchi.
Average Rating