0
0
Precizam într-un articol anterior faptul că România merge înainte și avansează economic. Progresul nu este urmarea unui plan economic special, detaliat, argumentat; rezultatele nu sunt urmarea unei acțiuni bine gândite și fundamentate. Progresul României este datorat aproape în exclusivitate contextului, globalizării și integrării în structurile euro-atlantice. Progresul este datorat în special capitalului străin, dar și mediului privat autohton. Statul, prin oricare dintre reprezentanții săi, a fost mereu o frână în calea dezvoltării.
România a început anii 90 cu un decalaj economic istoric față de Occident și, în pofida carențelor politicienilor noștri, atât de competență cât și de etică, datele statistice ne spun că România este țara care a recuperat cel mai mult din toate țările fost-comuniste.
Analizele mele economice se întemeiază pe cifre, cifre care multora li se par reci, iar altora cifre neadevărate. Desigur, eu privesc ansamblul, pe când fiecare dintre cititori probabil vede doar microuniversul lui.
Știu că adevărurile dor, multora nu le plac; poate și de aceea politicienii au atâta succes deși mint mereu, aproape transparent și fără rușine. Din păcate, mulți oameni preferă minciuna în detrimentul adevărului. De ce oare? Poate pentru că minciuna este optimistă, pentru că minciuna alină nevoi zilnice, pe când adevărul nu poate promite lucruri imediate. În plus, orice construcție serioasă are nevoie de timp. Nici profeții nu fac decât rar minuni, iar lucrurile bune sunt pentru viitor.
Am spus, printre altele, că fondul de salarii ale bugetarilor este mare. Este o constatare, nu o părere. 33% din bugetul de stat din România merge către salarii, pe când media europeană este de 22%. Asta nu înseamnă că pledez pentru tăierea salariilor, mai ales una otava, fără discernământ. Din punctul meu de vedere, ierarhia salarială este greșită; cred că profesorii ar trebui să fie în vârful ierarhiei salariale. De asemenea, cred că este mult prea mare raportul dintre salariul maxim și cel minim (majoritatea salariaților din România sunt înghesuiți în jurul salariului minim), că sunt prea mult sporuri (multe fără temei) și în nivel prea mare. De asemenea, pensiile speciale sunt o anomalie etică și nu ar trebui să existe (cu rare excepții, de genul urmașilor celor implicați în teatre de război). Nu numărul de pensionari speciali este o problemă în context european, cât valoarea lor, atât individuală cât și însumată.
Demonstrația clară a inegalității este redată de imaginea de mai jos care ne arată că avem o mare problemă, una nedemnă de o țară europeană. Astfel, repartiția salariilor este una cu 15% peste valoarea medie și cu 85% sub valoarea medie.
https://cursdeguvernare.ro/romania-salariului-mediu-median-brut-net-dineconomie.html
Am susținut deseori faptul că bugetul României aparține tuturor cetățenilor, că nu este al guvernanților, că nu trebuie distribuit doar nevoilor zilei, bugetarilor și pensionarilor. Avem probleme de etică în sensul în care taxele sunt adunate selectiv (prea multe excepții), iar apoi banii sunt distribuiți la fel de selectiv. În ambele situații lipsesc motivații clare ale acestor acțiuni. De asemenea, am susținut faptul că România are nevoie de multe investiții în infrastructură (școli, spitale, autostrăzi, energie, etc.) din două motive:
Aceste investiții aduc plusvaloare și contribuie la o creștere economică susținută și sustenabilă;
Aceste investiții măresc nivelul de trai întrucât contribuie la creșterea calității serviciilor publice.
Mai mereu politicienii au vândut iluzii, au vândut un model economic de genul ”te împrumuți, cheltui, câștigi”, deși nimeni nu a reușit așa ceva în lume, în istorie; deseori asta este calea sigură spre faliment. Calea adevărată este: ”economisești, investești, câștigi”.
Există mai multe mituri ale adepților primii căi. De exemplu, mitul că nu te poți dezvolta, nu poți avea creștere economică fără a te îndatora. Nimic mai fals. Sau mitul că nu poți crește nivelul de trai cu deficite mici este iarăși fals.
