0
0
Aștept primăvara în fiecare dimineață începută mult prea devreme, cu privirea uitată pe străzile goale și cafeaua răcindu-se într-o cană prea mică.
Din spatele perdelelor albe, orice copac de pe strada l-aș povesti drept cireș. L-aș umple de flori și de fructe, de păsări și de frunze verzi.
În pijamaua prea roz și paltonul prea negru, prefer să ies pe balcon, să-mi încep liniștită cafeaua deja mult prea rece.
Singurul lucru destul îmi e primăvara.
Mă uit la asfaltul umezit de nehotărârea unor zile care țin la februarie, dar care tânjesc la ploile verii.
Aștept primăvara în fiecare dimineață începută mult prea devreme, cu privirea uitată pe străzile goale și cafeaua răcindu-se într-o cană prea mică.
Două guri de cafea au agitat lumea și străzile toate se umplu de oameni. Din tot haosul ce s-a scurs de pe farfurioara cănii mele, încearcă să auzi doar tocurile femeii care privește asfaltul și caută cireșe prin tei.
Mersul îi este ritmic, ai putea să-l inveți. L-ai recunoaște apoi dintre miile de alte sonete și ai putea să desenezi un chip. Cu ochii nu prea mari si pielea nu prea albă.
Praful răscolit sub balcon nu mă ajunge și pot să gust din cafeaua de pe linguriță. Pe deget mi se prinde puțin din zațul de pe marginile cănii și las destinul să își facă jocul. Arătătorul meu pătat devine artist și cere o palmă întreagă să te scrie în versuri pentru sonetul incomplet al pantofilor de pe asfaltul umed.
Pun farfurioara pe un pervaz și rămân cu o poveste rotundă în palmă. Liniile vieții sunt prinse la mijloc precum cei doi oameni care așteaptă sa treacă strada la braț din mulțime.
Parfumul meu mult prea dulce le gâdilă nasul și își impart un sărut la celălalt capăt de drum.
Nu mai e atât de devreme, însă e mult prea târziu să îmi termin cafeaua.
Renunț la palton și la cană, îmi caut prin dulapuri o rochie albă și unica pereche de pantofi verzi. I-am cumpărat după ce am ales să iubesc numai primăvara și îi încalț fără grabă.
Astăzi, simt nevoia să-mi umplu casa cu flori, să-mi cumpăr lalele roșii sau mov, să-mi astâmpăr desenul din palmă la soare și să cânt cu pantofii mei verzi pe asfalt până la masa din colț a locului meu preferat.
Acolo, pe scaunul meu rezervat, aștept primăvara mea să ajungă înainte ca soarele să coboare.
Lalelele prea roșii, lângă vinul prea sec, dau farmec rochiei mele prea albe.
Doar primăvara știe să deseneze cu umbre și mișcări fine, iar într-o dimineață începută mult prea devreme, o rochie albă, colorată cu urme de vin, ar sta agățată prin casă.
Între sonete, artiști și viața din palmă, primăvara înseamnă destul. Și primăvara se lasă așteptată într-o zi de februarie umed, când singura pată de verde stă pe doi pantofi grăbiți și pe un chip desenat de cel care le-a învățat mersul.
Average Rating