
(…….)
Îmi așez pe o farfurie câteva fructe pline de zeamă, pline de gust, pline de toate memoriile mele parfumate.
Nu știu cum au putut să-mi scape niște flori atât de simple și de frumoase precum magnoliile. Dacă nu ai fi răpit pentru mine o floare, poate că nici nu aș fi observat că pe strada mea sunt magnolii albe. Iar dacă nu mi te îndeplineai la timp, probabil că nu aș fi aflat vreodată ce miros curat și elegant au florile acestea. Le-aș fi admirat, însă nu aș fi îndrăznit să le miros de una singură.
Am uscat cu grijă magnolia noastră și am așezat-o în colțul cel mai luminos al casei, înspre care îmi îndrept eu toate dorințele atunci când mă trezesc. Încă mai are puțin parfum și încă mai seamănă a floare.
De fiecare dată când o duc spre nas, mă întorc într-un timp mai cald și mai drag decât a reușit să afle Proust mușcând din madlena copilăriei sale.
Dacă ar fi să-ți cer ceva mai complicat, ți-aș cere numai două neputințe. Ți-aș cere timp care să ne ajungă și un buchet de magnolii albe, cu petale proaspete, care să se ofilească numai atunci când ochii mei verzi s-ar stinge într-ai tăi.
Ce mai copac al vieții suntem și noi în privirile universului. Eu, cu magnoliile pomului nostru înșirate la gât, tu, cu magnoliile pomului nostru ascunse la spate.
(……)
Average Rating