Sau mitul anilor 90, terapia de șoc pentru trecerea la economia de piață este dureroasă, pe când trecerea graduală este mai prietenoasă cu oamenii. Exemplul Poloniei care a crescut continuu în anii 90 cu terapie de șoc versus România care a stagnat per total, după o cădere abruptă și o revenire lentă; rezultatul a fost de 10 ani pierduți degeaba cu tranziție graduală, dar mai dureroasă decât terapia în sine. Un alt exemplu, este tot Polonia care reușit să nu aibă cădere economică la criza din anii 2008-2010 (prin politici economice anterioare prudente).
O politică coerentă bazată pe lucrurile care produc plusvaloare economică, pe meritocrație, pe bună guvernare, ar fi putut aduce României o dezvoltare continuă, susținută, fără căderi, cu un ritm superior. Și implicit românilor mult mai multă bunăstare. O bună politică fiscală adecvată ar fi putut duce România din situația nedeclarată de paradis fiscal, la o țară cu venituri bugetare consistente, mai apropiate de media UE. Cu 10% venituri în plus la buget (dacă exista determinare politică, dacă se aplica un sistem fiscal optim), România ar fi putut oferi servicii publice adecvate, ar fi putut construi infrastructura atât de necesară, ar fi putut asigura pensii și salarii mult mai consistente.
De foarte multe ori, salariile și pensiile au crescut din pix, adică din dorința politicienilor fără legătură cu realitatea economică. Și, apoi realitatea economică a impus corecția de rigoare. S-a întâmplat după boomul anilor 20007-2008, după care a urmat corecția anilor 2010-2011. Se întâmplă acum, când după falsul boom din anii 2017-2019, a venit corecția din anii 2020-2022. Dacă prima corecție a fost asumatăpolitic, cea actuală este una nedeclarată, una ascunsă prin inflație generalizată, de la bunuri de consum, la bunuri industriale și mai ales la produse energetice. Practic, salariile și pensiile au fost tăiate în ultimii ani, mai ales în anul 2022, chiar mai mult decât s-a întâmplat în anul 2010.
Statul român dă bani oamenilor (salariați bugetari, pensionari) mai mulți bani decât are în buzunar (adică decât colectează la buget). Acest lucru este posibil pentru că statul se împrumută masiv, împrumuturi cu o dobândă foarte mare, mult peste orice țară europeană. Împrumuturi care împovărează generațiile viitoare. Împrumuturi care sunt destinate nevoilor zilnice și mai puțin necesităților de dezvoltare economică sau de ridicare a calității vieții (prin servicii publice de calitate).
Dar, statul nu poate face asta în mod continuu. Există perioade de criză când statul recurge la măsuri de austeritate, declarate sau nu. Deci, corecții dureroase pentru cetățeni.
Statul dă cetățenilor săi (în mod inegal însă!) mai mulți bani decât are în buzunar. Wow! Ce stat generos! Și mai nimeni nu este interesat de unde dă statul mai mult decât are sau dacă i se spune sursa banilor rămâne indiferent.
Statul dă mai mulți bani decât are, dar… nici nu mai apuc să ajung la dar, căci deja continuarea nu mai este auzită, ascultată și desigur înțeleasă.
Statul dă mai mulți bani decât are, dar… nici nu mai apuc să ajung la dar, căci deja continuarea nu mai este auzită, ascultată și desigur înțeleasă.
Dacă ați ajuns cu lectura până aici, a doua fațetă a problemei este că statul dă cetățenilor mult mai puțin decât ar putea-o face dacă buna guvernare ar fi practica guvernărilor post-decembriste.
Un stat responsabil ar fi putut genera o reală prosperitate. Cu alte cuvinte, cu politici economice adecvate, cu investiții care să genereze plus-valoare adăugată mare, cu un sistem de taxe eficient, statul ar fi distribuit bogăție și nu sărăcie.
