0
0
El coboară liniștit. Verile nu i-au fost niciodată pe plac și nu se agită. Ar prefera un colț pustiu de munte, unde să-și piardă gândurile mai puțin utile. Le-ar lăsa uitate și s-ar întoarce un om mai simplu, mai ușor, mai liniștit decât a coborât astăzi la prânz. De obicei se trezește devreme, fără alarme sau vecini zgomotoși. Se trezește cu mintea lui plină și grea, pierdută în adâncimile pernei îngălbenite. A tot încercat să o spele cu fel și fel de substanțe, dar vremea refuză să iasă din cusături. Măcar de ar fi fost o vreme ceva mai rece, să nu mai întoarcă perna de pe o parte pe cealaltă înainte să adoarmă.
Își strecoară degetele goale printre canapelele și fotoliile din casă, își admiră tabloul din colț, un tablou mai vechi, pe pânza căruia cineva desenase puțin dintr-un oraș preferat. De câte ori se oprește acolo, i se face poftă de cafea. În colțul picturii se vede o cafenea micuță, surprinsă doar pe jumătate. Doar acolo îi fuge ochiul și se gândește cu ardoare la cele două scăunele maronii și la măsuța de lemn de la intrare, rămase goale în acea dimineață ploaiasă, desenată în nuanțe aurii. Pe etajera de sub tablou, ține lăcrămioare uscate. Nu le-a pus el acolo, dar le-a uitat ea. A mai uitat și un bol de cristal plin cu bomboane colorate și un caiet în care își scrie din când în când idei. Ea se trezește mai târziu și caută mai întâi cana fierbinte și abia apoi cafeneaua din colț.
Bucătăria nu e un loc potrivit pentru el. Prea multe farfurii albe, simple și prea multe pahare la fel de simple. Pe blatul de lângă ușă, o magnolie așteaptă primăvara. Oftatul lui o stârnește să înflorească. El așteaptă toamna.
Pe tălpile lui goale nu se lipește nimic. Nu există urme de praf șinici firimituri. În casa lor nu se mănâncă prea des. În casa lor se bea vin și se scriu povești. Unul le scrie și altul le spune. Și dacă vreodată se trezesc în același timp să privească măsuța din tabloul de deasupra lăcrămioarelor uscate, măcar o poveste ar rămâne simplu trăită în jumătatea de zi pe care și-ar iubi-o pe canapea. În paharele acelea simple care nu îi plac lui, vinul se amestecă ideal cu flori de tei, cu puțină miere și doar un praf de scorțișoară uitată de toamna trecută. În cafea și în ceai aruncă cireșe amare proaspăt culese și lasă prin casă mirosurile unui ciclu întreg de anotimpuri. Ea se trezește când simte că s-a împlinit primăvara și îl agită și pe el într-un ritm confortabil pntru amândoi. Nici ei nu îi place nisipul și nici soarele nu îi este mai prieten. Preferă umbra copacilor înalți și adierile răcoaroase ale pădurilor care i-ar cunoaște numai pe ei și poveștile lor.
El urcă liniștit, cu o tavă încarcată cu ceai, cafea și lăcrămioare uscate. Se duce să-și înceapă o poveste mai nouă, într-o zi fără ploaie și fără vânt. Se gândeșe la cafeneaua pe jumătate pictată și la oamenii care s-ar căuta din priviri la măsuța de lemn uitată.
Average Rating