0
0
Teatrul a rămas pustiu, fără actori, fără lumina cea mică. Fără spectatori și fără priviri.
Se rostogolește spre scenă ambalajul colorat al unei bomboane, se agață în tocurile ușilor câte o urmă de parfum de femeie.
Din spatele cortinei, se văd umbrele a două scaune trase deoparte.
Ești numai tu, cu mâinile în buzunar, pe o scenă care spune mai multe din întuneric și tăcere decât ar putea nenumărați actori cu replici calculate. Îți aud pașii cum se prăbușesc pe treptele de lemn, respirația și gulerul șifonat de un gând care ți se plimbă pe umeri.
Văd cu ochii minții cum ți se îndoaie genunchii în mers, cum lași urme cu călcâiul pantofului de piele pe mocheta prăfuită.
Ai mâinile ascunse prin buzunarele pantalonului și o lași numai pe cea stângă să se piarda prin întuneric.
Teatrul acela gol îți recită ecoul și un cer întreg de păsări cântă în ritmul pasului tău greu. Oftează toți pomii uscați de la intrare și se înroșesc norii în obraji când arătătorul tău stâng se plimbă peste catifeaua aspră a scaunelor din sală.
Te strigă vântul și se încovoaie timpul când umărul tău își schimbă sensul. Te oprești din mers, cu degetul fixat pe spătarul unui scaun, de la 4 la 24.
Păsările toată rămân agățate pe vârfurile unui soare ce se pregătea să fugă.
Bați de trei ori cu vârful degetului pe acel spătar de scaun și provoci primăvara.
În spatele tău, căteva raze de lumină reușesc sa își facă loc printre aripile îngerilor sculptați lângă plafon. Te întorci și vezi cum două scaune se apropie ușor-ușor din spatele cortinei și doi actori se așează.
Cei doi își joacă rolul de la capăt. Au și mai multă pasiune și mai mult înțeles decât aveau când au făcut-o pentru prima oară.
Iar tu zâmbești, scuturi pantofii și-ți continui drumul.
În pragul ușii, simți mirosul preferat de femeie și apeși hotărât mânerele de fier. A scârțâit tot teatrul și toată vremea de azi s-a spart în mii de colțuri reci.
Aud cum calci pe marmura crăpată și te apropii. În urma ta, doi oameni joacă pe o scenă fără spectatori, în discreția unui apus care i-a îndemnat să se iubească
Împingi ultima ușă, calci atent și mă găsești afară, sprijinită de stâlpul din mijloc al teatrului. Pe scări licăresc urmele unor timpuri reci, pe umerii mei curge primăvară. Îți oprești pașii lângă mine, cu pantalonii murdăriți la glezne de praful și singurătatea de pe scenă. Stăm astfel, unul lângă altul și privim în tăcere păsările atârnate pe colțurile unui soare amorțit. În urma noastră, actorii încă stau la masă și vorbesc.
Rochia mea trădează vremea caldă și caută sacoul tău. Renunți la el cu tot cu gândul ce-și găsise un culcuș sub guler. Îl așezi cu grijă, să nu cumva să cadă și să-mi fie frig.
Ne prindem mâinile și coborâm treaptă cu treaptă. Nu ne grăbim.
Îți simt arătătorul stâng cum lovește ritmic, de 3 ori, în defileurile mâinii mele și păsările iar încep să zboare.
Teatrul se prăbușește sub respirațiile tale grele și suntem ultimii doi rămași, cu un scenariu improvizat pe care gândul tău mi-l povestește la ureche.
Te privesc și văd pe liniile tâmplei tale cum urcă și coboară un destin.
Stagiunea începe curând, iar ultimii doi mai avem de trăit.
Cu verde, cu maro si cireși înfloriți.
Average Rating