Exemplu: o creștere susținută economică de minim 7% PIB anual, cu un nivel de colectare mai aproape de media europeană, ar fi condus la prosperitate, adică la salarii și pensii cel puțin duble, la infrastructură pusă la punct (școli, spitale, autostrăzi, soluții energetice, etc.) și toate acestea cu o mai mică îndatorare publică. Practic, ar fi putut fi diferența dintre un om gospodar, organizat și bețivul satului, care trăiește pe caiet, care muncește puțin și prost, care cheltuie banii aiurea. Pe termen foarte scurt, bețivul te invită la o petrecere, pe când gospodarul te invită la muncă. Sau diferența din fabula cu greierele și furnica (greierele pierde-vară versus furnica responsabilă).
Eu cred că România post-decembristă putea avea creștere economică susținută, continuă, fără căderi abrupte, fără convulsii sociale. Probabil am fi atins o valoare dublă a Produsului Intern Brut. Cu alte cuvinte, asta ar fi însemnat aproape dublu sumele alocate pensiilor și salariilor. Cu un plus posibil de 10% PIB la venituri bugetare (precum colectează țări est-europene precum Ungaria și Polonia), asta ar fi însemnat un plus la pensii și salarii, ar fi însemnat și infrastructură adecvată, ar fi însemnat datorii mici ale țării, într-un cuvânt bunăstare la nivel superior.
Rezumând, guvernanții dau mai mulți bani decât au în buzunar. Nu fac asta din generozitate ci din incompetență, pentru că nu pot construi nimic sustenabil și vând iluzii întreținute de credite scumpe.
O bună guvernare ar fi produs bunăstare reflectată în veniturile salariaților (nu doar bugetari), în pensii, în servicii sociale de calitate europeană. Și totul fără convulsii sociale, fără inegalități sociale.
Sigur, nu se recomandă judecățile post-factuale, dar, pe de altă parte, după părerea mea, este clar că guvernanții repetă mereu aceleași erori deoarece merg pe același model clar greșit. Toți anii post-decembriști, cu foarte mici nuanțe, au fost caracterizați de același model economic. Un model greșit sau insuficient. Greșit pentru că nu pune în valoare potențialul nostru de dezvoltare, pentru că nu are o direcție și obiective clare, un model de a trăi pe datorie fără a construi un mai bine pentru mâine. Un model insuficient, chiar dacă România progresează. Pentru că progresul este dat de globalizare, de integrarea euro-atlantică, de aportul investițiilor străine. Sigur, se poate progresa și așa, iar guvernanții ar trebui să încerce să nu frâneze acest progres, dacă nu știu, nu vor, nu au răbdare de a construi.
Ce ar trebui să știm, pentru că o arată datele economice, este cum ar fi arătat
România fără integrarea europeană. Aflăm acest lucru dacă facem o mică comparație cu o țară vecină care nu a ajuns în familia europeană. PIB-ul România era în anul 2008 de 214,3 miliarde USD, pe când al Serbiei era de 52,19 miliarde USD. Situația în anul 2020 era următoarea: PIB-ul România era de 248,7 miliarde USD, iar PIB-ul Serbia de 52,96 miliarde USD. Adică, în 12 ani, PIB-ul României a crescut cu 16%, pe când al Serbiei cu doar 1,4%.
Din păcate, sunt mulți care cred într-un fals naționalism, iar Serbia este un posibil exemplu, o țară în afara UE sau NATO, o țară prietenă cu Rusia, o țară cuoameni mândri. Graficul de mai sus arată clar că sârbii sunt pe o cale greșită, iar apartenența României la Uniunea Europeană a adus prosperitate. Cum ar fi oare ca românii să aibă azi aceleași venituri precum cele din anul 2008? Păi în anul 2008, salariul mediu net era 1282 lei, pe când azi salariul mediu net este de 3933 lei (salariul minim net fiind de 1524 lei)! Cu alte cuvinte, salariu mediu net de 3 ori mai mic!! Fals naționalism sau europenism? Ce alegeți?
