0
0
Dintre toate lucrurile mari și mici care i s-au întâmplat într-o viață, el a preferat să memoreze numai unul. O singură zi, dar pe de-a-ntregul, fără pauze de gândire și fără să-i scape detalii. Chiar și acum, după multă vreme, povestește fără tihnă, fugindu-i gândul din pragul frunții până departe în lume și timpul de sub tălpi până la tâmple.
Ei îi este greu să-l descrie. Am văzut-o de atât de multe ori ezitând. Nu a știut niciodată câte cuvinte să-i pună pe umeri ca să-l înalțe fără să-l agite sau cum să le așeze ca să atârne egal. Unul în plus pe un umăr, l-ar îndoi și s-ar pleca, iar pe ea, n-ar mai privi-o drept, ci dintr-o parte. Din partea aceea pe care timpul ei s-a obișnuit s-o cutreiere în alb.
Ea, ascultându-l cum își întinde spre cer singura memorie vie pe care o are, s-a hotărât să-l deseneze ca pe o pădure plină de soare. Să-i pună trunchiul înalt și puternic la mijlocul unui urcuș abrupt. Să-i pună ramuri verzi, cu privirea spre soare și spatele spre toată umbra unei naturi care cândva ar vrea să-l legene prea tare. În pădurea ei, nu mai exista alți pomi, dar se vede zburând, aproape de vârful stejarului desenat cu atenție, o pasăre mică. Singura amintire pe care stejarul o știe. O pasăre mică, mică, ce cântă numai când liniștea sună. Penele ei au culorile pământului și doar cel ce-și pleacă ochiul spre pânză, cât să-i simtă zborul printre gene, ar putea să-i observe privirea.
Pasărea asta mică, mică, are doi ochi mici, in care tot verdele stejarului arde în mirosul toamnei târzii.
Ea știe să tulbure cerul, fără să-i pună nori și fără să-l scape de soare. Nici ploaie nu-i desenează și nici frunze uscate pe jos.
Când își privește pădurea, închide ochii, inspiră și tace. Tot focul din ochii păsării mici răsună în gândul ei mare și ramurile stejarului încep să trosnească, să învie și să vorbească. Ea îl ascultă în somn cum povestește despre ziua în care a cunoscut o pasăre mică și dintr-o dată s-a făcut pom. Despre cum a băut apă din paharul din care ciugulise pasărea mică și s-a-nălțat din inima naturii pănă la cer. Când ea deschide ochii, el se oprește, dar nu își uită versul și pivind pasărea mică ce a devenit om, îi amintește despre asfințit, când și-a pus aripa mică pe ramura lui cea mai de sus și cu singurele două frunze uscate pe care le avea, i-a pus viață în privire și a făcut-o om.
Ea, pasărea mică, mică, îl ține verde, într-o primăvară eternă ce-i scapă din scânteile ochilor mici, pe ramura pe care cândva atârnau două frunze uscate.
În timp ce stejarul și pasărea mică descântă dimineața, la umbra naturii, se înalță o linie fină.
Average Rating