Uneori statul dă mai mult decât permite economia, dar vin momente când tot statul practică austeritate (declarată sau nu). În anul 2019, inflația era sub 4%, dar s-a dat o lege a pensiilor cu creștere de 40%. Acum, inflația a ajuns la 15,9% oficial (poate mult mai mare în realitate), dar pensiile vor crește se pare cu 10-11%. Care este logica celor două comportamente? Cu același ministru al muncii, ironia sorții. În plus, în anul 2019 se mergea pe un deficit bugetar sub 3% PIB, iar pentru anul 2023 se dorește un deficit bugetar peste 3% PIB (probabil de 4,4%). Practic avem o tăiere de venituri (pensii). Sigur, există o scuză tehnică în calculul pensiilor (se folosește în calcul inflația din anul 2021, pentru că valoarea din 2022 va fi obținută mai târziu).
Revenind la ce economie ne dorim, Valentin Lazea, economist șef BNR,
vede două variante: ”o economie bazată pe export și în care investițiile să fie orientate spre satisfacerea pieței externe”, respectiv “o economie bazată pe consum, bazat pe import și finanțat prin împrumuturi, care cândva vor trebui plătite”. Din păcate, a doua variantă este regula, practica guvernelor postdecembriste.
Tot autorul de mai sus, demontează 5 mituri utilizate de guvernanți ca o scuză pentru neperformanța lor administrativă.
Mitul nr.1:” România ar avea venituri fiscale optime având în vedere gradul său (redus) de dezvoltare”;
Mitul nr. 2: „Reducerea deficitului bugetar s-ar putea face prin reducerea de cheltuieli bugetare.”
Mitul nr. 3: „Dacă este ca ajustarea să se facă pe partea creșterii de venituri bugetare, este suficientă o colectare mai bună, fără alte măsuri fiscale.”
Mitul nr. 4: „Impozitarea muncii este foarte mare în România”.
Mitul nr. 5: „În România, impozitarea se bazează pe cota unică de impozitare”.
Prin urmare, o dezvoltare economică susținută și prosperitatea cetățenilor nu poate fi adusă de modelul bazat pe consum de produse din import, pe investiții minime, pe venituri bugetare de paradis fiscal. Se impune schimbarea modelului economic într-unul pe export, urmare a unor politici economice axatepe generarea de plus valoare, una adăugată prin aport de tehnologie, de inovare, de educație superioară, în care meritocrația este un mijloc util și necesar. Să te tragi de păr pentru a sări în sus nu este o soluție economică.
https://cursdeguvernare.ro/valentin-lazea-5-mituri-stat-minimal-stat-maximalsau-stat-mediu.html
Contrapunct este o tehnică în compoziția muzicală, constând în suprapunerea a două sau a mai multe linii melodice de sine stătătoare, având fiecare un înțeles propriu, dar formând laolaltă un tot organic. Analizele mele au fost percepute mai ales în linia melodică că statul dă cetățenilor săi mai mult decât are în buzunare. Mulți cred că nu este rău asta, că asta fac cam toate statele civilizate, că oricum românii sunt la coada Europei, etc. Pe termen scurt și foarte scurt, au dreptate. Numai că, dacă vrem să recuperăm rapid și ajungem o țară dezvoltată, cu oameni prosperi, cu servicii publice de calitate, calea este alta. O cale pe care o sugerez deseori, dar fără a o detalia și aprofunda, pentru că asta nu este misiunea mea. O ofertă de proiect de țară în acest sens, este domeniul partidelor politice, al organizațiilor civice.
Mai binele oferit de politicieni este unul mincinos, fals, un bine pe datorie (pe seama generațiilor viitoare), o cale care generează mari inegalități sociale și profunde sentimente de frustrare și antagonizare a categoriilor social-economice. Cetățenii țării noastre merită o viață mai bună și o pot avea cu un alt model economic, unul bazat pe plus-valoare (model despre care am vorbit anterior). Am arătat că reformele potrivite sunt mai bune decât absența lor, că reformele inteligente produc efecte.
Statul dă mai mulți bani decât are în buzunare, dar mult mai puțini decât ar putea-o face cu o bună guvernare. Aceasta este fraza completă care descrie ambele fațete ale problemei.
Salut! Va citesc site-ul de ceva vreme si, in sfarsit, am avut curajul sa merg inainte si sa va spun un strigat de la Huffman Texas! Voiam doar sa va spun sa continuati treaba excelenta!